Vasilie-finul-lui-Dumnezeu

Vasilie-finul-lui-Dumnezeu

Mihai Eminescu - Literatură populară, Ediție îngrijită și prefațată de Perpessicius, București, 1965.

Poveste, poveste, cuvânt de poveste, în astă sară la noi sosește pe un pai de sacară, să te țin de vorbă 'n astă sară.

Era un om — așa era el de cu putere că, să ertați de cuvântul cel prost, câți copii se năștea el îi boteza, câți flăcăi se 'nsura el îi cununa. Ș-avea o fată ș-un băiet. Fata așa era de frumoasă de la soare te1 puteai uita, dar la dânsa ba. Toți împărații din lume au cerut-o, dar nici vrea să se ducă, nici tată-său nu vrea s-o dee. Pe acea vreme îmbla Sf. Petrea și D-zeu pe pământ. Fiindcă făcuse minuni, în urmă umbla și necuratul — cruce de aur în casă. Ajungând la omu cela zice:

— Omule, De ce nu vrei să măriți fata? o 'ntrebat Sf. Petrea.

— Nu vrea fata să meargă și nu găsesc om potrivit după dânsa.

— Zi, omule, că eu ți-oi găsi unu.

Necuratul au auzit asta. Ș-așa au făcut un vânt ș-au purces fata grea. Acu auzind satul, au început a pierde cinstea ce-o avea omul acela, și 'ntâi în sat.

O 'nceput să se mire omul, din ce pricină au pierdut el cinstea. Băiatul lui i-o spus: iaca, tată, din ce pricină. Și omul s-o sfătuit cu mama fetei, s-o prăpădească din pricina asta. Au tocmit un om, ș-au pus pe fată 'n căruță ș-au zis s-o ducă 'ntr-o pustietate, și să-i scoată ochii amândoi să-i aducă tătână-său. Omul a luat-o. După fată se ținea ș-un cățeluș. Ea s-a rugat la om să-i scoată ochii cățelului s-o lase pe dânsa teafără. Ea și-a făcut o gropiță și bea apă și se hrănea, furnici și gândaci mânca, așa să trăiesc eu !

Așa au dat D-zeu și sf. Petrea — că ea era săraca nevinovată — ș-au făcut un băiet. D-zeu știind ce se petrece au pornit s-o vadă în pustietatea ei și ea l-a rugat să-i boteze copilul, și i-au pus numele Vasilie - finul lui Dumnezeu.

Așa cât creștea altu 'ntr-un an, el creștea într-o zi. Și D-zeu a răsădit un copac și i-a spus mamei, când a pute cuprinde copacul să-l scoată din pământ cu rădăcini, cu crenge cu tot, atunci să-i dee drumu să se ducă să se răsplătească de dracul. Și copacul cela în trei ani așa s-a făcut de gros cât nu-l puteai cuprinde c-o frânghie cât de aici la Dorohoi.

Băietul când s-o făcut mare o 'ntrebat :

— Mamă, unde-i tata?

Ea i-a spus lui, că nu știe cine-i. Zice:

— Eu mă duc, mamă, să-l cat.

— Te-i duce, dragul mamei, da dacă-i pute scoate copacul de aici din pământ. Cum a pus mâna, l-o scos cum aș scoate eu o rădăcină de morcov. I-a făcut mă-sa v-o câteva mălaie și i-a dat o traistă și s-o pornit. Iaca c-o ajuns într-un sat, da el nu văzuse oameni pân' atunci . Și i-a venit lui un somn și s-o culcat jos lâng-o fântână. Ș-așa i s-o arătat în vis Maica Precista și i-o zis:

— Băiete, degeaba îmbli să găsești pe tată-tău, îmblă mai bine și-ți cată norocul. El se trezește și se uită spre fântână și vede o fată așa ca de vr-o 11 ani și plângea.

— Fată, de ce plângi tu?

— Cum n-oi plânge dacă m-o pus tata acia să mă mănânce balauru!

— Cum de-i balaurul cela?

— Toate fetele din sat le mănâncă și numai eu am mai rămas. (Ea era a boerului care ținea satul cela. A spus că dacă n-a mânca-o și pe dânsa le oprește ploile și stârpește apele, să moară oamenii de foame).

— Da, zice, mult ai să stai, fată, aici pân-ce a veni balaurul să te mănânce?

— Până mâne dimineață.

— Nu știi este v-o șatră aici în sat?

Fata l-o îndreptat și s-o dus acolo ș-a pus să-i facă un paloș, ș-așa au venit el acolo după ce i-au făcut paloșul. Și s-au culcat și a zis fata să se culce lângă dânsul. Ș-așa au adormit el de greu încât n-au auzit când au venit balaurul. Fata s-a trezit și strașnic a 'nceput a răcni și el nu se trezia: îi furase somnu balaurul. Fata l-au apucat de cap ș-a rămas c-un smoc de păr în mână, ș-așa de tare l-au durut pe dânsu, c-au sărit drept în picioare ș' o 'nceput să se lupte cu balaurul. Așa s-au luptat ei trei zile și trei nopți încât au făcut pârae de sânge în loc de apă și l-o dovedit. Ș-o făcut tot numai căpiți de carne cum se fac toamna căpițele de fân și i-o tăiat limba și ochii i-au scos și i-o pus la dânsul în chimeriu ș-au lăsat pe fată și s-a dus. S-a dus să vadă pe măsa că tare-i era dragă. Pe drum s-a întâlnit cu mama balaurilor.

— Bună cale, voinice, zice baba.

— Mulțămesc, mătușă.

— Tare te-aș întreba, voinicule, de ceva. Nu mi-ai văzut băietul? Așa era, cu douăsprezece capete. Strașnic de puternic.

— Da, zice, D-ta câți feciori ai?

— Numai doi.

— Ba eu știu de feciorul d-tale, l-au omorât un voinic de la curtea boierului estui din sat.

Ea i-au mulțămit și s-au pornit. Mai mergând, se-ntâlnește c-un smău.

— Bună cale, voinicule, de mult te cat și nu te găsesc. Știu c-ai omorât pe frate-meu; de acum hai la luptă!

Și s-a luat la luptă. D' acesta era cu douăzeci și patru de capete — strașnic era — și s-a luptat șase zile și șase nopți și nu-l putea dovedi.

— Mă rog lasă-mă, zis-o smăul, și toate avuțiile mele ți le dau D-tale.

— Haide 'ntâi și mi le-i arăta și mi le-i da în mână ș-apoi ți-oi da drumul.

Așa smeul l-a luat și l-a dus la casele lui.

Așa de multă avere avea el și pietre scumpe ave cât lumina casa, cât de 'ntunerec să fi fost.

Vasilie-finul-lui-Dumnezeu s-au temut să-i dee drumul. Au făcut un mare poloboc de fier ș-au lăsat numai o bortiță ca să se răsufle ș-o încuiet ușa ș-o luat cheia la dânsul și celelalte case le-au lăsat deschise. Ș-au pornit cu gură la mă-sa :

— Mamă, hai de-acum la mine și-i trăi.

Da nu i-o spus cum au câștigat el averea ceea. Ș-au dus-o acolo la casele smăului ș-o rugat-o:

— Mamă, în toate casele să îmbli, numai în odaia asta ce-i închisă să nu îmbli.

Ea v-o două săptămâni s-au putut răbda. Pe urmă așa a gândit ea în mintea ei:

De ce să nu mă lase băetul meu să într-un casa asta? Și noaptea când dormea i-au furat cheia. S-a dus la vânat, că era o frumoasă pădure acolo, în toate zilele el se ducea. Ea a discuiat ușa ș-a intrat în casă și smăul văzând c-a intrat în casă i-a zis:

— Femeie, dă-mi o cofă de apă că ți-oi da averea cea mai mare.

Trei cofe. Se îmflă, plesnește vasul. Se 'nvoiește femeia să trăiască cu smăul și să nu-i omoare feciorul.

Se face bolnavă. Miere de urs.

Pădure și casă frumoasă.

Când făcuse D-zeu lumea. Doi frățâni: Sf. Soare și Sf. Lună. Nu mai era lume pe pământ, numai ei doi era. El au vrut să se 'nsoare și să iee pe Soră - sa și s-o dus la D-zeu să ceară voie s-o iee. D-zeu n-o vrut. Și el a venit ș-a zis:

— Hai, soro, să ne cununăm că eu nu mai ascult pe D-zeu.

Sf. Lună au zis:

— Mă duc eu să-mi cer voie. Și s-a dus la D-zeu și i-au zis:

— Doamne! De ce nu vrei să mă iee frate-meu?

— Nu vreu că tu ai să ții noaptea și frate - tău are să ție ziua. Ș-așa au lăsat-o D-zeu și s-o dus și i-au deschis toate porțile iadului și ale raiului și au spus:

— Dacă-i lua pe frate - tău ai să șezi în iad, dar dacă nu-i lua ai să șezi în rai.

Vine ea și-i spune Sf-tului Soare. Sf. Soare au zis: mai bine să șadă 'n iad s-o iee, decât în rai să n-o iee. S-au pornit să se cunune. Când au început popa a citi, icoanele au început a lăcrima ș-a se face întunerec afară ș-au venit un nour gros ș-o luat pe Sf. Soare și l-o pus la răsărit și pe Lună la apus. Și i-au dat ei așa o putere D-zeu, când a porunci să crească pădurile și ape să se facă pe lumea asta și i-a dat numele Ileana Cosinzeana. Într-un fel pe lumea asta și 'ntr-un fel pe lumea cealaltă. În pădurea ceea ședea Ileana Cosânzeana.

El a bătut la poartă, căci înnoptase tare. Ea l-a primit în casă și l-au întrebat:

— Ce vrei, băiete?

— Iaca, mama s-a 'mbolnăvit și mi-a zis să-i aduc miere de urs.

— Na-ți un cal de la mine, zise Ileana Cosânzeana și te du încețișor pe dânsul. Când îi ajunge drept la amiază, când frate-meu dă fierbințeală mai mare, atunci urșii or să doarmă.

El a ascultat-o ș-o luat miere ș-o venit la mă-sa.

— Iaca, mamă, ți-am adus.

Ea mănâncă:

— M-am făcut sănătoasă.

Brânză de cerboaică.

I s-a arătat în vis Maica Precista. Se duse iar la Ileana Cosânzeana.

— I, flăcăule, la cerbi n-ai să te poți duce până nu-i sta la mine măcar v-o cinci, șase săptămâni, pân-ce oi găta marea de făcut ca să nu poată trece cerboaica să te prindă.

Ileana Cosânzeana era năzdrăvană. Ea știa ce gânduri are el. S-a muncit ea, nu era ploi, n-a putut-o face în șase săptămâni. Smăul gândea că el s-a prăpădit. A făcut curți mai mândre încă și trăia cu mă-sa. Ileana Cosânzeana dacă n-au putut găta marea i-au zis așa:

— Na-ți brânză de asta - care am eu și-i du, că ea nu-i bolnavă.

I-a spus că ea se preface ca să-l omoare și să trăiască cu zmăul.

— Dar mă duc să-i prăpădesc pe amândoi.

Venind el acasă, cum i-a spus Ileana Cosânzeana, a găsit-o.

— Vezi, mamă, cum ai vrut să mă prăpădești, o zis el.

Și s-o luat de a doua oară la luptă cu smeul. Măsurându-se, l-a omorât. Nu s-a îndurat s-o omoare și pe mă-sa , ci au pus-o în polobocul în care fusese închis smăul. S-a dus la Ileana Cosânzeana și i-o spus ce-a făcut cu mă-sa. Ileana i-au zis:

— De-acu încolo s-o lași și niciodată să nu te 'ntorci la dânsa c' are să te prăpădească.

— Eu acolo nu m-oi duce, da de aci nu mă duc.

Că așa-i picase de dragă Ileana Cosânzeana de o prăpădea din ochi.

Ileana i-o zis:

— Nu se poate să mă iei pe mine, dar du-te și ia pe fata ceea ce ai scăpat-o de balaur.

Așa avea o vorbă de n-o putea strămuta nimeni; au ascultat-o și s-a pornit acolo. Când a ajuns, fata tocmai atunci se cununa.

▲ Începutul paginii.