Vânătorul

 

Vânătorul pleacă grabnic la a ziorilor ivire,
Și pe soare, falnic oaspe, îl salută cu iubire.
Lumea veselă tresare, mii de glasuri sunătoare
Celebrează însoțirea naturei cu mândrul soare.

Valuri limpide de aer, ca o mare nevăzută,
Trec alin pe fața lumii și din treacăt o sărută.
Pe câmpia rourată pasul lasă urmă verde,
Ce-n curând sub raza caldă se usucă și se perde.

Vânătorul soarbe-n cale-i răcoreala dimineții,
Admirând jocul luminei pe splendoarele verdeții,
Admirând în umbra caldă florile de prin poiene,
Și pâraie cristaline, și vultani cu mândre pene.

Pe colnic, în zarea luncii, un plop mare se ridică,
Cu-a lui frunză argintie făcând umbră pe vălcică.
Vânătorul la tulpină-i cade-n visuri iubitoare...
Două veveriți pe-o creangă râd de arma-i lucitoare.