Vacanție...

 

Bogdan, Vladimir și Nohotiu, colegi de universitate, în același an fură numiți profesori la trei licee din țară. Bogdan, de limba și literatura românească, Vladimir, de istorie, Nohotiu, de științele naturale.

La berărie — „La Căpitanul” — erau și veseli, și triști; veseli de izbîndă și triști că pentru întîiași dată, după atîția ani petrecuți împreună, trebuiau să se desparță.

La plecare dădură „parola de onoare” că, din doi în doi ani, au să se întîlnească în vacanța de la Sîn-Pietru.

Această prietenie sinceră dintre ei, bizuită pe nedreptățile și suferințele îndurate, fu începutul unei asociațiuni secrete de profesori: „Amicii adevărului”.

„Amicii adevărului” ș-au alcătuit programul lor, carele se sfîrșea — transcris cu îngrijire de un caligraf — cu următoarele: „Știința nu este un scop, ci un mijloc, curat, folositor și umanitar. Îngrijind de propășirea neamului nostru, ne îndeplinim datoria către omenire. Dacă cei chemați să crească generațiile tinere și-ar propune același lucra, ar schimba fața lumei, îmblînzind pe oameni în raporturile lor, împuținînd nefericirile și înfrățind pe cei cari se vrăjmășesc fără să știe de ce. Mare dreptate a avut divinul Isus ca să-și presare sfintele sale propovăduiri cu: «Adevăr, adevăr grăiesc vouă». Adevărul, nu atît pentru adevăr, ci pentru că adevărul e singurul mijloc de a crește un popor”.

Ei n-au nici „sediu”, nici „capital”, dar merg bine.

Se strîng două zile pe an. Nu se știe nici cînd, nici unde. Reporterii ziarelor celor mai răspîndite s-au cercat să ciupească cîte ceva. Cu neputință. Următoarea conversație avu loc în dreptul lui „Capsa”, între un gazetar dibaci și îndrăzneț și un profesor de matematici, un neofit, de curînd primit printre „Amicii adevărului”.

— D-voastră ne desprețuiți?

— Nu, de loc.

— Atunci?

— Cînd vă veți hotărî să spuneți numai adevărul, suntem ai d-voastră…

— Veți fi zdrobiți!

— Vom triumfa! Dacă nu noi, urmașii noștri…

— Pe urmașii voștri îi vor birui urmașii noștri…

— Așa ar fi dacă i-ați crește voi.

— Dar cin’, d-lor, să-i crească?

— Noi! Vor intra în liceu c-un moral slăbănog… Subt tutela noastră, vor suferi la început, apoi, încetul cu încetul, vor apuca în sus, spre lumină și-nspre adevăr… Virtutea nu este nici etică, nici estetică, ci este expresia cea mai naltă a adevărului… Să deprindem noi pe copiii voștri cu adevărul, și veți vedea dacă vor ieși reporteri ca și voi…

Bogdan, Vladimir și Nohotiu s-au întîlnit — după al doilea an — la Nămăești, și — după al patrulea — la Tismana. Vioi, veseli, cu conștiința tihnită că și-au îndeplinit datoria, își povesteau impresiile și întîmplările de peste an, criticau cu măsură abuzul de „metoda intuitivă”, intențiile bune ale „ministrului reformator” și „rezultatele slabe obținute în învățămînt”.

— Noi, noi, dac-am fi oameni, cu legi proaste, am împinge progresul mai departe… Fundamentala reformă a școlii? Un înțelept program analitic… Programul de astăzi? Un scandal pedagogic.

Și, firește, începeau de dimineața și pînă noaptea tîrziu, transformînd lumea sub disciplina lor, al căruia temei se reducea la „bunătate și stăruință”.

Părerea lui Nohotiu o împărtășeau și ceilalți doi.

— Să obișnuiești pe copil cu plăcerea de a munci și din plăcerea de a munci să prinzi înțelesul vieței… Să-l dezberi de zvîrcolirile impetuoase… Ceea ce trebuie să învețe într-un an să nu mai aspire c-ar putea să învețe în două luni… Să se așeze bine ceea ce învață cu răbdare…

La iuțeală? Se consumă mai mult și să învrăjbește înpotriva a ceea ce i se cere să știe… De aci revolta zăcașe din sufletul copiilor față de școală și de profesori și-a profesorilor față de generațiile pe cari ar fi să le prepare și să le iubească…

După asemenea discuții, rîndul faptelor diverse și-a anecdotelor.

Bogdan, cel de limba și literatura românească, era tobă de giumbușuri și năzdrăvănii. Semăna c-un arap. Pieliță negricioasă, cap rotund, buze groase și răsfrînte, ochi scînteietori, dinți lați și albi și părul ca o hîrșie de astrahan. Gluma cea mai îndrăzneață o spunea serios, mucalit de serios. Nici un gest, nici o mimică. Cînd isprăvea, un ușor surîs îi mijea pe comisura buzelor. Și Vladimir, un roșcodan, umflat de rîs, zicea lui Nohotiu, un tînăr blond și slăbuț:

— Ei, asta-ți place și ție!

— Da, da’ asta nu e prea-prea…

Și Nohotiu își întorcea capul, fluierînd balada regelui din „Tulle”, din Faust, opera lui favorită.

În vara anului 1915 se revăzură în Breaza-de-Sus. Se îmbrățișară cu lacrămile în ochi. Veselia d-altădată dispăruse. Erau îngrijați de soarta țării.

— Vom intra?

— Nu știm nimic…

— Adevărata politică a acestui neam oropsit acum începe… Oameni, oameni… Vom avea oamenii cari ne-ar trebui?

Traseră la un han cu două caturi — „La cerbul cu leagăn în coarne” — într-o odaie mare, curată, spoită de curînd cu var, cu trei paturi, cu trei măsuțe și trei scaune de fag spălate cu moloz. Un miros răcoritor de brad. Pe geamurile ferestrelor dinspre apus se vedeau munți mohorîți și păduroși, încălecînd greoi unii peste alții, și în depărtare pluteau, ușurel și pe deasupra coamelor Bucegilor, mărginind orizontul albastru cu fantasticul lor fresc.

Repede căzură la învoială cu gazda lor, un om pîntecos și scurt în picioare. Casa și masa, de fiecare, 250 de lei pe lună. Dimineața, cafea cu lapte. La prînz, două feluri, la cină trei, brînză și fructe. (A, fructe și la prînz.) Afară de vin. „Vinul aparte.” Un oțet de Drăgășani.

A doua zi, ei, vorbăreții de altădată, se simțeau obosiți. Dormiseră ca pe jeratec. Gîndul fiecăruia, cu groază, pe fronturile de luptă. Închiseră pleoapele cînd se crăpă de ziuă.

Păreau străini unii de alții.

Tăceau ca niște muti.

Bogdan, îmbrăcat pe jumătate, se răsturnase în pat, c-o cutie de tutun „bectemis” la căpătîi. Țigare de la țigare. Pe nări, două coloane de fum ca pe două coșuri. Vladimir, un om foarte ordonat, îngenunchease înaintea lăzei și — ciudat! — căuta fără să știe ce caută. Nohotiu, privind pe geam, strînse pumnii și strecură printre dinți:

— Ca și cum aș fi orb… Farmecele naturei s-au dus… Ea se supune legilor cari o cîrmuiesc… Omenirea? Un balamuc!… Patimă, ură și jaf…

Capacul căzu cu zgomot. O țigaretă, abia începută, descriind o iperbolă, pică în mijlocul odăiei, scoțînd un fum creț, albăstriu și clătinat.

— Să ieșim… Aici nu e aer…

Geamurile erau deschise.

Coborîră o scară de brad, care scîrția la fitece treaptă.

La acești prieteni, de cum se revăzură, tragedia din luna lui august l9l4 se redeșteptase în toată oroarea ei. După o săptămînă, aerul viu, soarele de pe la jumătatea lui iulie, plimbările pe jos — la vale, pîn’ la Cîmpina, și la deal, pîn’ la Orații — le împrăștie melancolia cu care, drept vorbind, nu prea erau obișnuiți. Suferiseră dăstule ca bursieri la Sf. Sava și la Universitate, dar niciodată nu s-au lăsat melancoliei. Totdeauna au nădăjduit în cîte ceva. Firi optimiste, cîrmuite de un ideal înnăscut, ei așteptau realizarea visurilor lor ș-ale poporului, obidit în nevoi și-n sărăcie. Nu degeaba sunt ei „dascălii” și-au dreptul să se crează „apostolii neamului”!

Și iar au început, încetul cu încetul, vorba și discuțiile nesfîrșite, presărate, din vreme în vreme, cu anecdote pipărate si cu hohote de rîs.

În ziua de Sf. Ilie, pe la ora trei, stau tolăniți la umbra unui nuc bătrîn, pe malul drept al Prahovei, și continuau o discuție începută din ajun. Foarte încălziți, nu băgau de seamă că tustrei erau de aceeași părere. Nohotiu își deșiră argumentele, exasperat de unele răsunete ale propriilor sale cuvinte, tresărind ca și cum ar vedea ș-ar auzi pe niște adversari pe care ar vroi să-i zdrobească, neputînd să-i convingă.

— …Cultură?… Ha, ha, cultură! Cult, ș-un negru, ș-o piele-roșie, ș-un bandit, ș-un pușcăriaș!… Cultura se dobîndește într-o viață de om, cu muncă și cu metodă… Civilizația? Nu!… Cultura este individuală. Civilizația este a rasei. Un țăran d-ai noștri, șui, costeliv, cu ochii vii, cu fața sinceră, blîndă și cinstită, cu umerii obrajilor teșiți, cu maxilarele potrivite, cu mîinile mici și curmat legate de niște brațe relativ scurte, cu mersul săltăreț și ușor, cu talpa piciorului scobită, cu sufletul bun, cu obiceiuri simple, cuzicători înțelepte, c-o filosofie blîndă și îndurătoare, c-o poezie cîntată pe arii trăgănate și melancolice, cu povești și basme pe care le spune ca și cum le-ar sculpta, reprezintă o civilizație străveche pe un fond latin… Nu o poleială a minții, ci o lumină a sufletului, păstrată în lungul șir de strămoși și transmisă lui neatinsă nici de invaziile barbarilor, nici de epocile întunecate… Închipuiți-vă un străbun d-ai lui… Îl vedeți… Desculț și gol, rătăcind prin codri și prin pustietăți… El nu se leapădă de dreptatea care zace în toată ființa lui și de credința în „legea pămîntului”! Și comoara aceasta o lasă moștenire, întreagă-întreguliță, celui care vine după dînsul… Cultura a pierit, civilizația a rămas. Civilizația romană, strînsă, în ultima analiză, în formula „Fiecăruia ce este al său”, s-a moștenit de la suflet la suflet, pînă în ziua de astăzi. „Dreptul”, devenit organic, străbate vremile de umilință și de rușine… Creștin, din religie a smuls un suprem epitet și l-a împreunat de veci cu dreptatea, adică cu însuși rațiunea lui de a fi, ș-a ajuns la „dreptate dumnezeiască”!… Astfel, cel pururea nedreptățit crede în porunca dreptății ca în porunca lui Dumnezeu… Comparați pe acest om, neștiutor de carte, cu un mare învățat german, cu un chimist, bunioară… Mersul acestuia e greoi, talpa picioarelor, lată și otova, grasă și moale, se lipește toată de pămînt, brațele, ca două trunchiuri, se termină cu două mîini groase și hrăpalnice, ochii vineți și ponivoși, maxilarele dominînd figura, vorbește aspru, deschizînd gura parc-ar vroi să-și arate omușorul… Ce este în capul lui?… Toată știința chimiei, organică și anorganică… Toate realitățile… Toate posibilitățile… Industria se închină înaintea lui… Culorile cele mai ieftine — nu cele mai frumoase — lui i se datoresc… Explozibilele cele mai devastatoare, lui!… Gazele asfixiante, lui… Culmea mijloacelor de distrugere, lui… E cultura în cel mai înalt grad!… Și, cu toate acestea, sufletul lui e în perpetuă reversibilitate! Fără să vrea — cu toată imensa lui cultură — se simte atras de sufletul strămoșilor cu blăni de lup și de urs în spinare… De cincizeci de ani n-a auzit și nu crede decît în „richtfaust”, în „dreptul pumnului”, în glorificarea „forței” și umilirea „dreptului”… „Forța creează dreptul!” Și acum? Da! ș-acum pentru „germanii culți!”… „Forța primează dreptul!” Pentru „germanii culți”, acum mai cu seamă!… „Suprema forță, supremul drept!”… „Forța universală, universalul drept!”… Of tocmai așa simțeau, și fără formule, strămoșii lor de pe timpul primilor împărați romani!… Dacă Germania, în proslăvirea forței brutale, nu va fi biruită, va sălbătici omenirea… Țăranul nostru este un ignorant civilizat și chimistul prusian un savant sălbatic!… Franța, Franța, cea mai nobilă perlă a rasei noastre…

— Da, da, întrerupse Vladimir, clȘcl cil perfectă dreptate… Dar cu cine te lupți tu?

— Adevărat!… A! și cînd mă gîndesc la un alt barbar, inconștient și savant, care se tîrăște d-a bușilea

Înaintea Kaizerului, numind-l, fără pic de rușine, „deliciae generis humani, mă întreb: care ar fi deosebirea între spionii și polițiștii germani și profesorii lor universitari?

Se șterse pe frunte de sudoare și… Încet:

— Aș vrea să uit acest măcel provocat de invazia unui popor zgîrcit și lacom…

— Bine, foarte bine… Bogdane, spune-ne ceva…

Bogdan se lungise pe iarbă, cu fața-n sus, cu ochii

Închiși și cu mîinile încrucișate sub cap.

— Cu perdea sau fără perdea?

— Cu, cu, răspunse Nohotiu, ștergîndu-se pe subt bărbie.

Bogdan, cum stătea așa lungit, începu ca un om care ar fi vorbit în vis.

Într-un orășel de munte din Moldova s-a încuibat jocul de pocher. Domnii joacă. Cocoanele? Turbate! încep după prînz. Își uită și de casă, și de masă, și nu sparg jocul decît, ăl mai devreme, la trei ore după miezul nopței. Și acestea sunt cele mai cuminte. P-altele le-a’pucă ziua albă. A doua zi au ce povesti. O! să vezi, ma ohăre, ce-a pătimit Cleo cu patru popi!… Mitzi a colonelului deschide cu două perechi de ași la zece lei. Iolanda, ca o desperată, merge cu trei carale: valet, decar și nouă. Cleo, din coadă, cu patra popi la mînă, „relansează”: „Zece plus douăzeci”. Mitzi, firește, cu două perechi de ași, ține. „Neghioaba” de Iolanda, idem. Deniza împarte cărțile. Mitzi face ful de ași. Iolanda — minune — prinde opt și șapte de caro… „Roială!” Mitzi cere zece lei. Iolanda, observînd bucuria lui Cleo, plătește și nu mai întoarce. Cleo, triumfătoare: „Și mie, patruzeci”. Mitzi stă pe gînduri: „Cleo e o cacialmagioaică!” Și plătește. Iolanda, cu „roiala” la mînă: „Patruzeci plus optzeci!” Cleo, zîmbind cu bunăvoință: „Plătesc și nu te mai pliusez!” „O! cît ești ă&jantilă!” zise Iolanda, și întinse mîna la „pot”. „Ce ai?” „Roială de valet de caro.” Cleo, să înnebunească. Îi cad cărțile din mînă: patru popi! S-a „curățat”! E înfuriată. „Să merge, ma chere, c-o terță de culoare la zece lei?” „Daaa!” „Și se ține relansul?”

„Daaa!” Cleo, roșie, congestionată: „Elle est foile celle-lâ „ Și dispăru ca un vînt turbat. În urma ei, rîsete si chief.

M-me X… avea niște solitari de briliant în urechi. Acum o doare o ureche. Nu-i mai poartă. M-me Y… — un pandantif de cîteva mii de lei. Se vede că nu se mai poartă.

Jocul s-a întins ca focul, ca pojarul, ca scarlatina. Casele din ccntru, cluburi de joc. Pînă și la mahala se joacă pe cinci bani miza.

Una din jucăușele cele mai pasionate e Mitzi blonda, a colonelului. (Să se pronunțe Mitzi d-o manieră particulară, asa încît să se auză si t si z.)

Colonelul e mult mai în vîrstă ca Mitzi, deși merge vorba că ofițerii n-ar fi avînd vîrstă. Cu cincisprezece ani mai mare decît ea, o adoră. Adevărul e că e frumoasă de pică. Subțirică, sprintenă, vioaie, și se gătește, și se încondeiază, și e răsfățată, și colonelul se topește, mai ales cînd o aude: „Mitzule, o țigaretă!” E brăileancă.

S-au căsătorit de zece ani. Copii n-au. Trăiesc fericiți.

Colonelul e gras, cărunt și cu mustățile zbîrlite în sus. Minte limpede. Ordonat. Corect. Cînd scapă cîte un „sapristi!”, corpul ofițeresc tremură. Cu venitul de 8 000 de lei de la o sfoară de moșie, moștenită de la răposatul său părinte, își ține casa. Cît despre leafă: praful și paragina! Mitzi i-o toacă toată în cărți. Și zestre? Ioc! Tinerețe, frumusețe și rîzgîiere… Atît a luat, și e mulțumit.

Cînd Mitzi apare la prînz într-un robe de chambre de mătase albastră, descheiată la piept, cu părul ei ca chihlibarul revărsat pe spate, și cu cîteva bucle cu meșteșug aruncate pe frunte, el se oprește-n prag, o învăluie cu privirile și, surîzînd ca un copil, sau ca un părinte, îi zice: „Știu, Mitzi, știu…. ast-noapte iar ai pierdut!” Ș-o sărută pe obraji și pe mîini, și-i dă ce mgiare în portofel. Mitzi rîde, se joacă cu mustățile lui, cum se juca cînd era mică cu mustățile unui cotoi tigrat. Colonelul, în loc să mornăie, să miaune, să zgîrie și să scuipe, strîngînd din ochi, îi zice: „Mitzi, mai încet, că mă doare, pitulicea neichii!” Și,trecîndu-l lacrămile, sărută mîna care-l tiranizează.

Mitzi are o deosebită simpatie pentru Negoiță Dulău, una din ordonanțele colonelului, un răcan care abia împlinise 2l de ani.

— E, mă miram eu să nu-ți dai în petec! zise Nohotiu.

Vladimir aruncă, ca din pușcă, un rîs care chihoti pe Valea Prahovei.

— Negoiță, un naiv. Curat, sîrguitor — deși cam încetinel — le făcea pe toate după poruncă. Numai să nu-l fi luat repede. Cîte un cuvînt mai greu ca „dobitocule” îl pripea la vorbă, repetînd unele silabe. Mitzi, cam în rîs, cam a mîngîiere, îl poreclise „Fofolea”. Și cînd pleca la Fanșetta, or la Iolanda, zicea lui Negoiță :

— Fofolea, degrab’ panerașul cu lucrurile, c-avem să împletim pentru voi flanele și mînuși… O să vă trebuie la război…

— îndată!

— Fofolea!… Ai pus bine cărțile?

— Pus!

— Adu două perechi, una nouă și alta jucată.

Azi așa, mîine așa, preț de două luni, cam de cînd era recrutat Negoiță. Că Negoiță nu mai aștepta. La ora trei și jumătate din zi se înființa cu panerașul în mîni, cu lucrușoarele bine rînduite, c-o flanelă și c-o mînușe, începute de la Crăciun și început rămase și-n Săptămîna Patimilor.

— Fofolea, tot?

— Tot… Si noi, si jucate…

În noaptea de Joia Paștelui, colonelul — împreună cu ofițerii garnizoanei — se duse la douăsprezece evanghelii. Mitzi, la Fanșetta. Tîrziu, colonelul sună la prefect ca să ia pe Mitzi. Feciorul îi deschise.

— Ce face duduca Mitzi?

— Ah! d’duca Mitzi ari o ghină, ari o ghină, mămucă! mămucă!… Fulg! Fleoșt!… Fleoșt! Cariu?… Perde d’duca di ti miari d-așa ghinion!…

— Spune-i c-o caut…

— Mă rog matali, domle colonel, cum e dumneaei di necăjită, mă ie mam’țica dracului!

Colonelul, ostenit — și poate și de teamă ca nu cumva să-i mai ceară ceva bani, știind că nu poate să reziste „pitulicii” — se întoarse acasă se culcă si dormi dus pîn-a doua zi. Deschise ochii. Îi roti de jur împrejur. Mitzi, nicăieri. „Iar o copilărie!… Desigur, a pierdut și”…

Se îmbrăcă repede.

Deschise ușa și dădu de Negoiță.

— Negoiță…

— Po-porunciți…

— A venit? (Restit.) A venit?

—. Ci-ci-cine?

— Dracu să te ia!… Coconita!

— Da-da, să-să-să…

— Unde e?

— însa-sa-sa…

— în salon, dobitocule! Marș!

Negoiță, la dreapta-mprejur, se împiedică de prag și se rostogoli pe ușe-afară.

— Tîmpitule!

Colonelul deschise binișor ușa salonului. Cîțiva pași în vîrful picioarelor… Mitzi!… Așa cum venise pe la șase ore dimineața, așa să trîntise p-o canapea.

O privi.

Dormea, și de genele ei atîrnau două lacrămi strivite… „Pentru ce adormise plîngînd?… A pierdut… Ei, și?”…

— Ah! sapristi!

Trase ușa după el ș-o tuli drept la cazarmă. La douăsprezece se întoarse acasă. Aruncă sabia și chipiul. Intră în sofragirie. Masa, pusă. Mitzi, pe un scaun, cu ochii în palme. Și în loc să fie cu robe de chambre-ul ei albastru, străveziu și descheiat la piept, era cu aceeași rochie din ajun… Colonelului îi zvîcni inima.

— Mitzi, ce ai?

— Ce să am…

— Ai pierdut?

— Da…

— Ei, și? Pentru prima oară ai pierdut?… Slavă Domnului!… Zi c-ai pierdut tot…

— O! nu…

— Atunci?

— Ah! mai mult…

— Cum?

— … mult de tot…

— De unde?

— O nenorocire!…

Și Mitzi nu îndrăznea să-și ia mîinile de la ochi.

— Ce nenorocire?

— Am rămas datoare…

— Datoare?… Pe cretă?…

— Nu… Mai rău…

— Ci spune odată, nu te mai scînci ca un copil! Colonelul se plimba agitat.

— Ai furat?

— Mai rău…

Colonelul se uită la urechile ei. Solitarii, la locul lor. La mîini? Inelile și brățările, la fel.

O luă cu binișorul. O mîngîie pe părul ei blond și mătăsos.

— Mitzi, dacă mă iubești, spune-mi! Mitzi își luă mîinile de la ochi. Ochii, roșii.

— Mitzule dragă, la Fanșetta… era… și Richard… Ș-o podidi plînsul.

Colonelul se congestiona. I se puse o perdea peste ochi.

Prințul Richard, curtezanul tutulor cucoanelor! Colonelul nu-l putea suferi. Tunica-l strînse. Vru să se descheie.

Doi nasturi îi sări de la tunică și se învîrtiră pe jos.

— Ei bine… era și Richard… Și?… Colonelul o privi drept în frumoșii ei ochi.

— Pierdusem cel din urmă franc… Richard scăpă monoclul din ochi… Surîdea… „Permettez-moi, madame, de vous pr eter cent francs… £a vous port era bonheur”..

— Și tu ai primit?

— Nu știam ce fac…

Colonelul schimbă fețe-fețe.

— Rău! Foarte rău!… Ți-am spus: de la orcine, de la oricine, de la pămădatul ăla, nu!

— I-am luat, i-am pierdut… Richard…

— Ah! sapristi!

— …punîndu-și monoclul în ochi: „Madame, en voulez-vous? Și-mi întinse altă sută…

— Și tu i-ai luat?

— Da, și i-am pierdut p-osingură lovitură… Încă o sută, întinsă c-o cochetărie nesuferită… O! Fanșetta și Iolanda sunt niște sălbatice… I-am luat… I-am perdut… Luat, pierdut, luat, pierdut…

— Pînă cînd? întrebă colonelul c-un glas sugrumat.

— Pînă mi-am pierdut și mințile…

— Mai repede, mai repede, Mitzi!

— .. .pînă i-am rămas datoare cu două mii de lei și-am plecat desperată, simțind în urma mea rîsul prietenelor, a lui Richard și-al celorlalți domni cari priveau la jocul nostru… Mitzule, Mitzule, pitulicea ta s-a făcut de rîs!

— Nu, nu, nu te-ai făcut… erai pe cale să te faci…

Mitzi îl înțelese. Privirea îi scăpără.

— Colonelule!

O ofensase.

Colonelul o sărută pe frunte și ieși ca un viteaz din sofragerie.

Dupe un ceas se întoarse și găsi pe Mitzi așa cum o lăsase.

— în sfîrșit!… M-am împrumutat ș-am plătit p-acel muțunache!… El, c-un surîs fals de păpușe japoneză: „De ce atîta grabă, domnule colonel?… Nu era o datorie de onoare”… Zic: „Știu, prințule, dar era o datorie care dezonorează!” Și i-am trîntit ușa-n nas… Oh! cărțile, cărțile!…

Mîncară… Mîncare or foc?… Mitzi, cu ochii în farfurie, înghițea cu noduri.

— Mitzi, ascultă colea… Vrei tu să fim ca mai-nainte?

— Cum să nu!…

— Juri?

Ea stătu pe gînduri… „Ce vrea? Să nu mai joace?”

— A! nu ce crezi tu! -Jur!

— Pe fiecare lună să-ți dau jumătate din leafa mea… O pierzi? Să nu mai joci pînă la sfîrșitu lunei…

— Oh! cît ești de bun, Mitzule dragă!

Și-i petrecu mîinile albe și subțiri pe după gît, și-l sărută apăsat pe amîndoi obrajii.

— Ca să-rui dovedești că te vei ține de jurămînt… azi, acum chiar, să mergem la vizite… A-a-a-a… Cu mîine, cu poimîine, cîșlegiu Crăciunului și postul Paștelui, și noi, nicăieri, ca niște urși…

— Vizite? în Vinerea Paștelui?… Bine!… Fie!… Caii la cupeu. Mitzi, c-o rochie apelpisită. Frumoasă ca o iconiță. Veselă ca o vrabie. Ușoară ca un fulg. S-aruncă în cupeu, trăgînd pe colonel după ea. Negoiță, sus, lîngă vizitiu. Cum ieșiră din poartă, colonelul opri cupeul.

— Negoiță, la iuțeală, cărțile!

Pînă să spuie „cărțile de vizită”, ordonanța dispăruse, zicînd în gîndul lui: „Iar o pârtie… De n-ar pierde conița noastră”…

— Adus! Să trăiți!

— Bine… Ține-le tu, voinice…

Porniră. Mitzi, în admirație de bărbat-său, îl săruta într-una. Opriră la președintele tribunalului. Colonelul:

— Negoiță băiete, întreabă dacă primește… dacă nu, să le lași două cărți. Auzi?… Ce te scarpini în cap?

— Cum porunciți… să trăiți! Și după un minut se întoarse.

— Dorm, să trăiți!

— Cu cine-ai vorbit?

— C-o slujnicuță tînără… Eu… scoț două cărți la întîmplare și i le dau… Ea… rîzi, și rîzi…

— Măăă, ștrengarule!… Sus!…

Ajunseră la prefect, la „nesuferita” de Fanșetta, unde e și sor-sa, Clotilda Măzărel, din Bucovina.’

— Trei, mă… Pentru d-l prefect, pentru d-na Fanșetta și pentru d-na Clotilda…

Negoiță dispăru și se întoarse într-un suflet!

— Dorm, să trăiți!

— Le-ai lăsat?

— Da, trei!… D-apoi se uita chiondorîș…

— Cine, mă?

— Slujnica…

— Era tînără?

— Aș! bătrînă și groasă.

Și rîzi colonelul, și rîzi Mitzi…

În dreptul președintelui consiliului județean:

— Două, flăcăule.

Negoiță se întoarse roșu ca racul…

— Trăiți! Nu sunt acasă… Nu-ș’ce naiba au… că ș-aia a rîs… Zice: „Ce să fac cu ele?” Zic: „Să le dai coniții și conașului de Ia ai noștri”… Ea se ridică în vîrful picioarelor și se uită la poartă. La poartă zărește cupeul și iar o umflă rîsul…

Colonelul, în culmea veseliei, între Mitzi, care se juca cu piciorul lui, și Negoiță, care, „desigur, aiurea”, pe un ton glumeț:

— Mă, oi fi descheiat la pantaloni…

Fofolea tresări. Se uită în jos.

— Nu… Să trăiți, domle colonel!

Ș-o porniră.

Colonelul, încălzit de nebuniile Mitzii, o luă de talie.

— Mitzi, îmi vine să te sorb. Așa, la vizite, ca oameni binecrescuți, pitulicea mea adorabilă!

Și du-te’, vino, cotește, peste rîu, pe devale, cărți în dreapta, în stînga, un ceas și jumătate. Mai aveau o singură vizită. La protopop. Un cleric cucernic și cinstit. La protopop, î. p. s. mitropolitul Moldovei. Cam bolnăvior. Cupeul se oprește. Negoiță sare de pe capră.

— Negoiță, bagă de seamă. Aici să lași trei… Pentru părintele protopop, pentru maica preoteasă și una, pentru î. p. s. mitropolitul… Ai înțeles?

— înțeles, domle colonel!

— Ei, nu te miști ?

— Dar…

— Ce, dar?

— S’trăiți, domle colonel, nu mi-a mai rămas decît popa de spațiu…

Și, întinzînd palma dreaptă, îi prezentă un rege de treflă.

Colonelul, scos din fire:

— Ce e asta, măgarule?

Fofolea muri și învie. Popa de spațiu sălta în mîna lui de țăran ca pe jeratec.

— Ce cărți ai lăsat pînă acum, dobitocule?

— U-u-u-un pa-a-chet întreg…

— Bate-te-ar Maica Precista să te bată!… M-ai făcut de rușinea tîrgului, scîrnăvie ce ești!… Sus! Ș-acasă!

Colonelul plesnea de mînie și tăcea. Mitzi, abia stă- pînindu-și rîsul, tăcea. Ceva mai tîrziu bietul colonel răsuflă:

— Ei, ei, ei, ce-au să gîndească oamenii de noi?

Mitzi izbucni într-un rîs ascuțit, care, coborînd repede și cromatic, se stinse în oftaturi dureroase. I-a venit rău… Colonelul, speriat… freacă-i mîinile, freacă-i tîmplele…

— Mitzi, nu fi copil!… Nu e nimica!… Popa de spațiu, Mitropolitul… Nimic, Mitzi, nimica!…

— Nu știi ce drăcoaice sunt femeile, zise Bogdan, întrerupîndu-și povestea. Ce credeți că s-a întîmplat?

— I-a venit rău, i-a trecut și-a jucat mai departe, jumătate leafa lui Mitzu, răspunse Vladimir.

— Aș!… S-a prefăcut… Mijloc suprem, ca să scape și pe bietul Fofolea din gheara colonelului… Și, ceva mai tîrziu, lingușindu-se ca o pisică pe lîngă fripturica unui copil, s-a tot împrumutat peste jumătate din leafa colonelului — asupra căreia discuție nu mai încăpea—așa că rezultatul a fost: colonelul slujea și Fanșetta și Iolanda încasau leafa colonelului. După un an de zile

Mitzu, desperat, stărui pe la minister, și ministrul îl mută — „în interesul serviciului” — într-un oraș de peste Olt. Mitzi s-a despărțit plîngînd de Iolanda și de Fanșetta ș-a pornit cu „fleoșurile” în Oltenia. Oltencele, mai chibzuite. Miza, mai mică. Floșurile, mai puțin ofensive. Colonelul a mai răsuflat.

— Povestea ta seamănă c-o anecdotă…

— Ba să mă iertați. Anecdota ta și-a fi aducînd cu povestea mea. Acum doi ani mi-a spus-o chiar colonelul cu care eram destul de prieten… Își adora femeiușcă, și femeiușcă… cărțile…

— Cunoșteai și pe „pitulicea”?

— Firește!… Un diavol de femeie… Într-o zi îi zisei: „Scumpă doamnă, de ce nu te lași de cărți?” Ea-mi răspunse: „Scumpe domnule, de ce nu te lasi de tutun?”

Bogdan aprinse o țigaretă. Fumul, pe nările lui, ca pe două coșuri.

— Vladimire, e rîndul tău…

— O copie de pe natură…

— Documentată, șopti Nohotiu ironic.

— Documentele noastre, ca fosilele voastre…

— Noi restaurăm animalul după rămășițele scheletului lui, cu sistemul nervos, muscular, respirator, circulator… Îl înviem… Îl ațîțăm în lupta pentru existență… Îl vedem atacînd cu furie, sau apărîndu-se cu desperare… E așa de viu, că uneori ne apucă frica… Owen n-a mai dormit două săptămîni după ce a văzut un ichtyosaur restabilit, lung de 30 de picioare, cu ochii rotunzi și enormi ca a unei bufnițe gigantice…

— Tocmai așa se întîmplă cu documentele noastre… Unui istoric i se cere să fie savant, critic și artist. Savantul să cunoască, criticul să cîntărească, artistul să dea viață…

— Secături, întrerupse Bogdan. Noi suntem niște școlari silitori în ale științei… Ei, Vladimire, începi…

— N-o să credeți… E imposibil… Eu am aflat-o de la unul din eroii acestei întîmplări… Viața este un șir de farse tragice… Un procuror, un judecător de ședință și un judecător de ocol — tineri, neînsurați, trăind numai din leafa lor — se întîlneau duminicile, la restaurantul „Frascatti”, pe la orele două și jumătate, în grădină, pe cînd nu era nici picior de om. Mulțumiți cu soarta lor, de le treceau prin minte c-odată ș-odată vor ajunge consilieri de curte, li se părea că visează, că un asemenea vis ar fi irealizabil. N-aveau proptele. Nu erau cumnați cu ministrul de justiție, nici rudă cu un aspirant de minister, nici nemenii cu vrun deputat sau senator cu influență. Copii de oameni nevoiași. Unul țăran din Vasilați, ceilalți doi mărginași din capitală.

Pe terasa înaltă de la „Frascatti”, discuțiile încep: un proces, o pledoarie, o înaintare, o controversă de drept. Firește, controversa rămînea pururea fără soluție sigură, deși cele trei beri fuseseră băute.

De la un cîrd de vreme — ciudat! — nu se mai întîlneau tustrei, ci numai cîte doi-doi, alternînd cu regularitate algebrică. O duminică, procurorul cu judecătorul de ședință, ceailaltă, judecătorul de ședință cu judecătorul de ocol și în cea d-a treia, judecătorul de ocol cu procurorul. Începură să se bănuiască.

— Ce e cu amicul?

— M-aș prinde că e amorezat!

— E o minte practică… Nu crez…

Vară, cald, zăpușeală. Frunzele de platan cad, legă- nîndu-se ușurel, pe mesele albe și curate. Bănuiala se încărca de oarecare răutate.

— Unde umblă judecătorul de ocol?

— Am auzit c-ar fi dînd tîrcoale pe lîngă m-me…

— A, o ruină, mon cher…

— Ruină, dar frumoasă…

— N-o fi vrînd să ajungă milionar?

— O! e prea cinstit… Cum e el fantasc, ar fi putut să cază, dar… A! nu! nu!…

În sfîrșit, în a treisprezecea duminică se revăzură tustrei la aceeași oră, la aceeași masă și se puseră p-un rîs omeric.

Procurorul, din obișnuință, începu să acuze.

— Domnilor, este aci un mister care durează de aproape trei luni. Să-l lămurim. Am ținut socoteala fiecăruia și p-a mea. În primele trei duminici eu am fost la postul meu de două ori…

— Și cu toate acestea, răspunse judecătorul de ședință, eu nu te-am văzut decît o singură dată… Eu, da, am fost de două ori…

— Dar și eu am fost de două ori, zise judecătorul de ocol, și nici pe tine, nici pe tine nu te-am întîlnit decît o singură dată…

— Nu vă grăbiți, reluă procurorul. Problema se așează astfel: în douăsprezece duminici eu am fost de opt ori aci, la masă, la aceeași masă, ș-am băut, în total, douăzeci și patru de țapi…

— Și eu jur că, în douăsprezece duminici, nu te-am văzut decît de patru ori, întrerupse cu oarecare violență judecătorul de ocol. Dacă tu spui adevărul — căci asupra declarațiunei mele nu încape nici o îndoială — cine minte?

— Nimeni!… Eu te-am văzut pe tine și pe el, el — pe mine și pe tine, tu — pe el și pe mine, de patru ori, și cu toate acestea, eu, tu și el am fost de opt ori în aceste douăsprezece duminici!

Pe procuror îl pufni rîsul privind la uluiala celorlalți doi, care socoteau pe degete absențele și prezențele.

— Vorba vă înșală… Așa vă păcălesc avocații abili… În fond, nu e nimic… Ți se dau trei cifre — l,2,3 — să le combini în grupuri de cîte două cifre… Cîte grupuri vei face?

— Trei…

— Si care vor fi aceste grupuri?

— î cu 2, 2 cu 3, 3 cu l…

— De cîte ori se întîlnesc l cu 2?

— O singură dată…

— Și de cîte ori găsești pe l în aceste trei grupuri?

— De două ori…

— Va să zică, dacă eu aș fi l și tu 2, și fiecare grup cîte-o duminică, eu am venit în trei duminici de două ori și nu te-am întîlnit pe tine decît o singură dată. Dacă în trei duminici e fatal să se întîmple așa, în douăsprezece duminici va fi tot așa de fatal să ni se întîmple de patru ori mai mult 2x4 = 8, lx4 = 4, E elementar…

Judecătorul de ocol, uitîndu-se la judecătorul de

ședință, mormăi:

— Nu ne mai rămîne decît să recunoaștem că furăm niște stupizi… Băiete, trei beri!

Procurorul începu adevărata instrucție.

— Ei, acum, cărțile pe față!… Spune tu…

— Ba să spuie el…

— Ba procurorul…

— Acuzator, jură că nu vei spune decît adevărul și nimic alt decît adevărul…

— Eu, domnilor, am găsit… o amică… cu care mă întîlnesc din trei în trei duminici….

— Ei bine, închipuie-ți că și eu… la fel!… Și tot din trei în trei…

Judecătorul de ocol încremeni.

— Dar tu?

Judecătorul de ocol, uimit:

— Eu?… N-o să credeți… În-toc-mai!

Procurorul:

— A mea e o fetită subțirică…

— Da, da!

— Subțirică?… Așa e ș-a mea!…

— P-a mea o cheamă Lizi…

— Și p-a mea tot Lizi…

Se uitară unii la alții.

— Și p-a mea… la fel!

Se priviră drept și ascuțit.

— Cu-a mea mă întîlnesc la două ore dupe amiază, în Cișmigiu…

— în Cișmigiu?

— Mai spune o dată! zise judecătorul de ocol, ștergîndu-se pe frunte.

— în Cișmigiu… pe movilă…

— Ce, vrei să rîzi de mine?

Amorul propriu, de bărbați și de tineri, era, evident, jicnit.

— Lizi a mea — continuă procurorul cu glasul scăzut — e c-o rochie de ftilard albastru și cu steluțe negre…

Se opri. Privi la amicii săi… Albi la față! Răsuflau adînc și des.

— …cu mînecele scurte… puțin decoltată… cu cercei…

— …de peruzea! strigă furios judecătorul de ocol.

— …cu un inel de…

— .. .diamant!

Judecătorul de ocol se sculă de la masă.

— …cu pantofi…

— …de căprioară!

— …c-o pălărie…

— …galbenă, de pai!

— …c-o fundă…

— .. .albastră!… oh!…

— …pe movilă, în Cișmigiu, privește blînd, și așa de inocent îmi spune…

— …„Puiule! Puiule! întrerupse jucătorul de ședință, numai pe tine te-am iubit!”… O! mi-e scîrbă!

— Luăm o trăsură; ridicăm coșul, și pușcă la…

— …La „Flora”!… Nu e-așa?

— Da! da! răspunse procurorul.

Judecătorul de ocol trînti amîndoi pumnii pe masă. Paharele răsunară. Și glasul ascuțit al unui chelner se auzi:

— Poftiți?

— Nimic!

Ministerul public continuă. Fiecare cuvînt al lui, o alică în inima celorlalți doi. Fiecare din ei iubea — mai ales judecătorul de ocol — și gelozia, pe care n-ar fi mărturisit-o nici unul, începuse să-i frămînte.

Se priveau cu alți ochi.

Prietenia șovăia.

— La „Flora”, pe stînga, în cabina din fund…

Ceilalți doi erau opăriți.

— .. .cum intră, se întinde leneș pe canapea.

— Pe aceeași, pe aceeași canapea! mormăi judecătorul de ocol, împreunîndu-și mîinile dasupra capului.

— Și nu-i place să bea decît șampanie. Dupe trei-patru cupe, se răstoarnă pe scaun, apasă cu talpa piciorului stîng pe călcîiul din dreapta și… „Allez! hop!lPoc! și-a aruncat pantoful în tavan… și eu…

— Și tu îi săruți piciorul, nenorocitule!… Ah! nom de nom știți că mi-e necaz pe voi amîndoi?

Judecătorul de ocol, galben ca ceara, mușcă dintr-o frunză de platan căzută din întîmplare pe masă.

— Să cercetăm mai de aproape — cum să zic? — corpul delictului, continuă procurorul, zîmbind cu tristeță… A mea pretinde c-ar fi nemțoaică… Adevărul e că are un accent săsesc de care își cam uită uneori… Că n-ar fi avînd decît mamă „capabilă s-o omoare dacă ar ști”… De aceea, la nouă seara o duc pînă-n Bulevardul Schitul Măgureanu. Acolo se dă jos, și c-un accent mai nemțesc ca de obicei: „De roc să nu mă fasă mama!”

— A mea se dă drept armeancă… Are tată văduv… și la nouă, pe-nserate… Tot în bulevardul… Și să n-o vază tat-său, c-o „spînzură”… zise judecătorul de ședință și, plecîndu-se peste zidul terasei, aruncă un lung scuipat în parcul „Oteteleșanu”.

— Ș-a mea de italiancă! și rîse nervos judecătorul de ocol. La nouă seara… În Schitul Măgureanului… Eu: „Să te duc pînă-n apropierea casei”… Ea: „Nu, nu!… tata cutitar!… C-o lovitură de cutit ar trece prin amîndoi!”…

— Farsă! Nerușinată farsă!

— Ce neghiobi! reluă procurorul. Am instruit întreaga afacere ș-am ocolit punctul capital. Ei, nu pentru întîiași dată mi se întîmplă în cariera mea. Te iei dupe unele semne exterioare — cari pot fi și concludente, și coincidențe fortuite — și-ți scapă tocmai miezul afacerei… Mă rog, a ta cum e?

— Cum să fie?

— Blondă? Brună?

Cei doi judecători se precipitară:

— A mea, palidă și brună!

— A mea, cu părul ca flacăra!

— Ș-a mea, blondă, mai blondă ca spicul în pîrg, zise procurorul… Iacă ce ne-a scăpat în pornirea noastră urîcioasă!… Ei?… Acum?

Fericirea le fulgeră în obraji și izbucniră, în același timp, într-un rîs comic, cu trei timbre deosebite, amintind corul florilor din Parsifal al maestrului Wagner.

— Pentru mine e o fantezie, șovăind între plăcere și pasiune, declară judecătorul de ședință.

— Eu o iubesc! mărturisi judecătorul de ocol, și genele i se muiară d-o umezeală ușoară… Am înțeles gelozia! E teribil să fii gelos!… Da, da, la aceeași „Floră”, în aceeași cabină, pe aceeași canapea, sărutînd același picioruș mititel… O! ipoteza ar fi o crimă!… Acum, că primejdia a trecut, zic și eu că farsa ar fi avut haz…

Procurorul se gîndi, se gîndi, își frecă mîinile și dodată trînti pumnul în masă.

— Nu se poate!… Prea multe coincidențe bizare!… Cum dracu?… Aceeași rochie? aceiași cercei? același inel? mai-mai aceeași poveste? aceleași mîngîieri? și același nume?… Cînd ați cunoscut-o? Sau cînd le-ați cunoscut?

Cel dîntîi care o întîlnise — pe a lui — a fost judecătorul de ocol. Sunt vreo douăsprezece săptămîni, în dreptul Schitului Măgureanu. Cel d-al doilea, procurorul — pe a lui — sunt vreo unsprezece săptămîni, în dreptul liceului „Lazăr”. Cel d-al treilea — pe a lui — sunt vro zece săptămîni, pe lîngă Imprimeria Statului.

— Mergea cu ochii în pămînt… Docamdată se supără… Apoi se îmblînzi… Surîse ușurel. Își supse buza de jos…. „A! nu! niciodată nu mi s-a propus așa ceva!… Să ne plimbăm? Da!”… Opresc o trăsură. Îi ridic coșul… Ea și-acoperă fața c-o batistă de mătase năutie… Pe drum îmi prinse mîna în mînușițele ei cu mînuși lungi de peau de Suede…

— Ei, la dracu, se resti procurorul, și coincidențele au o margine!…. Cu noi se petrec lucruri inexplicabile!… Și începu să fluiere ca un țăran cînd i se rupe carul în drum. Azi era rîndul tău, se adresă judecătorului de ocol. De ce nu v-ați întîlnit?

— Mi-a scris că e bolnavă…

— Și… desigur va veni duminica viitoare…

— Nu, nu poate decît peste trei săptămîni…

— Ai? Cum-cum?… Ți-ai pierdut rîndul, și rîndul tău va veni, ca și în trecut, exact la trei săptămîni!… Aceste trei grațioase femei… să nu fie una și aceeași!

— Roșcată, brună și blondă, armeancă, italiancă și nemțoaică… Ar fi peste putință!

Judecătorul de ocol se înroși ca para focului.

— De accente nu-și aduce aminte decît din cînd în cînd, ca secăturile cari „rulează” pe r într-un chip nefiresc… Blondă, brună, roșcată?… Hî!… Dar dacă s-ar fi machiind pe obraji și și-ar fi văpsind părul?… Ai?… Atunci?…

Judecătorul de ocol întoarse capul. Scoase batista și-și suflă nasul. Dupe cîteva minute:

— La mine era mai mult decît o fantezie… O iubeam ! Atît de nebunatică în cabină ș-atît de cuminte în trăsură… O dată cu capul n-aș fi crezut că ar fi o…

Procurorul își făcuse planul.

— Trebuie să descoperim dacă ne găsim într-o vuitoare de coincidențe misterioase, sau dacă suntem niște jucării ridicole în gheara unei femei desfrînate… Ascultați… Cînd ne vom întîlni cu ele sau cu ea, p-a mea sau p-a voastră eu am s-o întreb din senin: „Was machen sie, mein liebes Kind?” — Altceva nu știu din nemțește. — Tu: — „Come va, bimba mia? Și tu… Cum dracului s-o întrebi pe armenește?… Și, cu toate acestea, „armeanca” ta este decisivă în materia de probe pe cari vreau să le-adun. Dacă, cum bănuiesc, ar fi una și aceeași persoană, nemțește ar putea să știe, italienește, d-asemenea… Armenește? Imposibil!… Aaa! Să te duci în Caimata și să-ntrebi pe un armean eatafta, cum se zice pe armenește: „Ce mai faci, fetița mea?”…

— începe să vie lumea…. Să plecăm… zise cu oarecare pică judecătorul de ocol.

— Mai am nițel… Uitați-vă bine-bine în figurile lor sau a ei… Observați: nădușește? și cum? face crețuri? și ce fel? Orcît de tinere ar fi… după al patrulea pahar de șampanie… Ei, dar să zicem că aceste observații n-ar fi tocmai demonstrative… Un lucru e bine să-l țineți minte: băgați de seamă ce semne curioase are pe corp? Cum sunt? Unde sunt? (Un surîs îi trecu pe figură.) Firește: o aluniță, o pată, o noiță… Astea toate pentru a stabili identitățile lor deosebite sau identitatea lor cu ea, și-a ei cu ele… Și să nu ne mai vedem decît dupe terminarea anchetei.

— Fie, că rău mi-ar părea! șopti judecătorul de ocol.

Plecară.

Chelnărul care îi servise, după ei.

— Domnule judecător, ți-ai uitat bastonul și mîtiușele.

Judecătorul de ocol îi aruncă 50 de bani.

La S-tă Maria-Mică, excepțional, ploua o ploaie de toamnă. Vînt, răcoare, aproape frig. Cel clîntîi care sosi fu procurorul. Chelnerul îi deschisc o cabină. Ceru un „țap”. Peste cîteva minute, și ceilalți tovarăși. Procurorul și judecătorul de ședință, îngrijați. Judecătorul de ocol, trist, palid, cu ochii trași. Nu dormise toată noaptea. Bătu în masă. Repede, un chelner. Judecătorul de ocol întinse mîna spre berea procurorului și ridică două degete în sus.

Procurorul:

— Cine începe?

Tăcere.

Le era frică.

— Atunci, să încep eu…

— Ba eu! răspunse judecătorul de ocol. Vreau să scap mai degrab’ de rezultatul acestui spionaj!

— Cercetări…

— Spionaj!

Judecătorul de ocol pronunță acest cuvînt cu revoltă și cu dezgust.

— Spionaj!… o biată femeie — orcare ar fi ea — veselă, zglobie, se abandonează unui bărbat… Și el?… Sărutîndu-i mîna, obrazul, umărul și sînul, îi scotocește cu ochii frumusețea corpului nu pentru a-l adora, ci pentru a-i smulge secretele într-un scop uricios și meschin!

Ea, galeșe de voluptate, îți șoptește cuvinte care te ard. Și tu?… Îi privești unghiile și-i numeri noițele!…

Ah! mi-e silă de mine însumi!… Duminica trecută, ziua de întîlnire. O văz. Mai frumoasă ca oricînd. Luăm o trăsură. Pe drum, mîngîindu-mi mîna: „De ce taci, micuțule? Ești bolnav?” Mi se bătea inima… Intrăm la „Flora”… O sticlă de șampanie… Un pahar, două, trei…. Mi se dezlegă limba… Ea, d-o veselie comunicativă… Mă uitai, c-o ferocitate ascunsă, în ochii ei… Fraza ta îmi trecu prin minte: „Come va, bimba mia?”… Ea, mirată… Simții un fior rece… De astă dată, cu necaz mai mult pe mine decît pe ea, îi repet întrebarea: „Come va, bimba mia?” și rînjii… Ea: „A? Nu pricep!” — Lizi, vorbesc italienește. N-auzi? „Aaa, poi eu sunt sisiliancă, noi vorbim altfel” … Sărăcuța, omul pe care-l săruta era un mouchard!!

Procurorul călcă pe picior pe judecătorul de ședință.

— Azvîrli pantoful în tavan… Rochia i se ridică ca umflată de vînt… Dasupra genunchiului drept, o pată negricioasă cu cîteva firicele de păr…

Judecătorul de ședință scoase un sunet nazal: „Hî- hî!” Procurorul încremeni. Țigareta îl fripse.

— …Se aruncă pe canapea… Își petrecu mîinile pe supt cap… La subțioara stîngă o aluniță cît un bob de mazăre… Pe umărul drept, altă aluniță… Pe sînul ei fermecător, la mijloc, trei picățele albe, luminoase, ca trei boabe de mărgăritar…

— Da, da! zise repede judecătorul de ședință, așezate ca un trifoi… Exact!

Judecătorul de ocol, alb ca hîrtia, dădu capul pe spate și, c-un glas de pe ailaltă lume, încheie:

— E! Asta e!… Iacă ce-am spionat, de jos și pînă sus, pe această minune de marmură caldă!

Ceru o bere. O supse dintr-o sorbitură. Își rezemă capul în mîini. Puse coatele pe masă. Și stătu așa, fără vorbă, fără să clipească, ca o păpușe uitată pe un scăunel de-o fetiță nepăsătoare.

— Exact aceleași semne — începu judecătorul de ședință — și-n aceleași locuri. Mai adaug: urmele unei tăieturi adînci pe pulpa piciorului stîng… Ceea ce m-a impresionat pe mine de la început a fost…

Ți-aduci aminte că mi-ai recomandat să mă duc în

Caimata… Nu m-am dus… M-am chibzuit: „Dac-as înșira eu silabe — joc pueril ca: marga-rian ma-ni-sa lian-irue ami-ma nian? Ce-ar fi? Or e armeancă, or nu e. De va fi, are să rîză, de nu, are să rămîie cu gura căscată. Zis și făcut… Dupe-al patrulea pahar de șampanie, i se cam împleticea limba… Dădu să-și arunce pantoful în tavan și nu izbuti. Ostenită, închise ochii. Eu mă repez Ia ea și-i strig: „Dragarian fatarian zuzun manisalian?” Ea ridică capul în sus, izbucni de rîs și-mi zise: „Ce, ești luat din iele?!” Eu: „Dragarian animanian iruc manisalian?” Ea îsi făcu cruce: „Doamne! Doamne!” Eu: „Îti vorbesc armenește, drăguță!” „Nu zău, că ești cam… De un’ să știu eu armenește? Neam de neamul meu n-a fost armean”… Își uitase cu desăvîrșire ceea ce îmi spusese, la începutul cunoștinței noastre, despre originea ei…

— Eu, încheie procurorul, voi fi scurt: am notat identice semne, ca și voi, și-n aceleași părți ale corpului. Și cînd am întrebat-o — dupe al cîtelea pahar nu știu — „Was machen sie, mein liebes Kind?”, ea îmi răspunse: „Ei, ce mai încolo-încolo… nu sunt nemțoaică… De unde sunt? Habar nu am… Și voi muri unde va da Dumnezeu. Dacă vrei să mă scoți din casa în care mă aflu, voi fi a ta… Jupîneasă, amantă, bonă, numai la bucătărie, nu!”… Mărturisesc că atîta sinceritate m-a mișcat… Am cerut o nouă sticlă de șampanie ș-am petrecut, pînă la nouă seara, cînd ca doi copii smintiți, cari nu mai au nimic sfînt, cînd ca doi copii nevinovați, cari cred în basme și adorm, unul lîngă altul, într-un colț al odăiei… Amicii mei, după cum bănuisem, este una și aceeași nenorocită de femeie… Își machiază figura, își vopsește părul, se prezintă în trei înfățișări deosebite, doar croiala nasului și ochii nu și-i schimbă. Nasul sumes în sus si ochii vineți, reci si scăpărînd ca oțelul…

— Același înger! mormăi judecătorul de ocol. Apoi, c-o revoltă stăpînită: Dragii mei, din acest moment vă urăsc!

Se sculă, își luă pălăria, pardesiul, mînușile, bastonul și aruncă un franc pe masă.

Procurorul, cu un ton de glumă prefăcută:

— Jur că ți-am fost cumnat fără să știu, că de azi înainte nu-ți mai sunt… Divorțez!

Judecătorul de ocol dispăru, trîntind ușa în urma lui.

— Bietul băiat! Bun, inteligent, cinstit și cam într-o parte!…

Și judecătorul de ocol rămase singur stăpîn peste îngerul care nu mai era decît brun.

Nu mai vedea pe nici un coleg. Devenise taciturn și tresărea la fiece zgomot. El, care fusese curat, umbla murdar și răpănos. El, care judeca cu răbdare, devenise nervos.

Ministerul îi acordă un concediu pentru căutarea sănătăței. Îl prelungi. În zadar… Îi mergea bine, se rumenise, vorbea cu imagini geniale… Ce folos?… După fiecare frază o scrîntea pe italienește: „Come va, bimba mia?”…

O! și cu cîtă delicatețe mîngîia în aer vedenia care-l urmărea! Și cîtă descărcare de suflet nobil în cuvintele lui: „Come va, bimba mia?”… Și s-a sfîrșit în cîteva luni de zile…

Procurorul — el e cel care mi-a destăinuit istoria aceasta de necrezut — sfîrșind, se șterse la ochi c-o batistă și, c-un glas stins, șopti uitîndu-se în sus:

— Dumnezeu să-l ierte! A fost un suflet bun și-o inimă de aur!

Bogdan se ridică într-o rînă.

— Mi-aduc…mi-aduc… parcă mi-l aduc aminte…

Un băiat slăbuț și cu cercuri rumene pe obraji…

Cum îl chema?

— Nomina odiosa.. Procurorul, după ce mi-a spus într-o noapte toată tărășenia lor, mi-a adăogat: „Nefericitului de judecător îi datorez recunoștință. De n-ar fi plătit el cu viața lui această dragoste, cine știe dacă n-aș fi ajuns eu într-o casă de sănătate și n-aș fi mîngîiat în aer aceeași vedenie și, în loc de „come va, bimba mia”, n-aș repeta, după fitece frază: „Was machen sie, mein liebes Kind?”