Vînătoarea (I. C.)

 

la d. H.

Un bătrîn îm povestea
Te uită, vezi pe vale o casă descălită
Ce buruieni înnalte în podu-i se zăresc ?
Cu ușile stricate și prispa năruită
De scărpinări de vite ce-acum o lăcuesc ?

E o căsută care o dată o fetiță
De toată sărbătoarea cu drag ea o spoia,
Și într-a cării umbre la sîn strîngînd pe Niță
Iubirea-i cea curată nici mă-sii n-ascundea.

Pe prispa astei case la lună pe recoare,
Acea fetiț-o dată iubitu-și sfătuia :
Nu te mai duce, dragă, în munți la vînătoare,
Că de ai ști cum tremur tu milă ai avea !...

Iubire, mult mi-e frică că vre o stîncă mare
Sau vre o vijelie în rîpi te-or arunca,
Sau vre o gîrlă iute trecînd, din rea-ntîmplare
Te-o înghiți, iubite, ori ursul te-o mînca !...

Tu știi că pe moș Manea mai astă primăvară
Într-o adîncă vale sătenii l-au găsit ;
Dar nu-i mai rămăsese decît o trăistoară
Și pușca, instrumentul acest afurisit.

Cînd muma, obosită de mult ce alergase
Gătire pentru nuntă de trei zile făcînd,
Gustînd acum odihna spre Niță se întoarse
Ș-aceste vorbe-i zise, ai lui ochi sărutînd :

O, Niță, dragul mamii, mai e o săptămînă
Și nuntă o să facem, Florica e a ta ;
Apoi grijile casii mai mult cu pușca-n mînă
N-o să te lase, mumă, vînat a mai căta :

Că gustul vînătoarei pe cine stăpînește
Să nu gîndești c-acela cîndva s-o procopsi ;
Mai bine ascultă, mamă, și pușca părăsește
De casă te gătește și vite a-ți prăsi.

D-a mumii sfătuire ș-a fetii îndemnare
Acum el numai poate a sta nenduplecat,
Se jură-atunci că munții, cu pușca la spinare
Mai mult n-o să-l mai vază umblînd după vînat.

Dar însă dimineață în cea din urmă oară
Cu dragii săi tovarăși la munți se va urca,
Că-n depărtate codruri el știe-o căprioară
Și că la masa nunții dintr-însa a mînca.

Era acuma noapte, ș-o noapte prea senină,
Din bolta ei cerească un disc strălucitor,
Simțea parcă plăcere să-și joace-a sa lumină
Prin cîte-o pată rară de nor străvăzător.

Pe cînd în bătătură a vitelor suflare
Se auzea adesea ca un adînc oftat,
Iar grierile-n iarbă urma a sa cîntare,
A căria dulceață bogații n-au gustat.

De lina adiere a unui cînt ușure
Cît colea frunzișoare de salce șușuia.
Cu care-apoi murmura a undii din ciuciure
Făcea o armonie ce dulce mișuia.

D-acea dulce tăcere cînd totul odihnește
Era acum aproape și ei a adormi ;
Pe cînd lumină Niță la răsărit zărește
Ș-atunci ca fulger sare spre casă a porni.

Simți însă că lacrămi pe mîna lui picase
Și greu niște suspinuri din ce mai tari ieșea :
Copila ce de mînă nici cum nu îl lăsase
Ca nici odat-acuma de plîns ea se sfîrșea.

Aci-i înalță mînă de fruntea ei lipind-o,
Aci iar de la frunte la sîn i-o pogora ;
Apoi cu-acele lacrămi de dragoste udînd-o
Nici cum să se despartă de el nu se-ndura.

Cu multele suspinuri și dorul ei s-aline,
Sărmana copiliți, și-n munți ea l-ar urma ;
Nu te mai duce-i zise, rămîi, sau merg cu tine,
Că rămînînd de tine eu mult oi lăcrăma.

Dar dacă nu te-ndupleci a rămînea asdată,
Și pleci iubite-acum, și pleci tu de la noi,
Apoi, răspunde, Niță, te ții de vorba dată
Că peste două zile te vei afla-nnapoi ?

Iar muma umilind-o sispinurile fetii
Se-ntoarse către dînsul ce sta-nenduplecat ;
„Ascultă, Niță-i zice, măcar la vorba mătii,
Nu te mai du as'dată...” Dar Niță a plecat...

Amorul vînătoarei deși nu totdauna
Dar mai ades întrece pe orice fel de-amor :
Căldura, frigul, foamea și setea-i sînt tot una,
Și la nimic e omul mai iute, mai ușor.

Aci în calea asta, îl vezi că să ivește
Și-ndată-apoi ca fulger îl vezi p-o muche sus ;
Aci p-o naltă culme abea se mai zărește
Prin văi adînci acolo ca gîndul el s-a dus.

Nu are preț vînatul pe cît gustu-i de mare,
Dar însă cîteodată ce scump este plătit !
Că mulți din vro greșeală, sau multă alergare,
Ori sfîșiat de fiare de viață s-au lipsit.

A doua zi seara

„Florico, vițelușul a supt el bine oare ?
Și să-l fi închis la mă-sa să nu-l scoață la cîmp,
Că mîini iar o să-l cauți mereu ca azi pîn soare,
Gonind flămîndă cîmpii p-un astfel de cald timp.

Dar ce ? Iar plîngi Florico, iar lacrămi, iar suspinuri?
Ce mult ești fără minte ! De ce plîngi acum dar ?
Ajungă-ți astă jale, sfîrșește aste chinuri,
Că mîini se-ntoarce Niță și iar o să-l vezi, iar !

Mai bine vezi de casă, grijaște-o, curățește-o,
Fă flori pe la ferestre, pe grinzi și pe podea ;
Mai trage-i vro trei brîe, p-afară mai spoește-o
Ca cînd o veni Niță cu drag să între-n ea.

Tu știi ce mult îi place băiatului curatul,
Sărmanul, asta-i bine că mult este strein,
În casă-i decît dînsul nu este nimeni altul
Ca s-o grijească, singur e slugă și stăpîn.

Mai lasă, mamă plînsul și vezi de te gătește,
Te-mbracă și te spală că poimîni o să-l vezi ;
Și-ndată-ți fac și nunta, cu el tu te-nsoțește,
Apoi și zi și noapte tu tot cu el să șezi.

Ca cînd îș văz cum vine p-acelii muchi verdeață
Cu ochii lui cei veseli, cu păru-i cel bălan,
Și țint-apoi la tine, te ia, te strînge-n brațe ;
Dar însă rabd-o noapte că doar n-o fi un an.”

Copila ușurată d-a măsii sfătuire
Acuma începuse mai slobod a sufla,
Gîndea acum sărmana la dulcea fericire
Ce va gusta cînd Niță cu ea se va afla.

Își aducea aminte d-a lui făgăduință
Că numai două zile și vine negreșit,
Ș-apoi știa ș-aceasta că, Niță ca să mință
O dată în viață-i măcar n-a îndrăznit.

Așa ea strămutată într-o viață dulce
Din niște gînduri grele și-un plîns necontenit,
A sufletului pace un dulce somn i-aduce
Și ochii îi închide, Floric-a adormit...

Bătrîna îngrijată l-al fie-sii dor mare
Își blestema minutul în care-o a născut ;
Eu nu știu ce-o fi asta, zicea ea cu mirare,
Ce-o fi de capu-i, Doamne ? De n-ar fi frun făcut !

El dus a fost ș-aldată pe cîmp pîn la Brăila,
Prin munți pîn la Bucegiuri, pe unde n-a călcat ?
Dar cum văz eu acuma n-a mai făcut copila
De n-ar fi vro veste de vreun greu păcat.

Pe cînd eram odată
Ca dînsa-n lume fată
Noi nu știam ce este pustiul de iubit,
Dar îns-acum o fată
De tot este schimbată,
Iubește cît de mică că lumea s-a iuțit.

Sărmana copiliță abea ochii deschise
Și-n tinereți cearcă un chin nesuferit,
Abea văzu ea lumea, abea-n ea se ivise
Ș-o vezi acuma slabă cît pare c-a murit.

Se scoală-atunci bătrîna, o învălește bine
Și-n lacrăme privind-o cu milă o sărută ;
Apo se-ntoarce-ași face smerita rugăciune
Pe care niciodata ea seara n-o uită.

A treia zi

Acum mărețul soare lumina-și descălește
P-a cerului tărie de Domnul cîrmuit,
Scînteie-a sfintei flăcări ce-n ochiul său lucește
Și-n sfera lumii noastre dintr-însa asvîrlit.

Iar omul, dus nainte d-aceștii steli ivire
În templul sfînt, pe Domnul de mult acum cînta
Căci cui el după îngeri a vrut a sa mărire
Ș-a sale fapte nalte mai mult a-și arăta ? !

Renaște-acuma lumea, pămîntul tot se scoală
Că-n calea luminată pot toate-a se urni,
C-a Domnului mari taine și sfîntă rînduială
Întunecoasa noapte cu totul o goni.

În luncă turturica, în crîng privighetoarea
Întrecere fac mare natur-a-nveseli,
Cînd cerbul de prin piscuri, din codri căprioara
În cale la izvoară vin sete-a-și potoli.

Pe dealuri sună dulce un cîntec prea de jale,
Colo pe culmea verde la deal d-acel pîrău :
Păstorul stă pe muche și turma sa în vale
Ea paște, el și cîntă cu fluierașul său.

Săteanul cu cămașa și hainele curate
Se scoală și grăbește el boi a înjuga,
Apoi cît vezi cu ochii pe cîmp cară-nșirate
Se duc se-ncarce grîul în arii a-l băga.

Se pare că chiar cîntul voi acum s-aline
Ca cum ar vrea s-asculte ori lumea a privi :
Că cerul și pămîntul de cîntece sînt pline,
Natura toată mișcă, că zioa se ivi.

Era această zioă atîta de frumoasă
Ca zioa acea sfîntă cînd omul se făcu.
Ca zioa-n care Domnul țărîna mocirloasă
Luînd ființa noastră a plăsmui-i plăcu.

Acuma și Florica de visuri dulci de noapte,
De frumusețea zilii al ei chip alinat,
Se scoală, se gătește, apoi vitele scoate
Afară la verdeață în cîmp la pășunat.

În preajma astor locuri prin crînguri mari întinse,
O apă dulce lină spre sud înainta,
Aice și copila de dorul ei împinsă
La umbra unui arbor se puse a cînta :

    „Curge rîul și spumează,
    Ochii mult îm lăcrămează.
    Curge iute,-n jos el curge,
    Ochii mei pe Niță plînge.

    Doamne, rogu-te fierbinte
    Adă-mi azi p-al mieu iubit
    Adă-mi pe Niță din munte
    Precum s-a făgăduit.

    Doamne, Doamne, fie-ți milă
    Și mi-l adă sănătos,
    Să-l văz de sus din Movilă
    Ca pe-un șoim viind în jos.

    Arată, draga mea merliță
    Ce stai pe ramuri și cînți
    Spune-mi unde e azi Niță
    Prin ce codri, prin ce munți?

    Ori tu gîrlă, apă dulce
    Ce vezi multe-n jos curgînd,
    Prin ce căi, pe ce colnice
    Spune-m l-ai văzut trecînd ?

    Spune-m, astăzi potolit-ai
    În izvoru-ți setea sa ?
    Ori cîinii lui adăpat-ai
    În ape-ți scăldatu-s-a ?

    Ah, iubită păsărică
    Ce-n sus zborul ți l-ai luat,
    Mergi și cată pe Nițică,
    Află pe unde-a umblat.

    Du-te iute, du-te dragă,
    Zboară sus în Penteleu,
    Și ca gîndul azi aleargă
    Pînă și chiar pe Ceahlău.

    Cearcă-n cale, zboară-n munte,
    În furtunile în pept.
    Ș-aflîndu-l adă-i aminte
    Că deseară îl aștept.

    Curge gîrla și spumează,
    Ochii mult îmi lăcrămează.
    Curge iute,-n jos ea curge
    Vin Niță că Floarea plînge.”

Dar soarele se-nalță și vremea se scurtează.
Apoi zioa n-ajunge și casa a griji ;
Se scoală dar, și iute spre dînsa-naintează
Că multă treabă astăzi ea are-a isprăvi.

Pe cîmp mergînd adună mulțimi de floricele
Apoi cu ele-n brațe acasă ea sosi ;
Că vrea, puind pe paturi, pe jos și-n bărdăcele,
Prin casă și p-afară să facă-a mirosi.

S-apucă-apoi de lucru, derdică și spoiește,
Coprinsul tot îl face curat ca p-un pahar ;
Se vîră în tot colțul, grijește, curățește
Prin curte și prin poduri, ba chiar și prin coșar.

Sărmana copiliță, cu cîtă bucurie
Veghea să nu rămînă ceva necurățit,
Știind că doă zile ș-acilea e să fie
Serbarea cuninii cu Niță-al ei iubit !

Lucrează toată zioa, iar seara cînd lucește
Acea din urmă rază din soarele apus,
Se suie pe movilă de unde ea privește
Nu care cumva Niță s-aude pe munți sus.

Se uită și ascultă, și-n dulcea-i așteptare
Îi pare că aude pustia bubuind,
Iar uneori că-n giuru-i prin tufe ceva sare,
Cînd glasu-i cheamă-n cale pe Niță, așa cîntînd :

    „Niță, vină dragă Niță,
    Lasă munții, ieși din brazi,
    Că iată-mă-n moviliță
    Te-aștept, dragă, să vii azi.

    Dragă, căprioară dragă,
    Nu cerca a mai dosi
    Că Niță-n zadar n-aleargă
    Munți și văi a te găsi.

    Ieși din valea-ntunecoasă,
    Ieși din codri neguriți,
    Ieși la gol, nu sta fricoasă,
    Nu-m ținea iubitu-m munți.

    Că de-i fi pîn plaiul care
    Niță e cu cîinii lui,
    Apoi nici pe fund de mare
    Tu nu scapi de glonțul lui.

    Pușca lui e ghintuită,
    Glonțul cînd zboară-n vînt,
    Ori ce fiară-a fost ochită
    Pe loc cade la pămînt.

    Ieși din valea-ntunecoasă
    Ieși din codri neguriți,
    Ieși la loc, nu sta fricoasă,
    Nu-m ținea iubitu-n munți.

    Ah ! cu aerul ce vine
    Pîntre brazi din munți și văi,
    Parc-auz chemînd la sine
    Niță tovarășii săi.

    E-auzi codrul cum trosnește !
    E-auzi munții cum huiesc...
    Niță !... arma lui pocnește...
    Doamne, fă ca să-l zăresc !...
    
    E-auzi ! cîinii mi se pare,
    Căprioara ei gonesc,
    Vai, colo oare ce sare ?!
    Colo-n tufe ce zăresc !

    Dar nu ! Niță e departe !
    Niță e-n vîrful lui Craiu !
    Voinic merge-o zi ș-o noapte
    Pîn' să urce p-acest plaiu.

    Niță, vină dragă Niță,
    Lasă munții, ieși din brazi
    Că te-aștept pe moviliță
    După vorba că vii azi.”

Era acuma noapte, apusul se negrise,
Că vîntul nori de ploaie de după munți scotea,
Pe nesimțite cerul de tot s-acoperise
Și fulgerile-acuma văzduhul străbătea.

Cu toată astă groază ea stă încă în munte
Ș-aci își pleacă capul în rază a privi,
Aci, sclipind lumina de fulgere, ea iute
Se-nalță și se uită iubitu-și a zări.

Văzînd însă că cîntul în codri brazi doboară
Și-n frunte picătura de ploaie des plesnea,
Cu mare dor atuncea acasă se pogoară
Că mult îl așteptase, dar el nu mai venea.

De fulgeri deși acuma aprins cerul se pare,
Iar trăsnetile-n codri copacii despica ;
D-a tunetelor urlet părea că globul sare
Și tremurînd în haos cerca parc-a pica.

O ploaie ca cu cofa turna din înălțime
Încît părea că cerul acum s-a despicat ;
Potoape pretutindeni se revărsa mulțime
Ca-n vremile lui Noe cînd lumea s-a-nnecat.

Părea c-acum Domnul în marea sa mînie
A doua oară lumii a zis el și pieri ;
Că toată noaptea ploaia cu vînt și vijălie
Ținu, pîn ce lumina de zioă se zări.

A patra zi

„Măicuță ! ce-o fi oare ? nici azi nu vine-acasă !
Și uite-acum nu plouă și timpul e frumos.
Ah ! visul de as'noapte grozav maică m-apasă ;
Dar, Doamne, fie-ți milă, și adă sănătos !”...

Acuma pretutindeni se-ntinde zgomot mare :
Mugea boi pe vale și cîinii urlă-n sat.
O spaimă, o-ncremenire ș-o surdă murmurare
Pasa din casă-n casă ca rîul revărsat.

P-un loc lalt nu departe se uită-atunci și vede
Că mulți voinici cu cîinii în vale ei venea,
Atunci biata copilă simți mai că se perde,
De bucurie trupul ea nu-și putea ținea.

Se cearcă să alerge, putere însă n-are :
Picerile ei slabe supt ea s-au fost supus.
Se pleacă, iar se scoală, și pe a lor spinare
Ea vede, nu-ș ce vede, ș-o piele ca de urs.

Se suie abea pe prispă, se-nalță ca să vază,
Se suie și cunoaște și chipul lor și port,
Cunoaște — apoi chiar cîinii cu care el vînează,
Dar cade jos și moare... Pe Niță-l aduc mort !

Mai spun acum sătenii că nu de mult la cale
Pe matca unei ape un trup mort s-a aflat.
Aceasta este muma de mare dor și jale
Ea mințile pierzîndu-și în apă s-a-nnecat.