Vecinii

 

I. Baciu

Luat-au asupră-și boala fraților săi și s-au încărcat pe sine înșiși cu durerile lor.

Isaia, I, III, 4

I

Om are nevoie de om în lumea aceasta, și nimeni nu e nici atât de bogat și de puternic ca să n-aibă trebuință de alții, nici atât de sărac și de slab ca să nu poată ajuta pe alții. Dureri și bucurii trec din om în om.

Baciu, om bogat și harnic, chibzuit la vorbă și pricepător în ale lui, era cunoscut în toate satele de dimpregiur. Ar fi putut să trăiască tignit. Știind însă că ochiul stăpânului îngrașă vita, el nu se bizuia în slugile lui, ci alerga de dimineața până seara, ca toate să le vadă și să le ție în bună rânduială. Deși era un om de inimă și gata de a le sări altora într-ajutor, grijile cele multe îl făceau adeseori supărăcios și pripit, și nu o dată îl fericea pe vecinul său Andrei, care, fiind sărac, avea mai puține griji și astfel mai puține supărări.

Nu o dată, întorcându-se de la lucru, Baciu l-a văzut pe Andrei șezând liniștit pe prispa casei lui. Era parcă toate bogățiile lumii ar fi ale lui. El era cu toate acestea sărac și mai avea și opt copii, dintre care singur Gheorghe era mai mare; acesta, însă, era dus de mai mulți ani, nimeni nu știa pe unde, și părinții lui nu aveau nici un ajutor de la dânsul.

Sosise iarna, o iarnă geroasă și grea.

Floarea, nevasta lui Andrei, rupea gardul, ca să încălzească casa, și plângea mereu fiindcă n-avea ce să le pună copiilor pe masă. Ar fi muncit, sărmana, cât a ținut vara, ca să mai aducă și ea câte ceva la casă, dar n-o lăsau nici mititeii, care nu puteau să rămâie singuri acasă. Iar Andrei trăia de azi pe mâne și nu se mai gândea la nimic; își pierduse voia de toate și nu mai căuta de lucru.

Acum, în sfârșit, văzând-o cum plânge azi și plânge mâne, și plânge mereu, el își luă inima-n dinți și plecă la Baciu, ca să se împrumute de la dânsul până la primăvară cu un sac de porumb. Îl știa om bun și nici nu putea să-i treacă prin minte gândul că-l va lăsa să iasă nemângâiat din casa lui.

N-a nimerit însă în ceas bun.

Era mare gălăgie în casa lui Baciu.

Ilie, unul dintre argați, om voinic și harnic, dar pătimaș fără seamăn, scosese un car de gunoi la câmp. Cum, cum nu, unul dintre boi, juncan pus de curând la jug, a luat câmpii, și Ilie l-a bătut cu furca de l-a spetit; întors apoi acum acasă, el se și mai obrăznicise când stăpânu-său i-a tras o gură. Astfel, Baciu și-a perdut răbdarea și l-a pălmuit. Lovit, Ilie s-a repezit asupra stăpânului, și numai Dumnezeu știe ce s-ar mai fi întâmplat dacă n-ar fi intrat tocmai atunci Andrei în curte și n-ar fi sărit și cellalt argat ca să-i despartă.

Andrei l-a luat apoi pe Baciu cu binele și l-a dus în casă pentru ca să-l domolească.

- Lasă-l focului de bou! zise el. Atâta să-ți fie paguba! Om ca tine să nu-și facă venin pentru atâta treabă! Necazul să-l aibă cel ce pierde unul din doi, iar nu tu, care zici: mult a fost, mult a rămas! Și pentru om ca Ilie! Dacă ar fi ceva de capul lui, n-ar fi, om de patruzeci de ani, slugă la alții. Ce dulceață-ți mai are bogăția dacă în tot ceasul îți amărăști viața cu ea!

- Ba face-voi ca tine! Îi răspunse Baciu. De! voi, care n-aveți, nici nu știți cum s-adună averea și cu cât amar se păstrează. Tot e mai bine să mă necăjesc decât s-ajung a-mi trimite nevasta să rupă gardurile ca să facă foc în casă.

Andrei, om slăbit și galben la față, simți că sângele îi năvălește în obraji.

- Vecine, - zise el tare mâhnit - e gardul meu; eu l-am făcut și tot eu am să-l și fac, dacă vrea Dumnezeu, iar la loc.

- Nu zic nu! Întâmpină Baciu, dar prietenește mi-ai vorbit, prietenește îți vorbesc și eu. Ai casă grea și tot mai bine ai face să șezi mai puțin pe prispă și să-ți faci mai mult necaz.

Andrei se ridică de pe scaunul pe care se așezase și-i era parcă-i vine un fel de amețeală.

- Da, da! zise el. Așa e, așa zic și eu! Dar vezi, așa numai din senin nu-i vine omului lenea. N-am fost eu tot așa. Sunt bolnav, vecine, de o boală ascunsă, care mă seacă pe picioare.

- Boala lenii, precum se vede, grăi Baciu cam în glumă. Dar să nu fie zis în ceas rău: o fi vreo făcătură. A bine nu e, zic și eu adeseori. Îi părea rău de vorba pe care o scăpase și ar fi voit s-o dreagă cumva. Văd, urmă el, și eu, că nu poate să fie altfel. E grea iarna; mi-ar părea bine dacă aș putea să te ajut cu ceva!

- Îți mulțumesc, - Îi răspunse Andrei - dar acum nu. Am auzit vorbe mai aspre în curte și am venit să văd ce e.

Grăind aceste vorbe, el se întoarse iar la casa cea goală și plină de copii.

II

Grea de tot a fost iarna pentru Andrei. Trăia și nu trăia: se legăna pe picioare. Ziua stătea moleșit, înspre seară îl apucau un fel de călduri, noaptea nu dormea, dar trăia și nu-l durea nimic. A vândut ce-i mai rămăsese pe la casă, s-a împrumutat pe la oameni de seama lui, dar la Baciu nu s-a mai dus, nici gardul n-a lăsat-o pe nevastă-sa să-l mai rupă și tot a ieșit cu chiu, cu vai din iarnă.

Și zi de zi Andrei ieșea în drumul cel mare și-i oprea pe drumeți ca să le zică: „Spune, te rog, dacă-i întâlni cumva pe Gheotghe al lui Andrei din Bârsești, să vie acasă la frații lui și la mama lui, că mult îl dorește tatăl său, care a ajuns om slab și neajutorat”.

În Săptămâna Patimilor oamenii țin postul, se spovedesc și se cuminecă. Mai nainte de a lua sfânta cuminecătură, ei se duc și-și cer unii altora iertare, dac-au avut cumva vreo supărare între dânșii.

Andrei nu s-a dus la Baciu, fiindcă n-avea nici o supărare-n inima lui, iar Baciu a voit, ce e drept, să meargă la Andrei, dar apoi tot nu s-a dus.

Mergând la biserică, s-au întâlnit și au urmat drumul împreună, vorbind despre multe toate, numai nu despre vreo supărare.

Noaptea, spre a doua zi de Paști, Andrei, care nu dormea, se ridică deodată, încet și cam alene, din culcuș. Era parcă o lumină în podul casei lui Baciu și ieșea fum prin acoperiș.

El deșteptă pe Floare și-i spuse că arde, pesemne, casa vecinului.

Trezită din somn, Floare sări cuprinsă de spaimă în picioare.

- Nu te speria, îi zise el liniștit, că vântul nu bate spre noi. Iar Baciu n-o să prea sâmtă paguba. E veche casa: o să-și facă alta mai frumoasă. Vorba e să scape dânșii. Scoală băiatul și-l trimite să-i deștepte din somn.

Floare însă, femeie ca toate femeile, și-a ieșit din fire când a văzut flăcările mari și a început să țipe și să strige cât o ținea gura.

Au auzit-o dar sătenii, care erau încă deștepți ori dormeau mai ușor, dar în casa lui Baciu lumea s-a trezit abia după ce vecinii au început să spargă poarta, ca să intre la foc.

Și e grozav lucru să te pomenești din somn cu casa aprinsă în capul tău.

Baciu, omul cel chibzuit, nu mai știa ce să facă, unde să alerge și ce să scape mai nainte: se învârtea de ici până colo, se învârtea și se afurisea. Și, fiindcă el își perduse capul, nu mai era cine să ție buna rânduială, și alergau toți de-a valma împedecându-se unii pe alții și scoțând lucruri de nimica în curte, în vreme ce alte lucruri mai scumpe stăteau uitate prin odăile în care pătrunsese focul.

Un singur om era liniștit, Andrei, care, intrat în curtea lui Baciu, pusese câțiva oameni să scoată caii și vitele din grajd și număra acum pe casnicii lui Baciu, ca să vadă dacă au scăpat ori nu cu toții.

Lipsea, parcă, unul. Niță, băiatul lui Baciu, un copil de vreo cinci ani, nu era nicăiri.

- Unde e Niță?! strigă el tare și răspicat. A scăpat cineva pe Niță?

Nimeni, din mijlocul învălmășelii, nu-l băgă în seamă.

El alergă la Ana, nevasta lui Baciu.

- Băiatul, Niță, unde e?

Ea se cutremură în tot trupul și își puse mânile în cap.

- Vai de mine! A rămas dormind în casă.

Iar văpaia ieșea pe fereștri.

Andrei cel plăpând și moleșit se cutremură și simți că sângele i se încălzește și vinele i se încordează, că inima îi crește și fruntea i se umple de sudori: auzind vaietele copilului, el se avântă spre casă și se aruncă în foc.

Știa ce face și sâmțea că are să treacă prin foc; dar sâmțea în el atâta viață, încât nu se mai temea de nimic, și unul singur era gândul lui: să nu întârzie, să-l găsească încă viu pe copil.

L-a găsit în pragul ușii, întins la pământ, plin de arsuri și fără de sâmțiri, dar întreg l-a scos din flăcări și a început să-l poarte prin curte, legănându-l mereu pe brațe și afurisind bogățiile lui Baciu, ca praf și cenușă să se aleagă de toate.

Puțin îi păsa că arde cămașa în spinarea lui, căci voia să-i deie copilului și răcoreală, ca să-i vie viața.

Viața însă nu se mai ivea. El a început deci să se blesteme pe sine fiindcă n-a alergat fără de întârziere atunci când a văzut focul.

„Eu! Își zicea, singur eu îi port păcatul; eu sunt de vină; pe mine are să mă pedepsească și Dumnezeu, și legea omenească! ”

Era mare, în adevăr, păcatul lui Andrei: n-a alergat fără de întârziere, ca să-i vie vecinului său într-ajutor. El însă își mărturisea păcatul, se căia, și Dumnezeu n-a voit să-l certe cu prea multă asprime.

Baciu era deznădăjduit. Gândul că-și va perde și copilul l-a făcut să-și piardă rostul: el a început să strige în gura mare că vecinul său Andrei i-a pus focul și că numai mustrarea cugetului l-a făcut să se arunce în foc ca să scape copilul.

Și mulți dintre cei ce auziseră vorbele lui Andrei erau și ei de un gând cu Baciu. Între aceștia era și judecătorul din partea locului, care a și dat poruncă să-l lege pe Andrei cot la cot.

Zadarnice au rămas bocetele Floarei și plânsetele copiilor, căci judecătorul trebuia să-și facă datoria, și încă noaptea aceea Andrei a fost pus la închisoare.

Mergând la închisoare, el nu era câtuși de puțin turburat. Durerea lui cea mare era numai că Niță n-o să-și mai vie, poate, în fire. Cât pentru celelalte, el nu se temea de nimic fiindcă nu se sâmțea vinovat.

Mare era dar ușurarea pe care o sâmțea ziua următoare, când Floare a venit să-i spună că Niță s-a înfiripat și că doctorul, pe care Baciu îl chemase, are nădejde să-l pună iar în picioare.

Își făcea acum gândul că Baciu, el însuși, va veni la judecător și va cere să-i dea drumul. În loc de aceasta însă Baciu a făcut o cerere în care arăta supărările pe care le avusese cu dânsul și temeiurile pe care-l bănuia de a fi pus focul.

În mintea lui Andrei nu intra, cu toate acestea, gândul că poate să fie osândit și fără ca să i se fi putut dovedi vina, numai pentru că era bănuit cu oarecare temei și nu se putea dezvinovăți.

Dus în fața judecătorului, el dete cu socoteală că un singur om a putut să pună focul, Ilie, pe care Baciu îl alungase cu rușine de la casa lui. I se spuse însă că Ilie a plecat de mult din sat și a dovedit cu martori că în noaptea despre a doua zi de Paști se afla la Valea-Rea, cale de trei ceasuri de la Bârsești. Iar Andrei nu putea să ia de mărturie decât pe nevastă-sa și pe copiii săi, care nu puteau să arate de ce n-a alergat îndată ce-a văzut focul.

Țiind dar seamă de toate împregiurările, judecătorul l-a socotit vinovat și l-a osândit.

III

În marea lui întristare, Andrei avea și doauă mari mângâieri.

Din clipa în care se avântase spre casa aprinsă, ca să scape pe Niță, el era alt om. Nu se mai sâmțea slab și moleșit. I se dezmorțise oarecum sângele, avea poftă de mâncare, dormea bine și era voios cu toată năpastea ce căzuse pe capul lui. Și, stând așa singur, nu o dată și-a făcut gândul că Dumnezeu a rânduit să steie la închisoare pentru ca nu cumva, umblând pe afară, să-l întoarcă boala.

În același timp Gheorghe, feciorul lui, se întorsese acasă cu bănișori frumoși, adunați para cu para, în timp de patru ani, cât a lipsit de acasă.

N-a întâlnit, ce e drept, pe nici unul dintre drumeții pe care-i rugase Andrei să-l caute. Aflase însă că prin gazete se scrie despre un oarecare Andrei din satul Bârsești, care i-a pus foc vecinului său Baciu. Știind apoi că acest Andrei nu poate să fie decât tată-său, a grăbit cu inima încleștată la frații și la muma lui.

Aflând cum și în ce fel s-au petrecut lucrurile, Gheorghe era nemângâiat și tare pornit asupra lui Baciu. Dacă nu i-ar fi fost de frățiorii și surioarele sale, ar fi fost în stare să ridice parul asupra lui.

- Lasă-l fătul meu — îi zise Andrei - că destulă răsplată îi este păcatul lui. Se vede că Dumnezeu le-a rânduit toate așa ca să te întorci și tu acasă. Noi rămânem tot cum am fost, oameni cumsecade, și să trecem prin fața casei lui ca și când nimic n-ar fi acolo unde o vedem. Dumnezeu să-i fie de bună pază, ca niciodată să nu mai avem nevoie de a-i sări într-ajutor.

Și în ceas bun a grăit Andrei.

Peste vreo doauă săptămâni el scăpă din temniță ca om cinstit și năpăstuit.

Ilie, pătimașul, omorâse într-o încăierare pe un sătean, fusese prins și, luat de scurt, făcuse și mărturisirea că tot el a pus și focul în niște câlți din podul casei lui Baciu.

Baciu de aici înainte nu mai avea odihnă, nici zi tignită, nici somn cu dulceață. Umbla cu ochii în pământ și nu mai cuteza să privească în fața altora. Jumătate din averea lui ar fi dat-o ca să-l împace pe Andrei și umbla mereu cu gândul ca să-și vândă casa și moșia și să plece din sat. E grozav gândul c-ai năpăstuit pe omul care ți-a făcut un mare bine, a sărit chiar în foc pentru tine, și de câte ori vedea plăgile de arsură pe fața lui Niță, Baciu se făcea galben ca ceara și gemea ca omul greu chinuit.

Iar Andrei era voios și harnic, își făcuse gardul la loc și lucra toată vara în rând cu zidarii și dulgherii, ca să ridice casă pentru feciorul său, care era logodit cu una din cele mai bune fete din sat și n-aștepta decât ca să fie gata casa pentru ca să facă și nunta.

IV

Era mare bucurie la casa lui Andrei.

Mare e bucuria să ai un fecior voinic, cuminte și harnic, cel dintâi și mai mare dintre feciorii tăi, sprijinul tău la bătrânețe, și să-l vezi aducându-și nevastă bună la casa ridicată din hărnicia lui.

Era deodată și nuntă, și sfințirea casei. Ziua senină și frumoasă, Floarea rumenă și sprintenă, băieții și fetele cu sufletul plin de neastâmpăr, Andrei el însuși tot slab și supt la față, dar cu sângele cald și cu ochiul vioi. Lume multă, mâncări și băuturi cu belșug, lăutari, chiote, nuntă mare și veselă era în cele doauă case, la bătrâni și la tineri.

Andrei, cu toate aceste, era, ca totdeauna, voios, dar nu vesel, ci liniștit și chibzuit.

Prea multe erau necazurile prin care trecuse, prea mult se deprinsese cu gândul că viața e numai amar și necaz, dureri și greutate, și acum, când bunătățile-l năpădiseră, se temea ca nu cumva amăgiri să fie toate. Știa cum toate se pot perde de azi pe mâne și nu îndrăznea să se bucure din toată inima, pentru ca nu cumva, perzând mâne fericirea, să se simtă prea greu lovit. Era ca săracul care, găsind o comoară, nu îndrăznește să se atingă, nici să se bucure de ea, nici să zicăl: „A mea este! ”

Stetea deci liniștit în mijlocul celorlalți și se bucura de bucuria lor, și nu o dată i se ivi în minte gândul: „Ferice de voi, care credeți că toate sunt adevărate și dăinuitoare! ”

Iar Baciu, bogatul, auzea chiotele și cântecele și lăutarii din curtea vecină și ședea ascuns în casa lui cea noauă și nu voia nici să mănânce, nici să beie, nici să vadă pe nimeni, nici să știe de nimic.

În altă parte a casei ședea Ana cu băiatul cel cu fața plină de plăgi și plângea și nu mai știa ce să facă.

Într-un târziu, ea se ridică ținându-și capul sus, își șterse lacrămile și ieși afară ca să împartă porunci.

Înspre amurgul serii intră apoi la Baciu, gătită de sărbătoare și cu o tavă în mână.

Pe tavă era un cocoș fript, cel mai frumos dintre cocoșii ei, o plăcintă, o garafă cu vin și, înipăturate frumos, altițele ei de borangic cele cusute în fir și mătase.

Niță, băiatul, stetea și el în prag, cu o creangă de rosmarin în mâni.

- Să mergem - zise ea - să-i ducem cinste, că e timpul să se împartă cinstele.

Baciu se ridică în picioare ca deșteptat din somn și fața i se lumină.

- Da - grăi el ușurat - să mergem; în ceas bun să-ți fie venit gândul!

Mulțimea adunată în curtea lui Andrei rămase încremenită când Baciu intră pe poarta deschisă cu nevastă-sa și cu băiatul. Era parcă morții ar fi ieșit din mormintele lor, ca să ia și dânșii parte la bucuria obștească, și hora se opri în loc, lăutarii tăcură, chiotele și vorbele vesele amuțiră.

Andrei, care le vedea și auzea toate, se sculă din capul mesei, unde se afla, ca să vadă ce s-a întâmplat afară de s-a făcut liniște așa, deodată. El însă n-apucă să-și părăsească locul, când Baciu și Ana se iviră cu copilul lor în pragul casei.

Oamenii casei, nuntașii și cei în bun ceas sosiți rămaseră câtva timp muți și nemișcați ca stâncile de sub coastă.

Era pe întunecate.

- Aprindeți lumânările, grăi Andrei în cele din urmă; aduceți toate lumânările și le aprindeți, că e bună și mare ziua la care am ajuns!

Ochii lui se umplură de lacrămi, în vreme ce Baciu și Ana steteau cu ochii în pământ, iar băiatul privea voios și cu inima deschisă la meseni.

- Aici! urmă Andrei; aici, vecine, aici, vecină! Faceți loc! Aici în capul mesei! Voi să fiți nunii celei mai frumoase nunte. Vino, băiete, și învață cum om cu om se bucură!

Baciu și Ana s-au așezat în fruntea mesei, dar nimic n-au zis: fapta lor spunea prin ea însăși ceea ce în graiul omenesc nu se poate spune.

Abia târziu, în toiul nunții, s-au deschis inimile la căldura bucuriei obștești.

VECINII II - PARASCHIV CIULIC

Cap. I - SUFERINȚELE DOMNULUI CIULIC

Domnul Paraschiv Ciulic trăia și el cum trăiesc toți oamenii cărora nu le-a venit încă rândul să moară.

Că lumea nu e făcută de dragul oamenilor ce se strecoară printr-însa, aceasta o simte, firește, fieștecare dintre noi, cel puțin câte o dată pe săptămână! D-l Ciulic însă era în toate clipele vieții lui pătruns de gândul că viața omenească e un canon.

Deși trăia dar numai fiindcă n-avea încotro, el nu-și dorea moartea, nici se plângea de suferințele vieții, ci se simțea mângâiat în sufletul lui când își dedea seamă cât a suferit și cât mai are încă să sufere. Astfel, viața lui era un bineîncheiat șir de suferințe și, întocmai precum zgârcitul își numără mereu comorile și face mereu socoteala dobânzilor cu care le va mai spori, d-l Ciulic iubea singurătatea fiindcă, stând așa numai el cu sine, putea să-și reamintească în toată tigna suferințele trecute și să-și închipuiască pe cele viitoare.

Erau mai ales patru lucruri care-i amărâseră și-i amărau și acum viața: pisicile, cânii, slugile și copiii, mai presus de toate copiii.

Odinioară mai era și un al cincilea lucru, femeile; acum însă acele timpuri erau de mult trecute, și Ciulic socotea și femeile în rândul oamenilor canoniți.

De câte ori, gândindu-se la lucrurile din lumea aceasta, el își dă seamă că n-a avut copii, inima i se umple de mândrie și fața i se înseninează. Căci fieștecare copil care se naște e un izvor de suferințe omenești, deci o dovadă că e mare păcat, ce are să fie ispășit; acela dar care nu are copii e mântuit după ce și-a trăit traiul.

Fost-a și el copil, vai de mama lui, biata de văduvă! Cât a canonit-o el pe ea ar fi destul pentru șapte vieți, dar și bătăi a mâncat, și foame, și frig a răbdat, de-l trec fiorii când își aduce aminte de zilele copilăriei lui. Se judecă, om bătrân acum, el însuși pe sine copil și vede apriat că nu putea să fie decât precum era, fiindcă rostul lui în lumea aceasta era să amărască viața mumei sale, pentru ca să mănânce bătăi și să rabde de foame și frig. Răutatea care era în el trebuia să iasă odată la iveală, și e bine c-a ieșit atunci, iar nu mai târziu, când în alte fapte s-ar fi dat pe față, și nu o mamă, ci oamenii nemiloși ar fi răsplătit-o.

Atunci, copilul de unsprezece ani a fugit din școală, a părăsit casa părintească și-a umblat ani de-a rândul fără căpătâi prin lume, ca să scape de mumă-sa: astăzi, om cu viața petrecută, ar vrea să poată plânge când își aduce aminte de sărmana lui mumă, care atât de mult a suferit printr-însul și prin care el atât de mult sufere, și ar da el singur nu știe cât ca s-o poată vedea o dată încă prin vis.

Atât are și el în lumea aceasta: tot ceea ce se ivește mai departe împregiurul lui, om fie, dobitoc fie, fiară fie, nu are pentru el decât rostul răului pe care poate să i-l facă.

Ce-ar mai putea să aibă el în lumea aceasta?!

Ca un vis urât afară din cale, se reivesc în sufletul lui amintirile rămase din anii petrecuți prin cârciumile de la Obor, de la Filaret și de la Capul-Podului.

Vai de stăpânii lui, dar vai și de el!

Intra gonit de foame ori de frig, ca cânele fără de stăpân, stătea câteva săptămâni în ghionturi și în trânteli și ieșea alungat și adeseori plin de sânge, dacă nu fugea la timp, ca să se piardă printr-una din mahalalele mai depărtate.

Tot el însuși este și acum, și i-e greu să se creadă pe sine.

Cum a venit, Dumnezeu știe, dar trebuia să vie în sufletul lui fireasca dușmănie care desparte pe om de om și nu te lasă să uiți că tu ești tu, și tu singur ești tu însuți. A aflat-o aceasta de la ceilalți oameni, care toți îi dădeau sarcina mai grea și-i aruncau bucata mai proastă.

Dacă pisica răsturna cratița cu lapte, el mânca trânteală; dacă vreun câne fugea cu o bucată de carne ori spărgea vreo oală, spinarea lui răbda: el și pisicile, el și cânii erau dușmani firești, și soarta lui era cea mai grea, căci el nu putea să fugă, nici să se ascundă fie sub coteț, fie în pod, ci trebuia să rabde nedreptatea ce i se făcea și să simtă în fieștecare zi că nu e nimeni ca să-l apere, când el însuși nu se poate apăra. Vai era însă și de pisica, și de cânele care cădea în mânile lui!

Vai și de copiii care se ațineau după el, zicându-i mereu: „Hingherule! ”

Dară vai, după toate, de pielea lui!

Tras, împins, mânat de ghionturi, s-a pomenit în lume; și viermele se zvârcolește și el când îl calci. Dacă nu putea să dea cu pumnul în fața celui ce-l lovea, scrâșnea din dinți, se punea la pândă și lovea din dos. Minciuna și obrăznicia sunt și ele arme omenești, și multe poate să facă omul când nimeni nu-l vede. Era dreptatea pe care și-o făcea el însuși, dacă fura ori strica, unde altul cade în bănuială; și tot numai dreptatea și-o făcea dacă vărsa ciorba pe care n-o putea mânca, ori rupea în bucăți haina pe care n-o putea purta.

A avut și el dacă nu mulțumiri, cel puțin satisfacțiuni în tinerețele lui.

C-a fost luat adeseori pe sus, c-a petrecut nopți la poliție, că trupul îi era mereu plin de vânătăi, că stetea mereu în pragul Văcăreștilor - aceste erau lucruri fără de care viața lui n-ar fi avut nici o noimă.

Așa trebuia să fie pentru ca el să se facă din zi în zi mai vânjos, mai sprinten și mai născocitor.

Că n-o să mai găsească stăpân, de aceasta el nu se temea niciodată: nu se obosea, nu adormea nici dac-ar fi trebuit să stea trei nopți de-a rândul în picioare, iar fleicile fripte de dânsul puteai să le pui pe masa lui vodă.

Și încă un lucru, mare lucru: nu era cheltuitor.

Stând în ușa birtului, la grătar, și bătând din clește, ca să tragă luarea-aminte a trecătorilor asupra mirosului de fleică și de mititei, el privea mereu înainte, stăpânit de-un singur gând: s-ajungă cât mai curând om cu grătarul lui, ca să facă pentru sine ceea ce acum face pentru alții și să le facă altora ceea ce i se făcea lui. De aceea mulțumirea lui era să pună para lângă para — el știa cum - și răbda cum atât a răbdat mai bucuros decât ca să dea pentru sine din al lui.

N-ar fi avut nevoie s-o facă.

S-a străcurat cum a știut ca să nu tragă la sorți, apoi, om de doauăzeci și unu de ani, și-a făcut acte falșe, ca să poată lua în căsătorie pe stăpână-sa, care ar fi putut să-i fie și mamă, vai de capul lui, dar și de al ei!

Câțiva ani, până ce nu s-au desfăcut, el numai și dânsa știau ce au fost unul pentru altul; apoi și-a luat alta mai tânără, care voia să-l toace ea pe dânsul, și a fugit cu un epistat când a văzut că nu-l poate.

Tot visul cel urât afară din cale sunt și acești ani de căsnicie: zile și nopți petrecute în luptă cu cânii și pisicile vecinilor, care, simțind mirosul de fleică, se vârau pe sub poartă ori săreau gardurile, zile și nopți petrecute în ceartă cu nevasta, care se cotea cu mușteriii și născocea fel de fel de chipuri, ca să scadă socotelile, zile și nopți petrecute în încăierări cu slugile, care-l necăjau, îl mințeau, îl furau ori îi făceau pagubă, iar prin fund se mai ivesc și copii de mahala, care dau târcoale, se uită pe sub căciulă și zic încet: „Hingherule! ”

Un singur gând luminos avea: că odată, în curând și din zi în zi mai curând, va ajunge să fi strâns destul pentru ca să scape de toate și să trăiască tignit din dobânzile plătite de alții. Punea dar înainte para lângă para, răbda cum a răbdat de când s-a pomenit în lume și se mângâia cu tigna vieții viitoare.

Acum era venită și această viață viitoare.

Sus în Dealul Spirii își zidise niște case mari, frumoase și împrejmuite ca o cetate. Curtea e șoselată și acoperită cu un strat de pietriș cernut; grădina are boltă de viță, răzoare așternute cu nisip, straturi de trandafiri și alee de pomi roditori, tot soiuri alese; odăile sunt largi, cu tavanul înalt și mobilate boierește.

Ce folos însă, dacă el nu poate trăi tignit în casa lui!

Mult îi place să stea în grădină, ca să plivească trandafirii și pomii, să lege vița din boltă ori să curățe buruiana din răzoare. Vecinii de dimpregiur au însă o spuză de copii, care aruncă cu cioburi în grădină și se joacă cu zmeii, încât vârfurile pomilor lui sunt mereu pline de sfori, de bucățele de hârtie și de fâșii de zdrențe. Ba vara, când poamele încep a se coace, gămanii se urcă pe uluci și născocesc fel de fel de mijloace ca să-i fure poamele, încât îi rup toate crengile. Iar pisicile din vecini, știind că n-are câne la casă, țin sobor în grădina lui, își fac cotrog prin straturi, ba intră în curte, în bucătărie, se urcă în podul casei, se încuibă în casa lui.

Astfel i s-a făcut cu încetul lehamite de grădină și nu mai intra în ea ca să nu se necăjească.

Unul dintre vecinii lui, cel de la dreapta, are un pierde-vară de băiat, care ține porumbei și a mai sădit și un șir de salcâmi de-a lungul mezuinei: ziua toată porumbeii țopăiesc pe tablele de pe casa lui Ciulic și umplu acoperișul de gunoi, încât nu e chip s-aduni apă de ploaie, iară curtea cea frumoasă, orișicât ai mătura-o, mereu e plină de pene, de flori scuturate ori de frunze căzute de pe salcâmi.

I s-a făcut lehamite și de curte și trece repede prin ea când pleacă undeva ori se întoarce acasă, își dă silința să nu vadă, ca să nu se mai necăjească.

Dincolo, la stânga, e o cocioabă de casă în mijlocul unui maidan plin de bălării. E în dosul casei lui maidanul, dar cât ține ziua el aude mereu țipete, și răcnete, și plânsete și vaiete de copii mărunți, care se joacă și se încaieră, se bat mereu între dânșii și sunt bătuți de alții.

La uliță nu e mai bine. Mai la deal, peste drum, a cincea casă, e școala primară, și pereții casei lui sunt plini de mutre pocite și de fel de fel de inscripțiuni. A ținut să-i vopsească în ulei fiindcă așa e mai trainic, și i-a plăcut fața gușei de porumb fiindcă e dulce: atât le-a trebuit copiilor. Cu cât mai des îi alungă, cu atât mai vârtos apasă plumbul și atât mai proaste sunt inscripțiunile cu care îi mâzgălesc casa. Ba, precum se vede, tot fața cea dulce, în care și-a vopsit casele, îi adimenește și pe cânii din mahala, căci ziua întreagă dorm în umbra caselor lui.

Degeaba se ceartă cu vecinii; degeaba i-au fost umbletele pe la directorul școlii și pe la poliție; degeaba s-a pus la toate alegerile bine cu cei de la primărie: fieștecare om are dreptul de a supăra pe ceilalți și, când iese la uliță, cânii fug cu coada între picioare, copiii se uită la el pe sub căciulă, iar vecinii își fac de lucru în altă parte, ca să nu dea față cu el.

În casa lui, în sfârșit, vechea zoală cu slugile.

Și-a ridicat grajd și șopron, fiindcă-i plac caii, singuri caii din toate ființele viețuitoare. Trăsura e noauă-nouță, în șopron, dar grajdul și odaia vizitiului stau deșerte. Caii și i-ar fi cumpărat, dar nu s-a putut hotărî să-și ia vizitiu, când rândaș trebuia neapărat să ție pentru curte și pentru grădină, fără jupâneasă nu putea să rămâie și pe deasupra mai era și bucătăreasa, care-l și spăla. Trei oameni - și el singur: nu putea să intre-n mintea lui gândul ca să mai vie și al patrălea.

- Al patrălea?!

Jupâneasa fără de așa-zisul bărbat poți s-o cauți, dar n-o găsești, iar bucătăreasa era și ea femeie. Curtea lui era plină, încât adeseori îl cuprindea simțământul că el nu e acasă la dânsul, ci stă în gazdă, o gazdă rea, de care trebuie să te ferești bine, zăvorând ușile mai nainte de a te culca.

I se făcuse lehamite și de casa lui.

Pleca diminețile în piață și se plimba prin hală, pe la pescari și printre zarzavaturi. N-avea nimic să vândă, nici să cumpere, dar îi plăcea să știe cum stau prețurile, să vadă cum oamenii se înșeală unii pe alții și să se certe cu datornicii lui, dacă se lăsau să fie scoși din ale lor.

Pe la ameazăzi intra în vreunul din birturile de pe piață și, dacă nu era zi de post, lua o țuică, o mâncare cu carne și, rar de tot, câte o fleică, bea un cinzec de vin, apoi se ducea la cazin, unde petrecea la o cafea până seara, uitându-se cum alții se bat între dânșii fie la biliard, fie la table, fie la domino, fie mai ales în joc de cărți și râzând cu necaz de cei ce rămâneau în pierdere.

Serile, când se întorcea acasă, nu mai auzea zbierătele copiilor din mahala, nu mai vedea nici mâzgăliturile din fața casei, nici gunoiul din curte, nici firimiturile de zmei prin crengile pomilor din grădină și - mare lucru! - nu mai avea nevoie de slugi.

Rămăsese răzemat într-o singură babă, care-i făcea dimineața cafeaua, îl spăla și-l aștepta serile cu masa așternută pentru fasole, varză, mămăligă cu brânză ori, la zile mari, pentru un pui fript la frigare.

Tot baba îi ținea și rânduiala casei.

Cam la doauă săptămâni o dată el rămânea acasă, deschidea odăile să se aerisească și o punea pe baba să măture și să scuture praful; apoi iar încuia și se mărginea la o singură odaie, cea din fund, unde dormea, mânca și-și petrecea ziua când se întâmpla să rămâie acasă.

Singură această odaie era în adevăr casa lui.

Dar era și făcută anume pentru dânsul.

Pusă în planul arhitectului drept sufragerie, ea era cea din urmă în rândul încăperilor rezervate pentru stăpân și avea doauă intrări, una despre celelalte încăperi, iar alta despre curte, unde se afla bucătăria, în altă casă mai mică. Deși era încăpătoare, proprietarul a ținut să-i dea o singură fereastră mare, cam ca cele de pe la hanurile prin care el își petrecuse viața. Ca să aibă vedere liberă spre grădină și lumina deplină, cu care era deprins din timpul când bătea cleștele la grătar, el pusese în fereastra aceasta numai doauă geamuri mari, groase și curate ca apa de izvor. Drept mobilă avea acum în odaia aceasta numai o masă de stejar, un bufet mare, tot de stejar, în peretele despre maidan, un pat turcesc în colțul despre curte, patru scaune de trestie și o masă de scris așezată pe o casă de fier, în care ținea polițe și mărunțiș, deoarece hârtiile de valoare îi erau date la casa de depuneri, iar banii îi avea parte la datornici, parte la bancher.

Viață săracă, dar liniștită, pe cât liniștea e cu putință în mijlocul acestei lumi pline de pisici, de câni, de slugi și de copii.

Cât pentru oameni, ei nu-l prea supărau.

Cămătar nemilos și zgârcit, cum îl știa lumea, el adunase mare bogăție, care se sporea mereu, fiindcă el nu cheltuia într-un an ceea ce câștiga adeseori într-o zi. Iar bogăția îi face pe cei ce o au să-și ție capul sus și pe cei ce n-o au să stea umiliți. Mai ales în timp de alegeri săptămâni de zile de-a rândul caretele elegante nu lipseau din fața casei lui, căci se știa că are multe polițe prin mahala și mai ales în piață și poate, dacă vrea, să dispună de multe voturi. Puteau dar vecinii să se facă că nu-l văd, dar când se aflau în fața lui, steteau cuprinși de temere și de respect, fiindcă știau că multe poate.

Ce vor fi gândind în capul lor și ce vor fi zicând în dosul lui, aceasta o știa el; tocmai de aceea era necruțător și, trecând prin lume, se uita des înapoi.

Om înalt, spătos și cu umerii oarecum ridicați, el părea din dos mult mai tânăr de cum în adevăr era, fiindcă se ținea drept, călca rar și apăsat și n-avea decât pe ici, pe colo câte un păr cărunt. Din când în când însă el se oprea, își sucea trupul și se uita înapoi, ca și când s-ar teme ca nu cumva să fie apucat fără de veste. Atunci bătrânețea se vedea din fața lui uscată și zbârcită și din ochii mărunți și scrutători, care ieșeau la iveală de sub sprâncenele mari și îmbinate. Doi dintre dinții de din jos erau ieșiți din linie și țineau buza oarecum rânjită, încât, văzându-l așa, era peste putință să nu-ți aduci aminte de cânele rătăcit, care aleargă de-a lungul uliților și, gonit de alți câni, se oprește mereu, se întoarce înapoi și-și arată îndârjit colții.

Îndârjit era și d-l Ciulic.

Nu mai avea tignă nici în singura lui odaie.

O piatră zburată despre casa de pe maidan sfărâmase unul din cele doauă geamuri mari, iar comisarul de coloare, chemat și venit fără întârziere la fața locului, încheiase cuvenitul proces-verbal, în care constata că piatra a fost aruncată de Ermil, băiatul de șapte ani al d-lui Anastase Călin, zicea însă că mai departe el nu poate să facă nimic, ba stăruia ca păgubașul să nu mai meargă degeaba nici pe la judecătoria de ocol, deoarece în casa de pe maidan stă un biet funcționar bolnav și ajuns în mare mizerie, un om căruia n-ai ce să-i iei, nici ce să-i faci.

Asta nu era vorbă de comisar.

D-l Ciulic cunoștea pe oamenii în mijlocul cărora trăia și știa că trebuie să fie la mijloc un mare interes pentru ca comisarul de poliție din coloarea lui să-și ia inima în dinți și să-i zică:

-… Lasă-i, nene Chivule! Să mai treacă și de la d-ta… Atâta pagubă!

Îi era destulă căldura cu care stăruia comisarul pentru ca să știe că e vreo slăbiciune omenească la mijloc.

Iar slăbiciunile omenești sunt lucruri pe care el nu poate să le ierte.

Așa cum s-a ivit în lume și cum s-a făcut om, el era nemilos față cu sine și nu putea să fie îngăduitor fața cu alții.

Nu era în gândul lui lucru mai mare decât tăria omului, care stă în loc când ar voi să meargă, se scoală când ar voi să doarmă, tace când ar voi să vorbească și se ridică de la masă când vin la rând bucatele cele bune.

În tinerețele lui râdea de oamenii care, alergând după plăceri, dedeau de fel de fel de supărări; ajuns om mai matur, el mustra pe tinerii ușurateci și le dedea drept pildă înțelepciunea lipovenilor din mahalaua lui, care fug de plăcerile lumești, ca să scape de amarul vieții; acum la bătrânețe, în sfârșit, cea mai mică slăbiciune era în gândul lui un greu păcat.

Nu mai era deci vorba de paguba și de supărarea ce avuse: cobora Dealul Spirii, pe lângă Arsenal, ca să meargă la prefectură și de acolo la primărie, și să-i arate comisarului că ai ce să-i iei și ai ce-i face.

Cine-l vedea mergând în felul lui, pas cu pas și iar oprit în loc, ca să privească înapoi, cum paiangenul înaintează de-a lungul pânzei întinse, trebuia neapărat să se uite după dânsul și să-și zică, dacă nu-l cunoștea: „Acesta trebuie să fie cineva! »

E omul care a muncit, a suferit, a răbdat, s-a zbuciumat o viață întreagă, iar acum, după ce i s-au împlinit toate dorințele, se întreabă mereu: „Și-apoi?! atât e tot?! nu mai urmează nimic mai departe? nimic nu mai poate viața să-mi deie?! »

Cap. II - MULȚUMIRILE DOMNULUI CĂLIN

Jos, în casa de pe maidanul cel mare, d-l Călin își fuma țigara tot ca-n timpul când, student la Universitate, se deștepta pe la zece și zicea că nu-i încă timpul să se scoale, că mai poate încă să stea în culcușul cald.

Ca să și-o poată fuma în toată tigna, el vârâse sub cele două perini de la căpătâi și paltonul de iarnă, adunat cocoloașă, ca să fie vârtos.

Unul dintre picioarele lui, cel de la stânga, înțepenit în urma unei inflamațiuni stagnante în încheietura de la genunche, era întins și acoperit cu pătura de lână ce-i servea drept plapomă, iar cellalt, sănătos, era adunat spre trup ca un fel de răzemătoare pentru cartea cea mare, din care bolnavul citea cu glas tare. Erau Viețile Sfinților pe care, în lipsă de altă lectură, le împrumutase de la preotul bisericii din vale și le găsea acum foarte frumoase.

De obicei citea din cartea aceasta Agata, care era fată de preot, din Bucovina; acum însă ședea cu copilul la sân pe un scăunaș de la picioarele patului și asculta.

Ermil sfarmă-geamuri asculta și el, îngenuncheat la căpătâiul patului, drept pedeapsă pentru că-i dăduse brânci Ceciliei, care era culcată pe o vechitură de divan, cu capul înfășurat în o cârpă udă, cum li se cuvine copiilor trecuți prin vreo nenorocire.

Ea a plâns foarte amarnic, apoi a gemut foarte dureros, iar acum se află în faza suspinelor din ce în ce mai rare.

Era una din clipele de liniște atât de rare în casa de pe maidan, și d-l Călin citea cu multă râvnă Viața sfântului Dionisie, episcopul de Alexandria.

Agata se uita din când în când la cititor, dar din fața ei se vedea că puțin îi pasă de toată sfințenia părintelui Dionisie.

Era mâhnită. Lasă că nu-i trecuse încă supărarea, pe care i-o făcuseră copiii, dar o mai supăra și bărbatul ei, care n-avea răbdare să aștepte până ce adormea Dorin, copilul de la sân, ci se încăpățâna să citească el.

Asta-i făcea mult rău, fiindcă-l obosea și cititul cu glas tare, și ținutul cărții celei mari.

Apoi Agata era unul dintre oamenii care, tăindu-se la deget, se plâng că nu mai pot lega rănile altora. Nu era pentru ea trebuință mai neastâmpărată decât să sară, să le facă altora vreo plăcere, să ferească pe alții de dureri, și el, citind însuși, o lipsea de mulțumirea de a-i citi ea.

Îi venea să sară, să ia cartea și s-o arunce cât colo: tocmai fiindcă lui îi plăceau cele citite, ea ar fi voit să le audă din rostul ei.

Iar omul, când are vreo supărare, și le aduce aminte încetul cu încetul pe toate, și pe cele trecute, și pe cele viitoare. Pe când dar el citea parcă n-ar fi în lumea aceasta decât necazurile și durerile celor întru fericire pomeniți, ea vedea în gândul ei mizeria grea în care trăiau de când el și-a pierdut postul. Vânduseră unul câte unul lucrurile pe care și le-a adunat în timpul căsniciei lor de noauă ani, iar acum venea iarna, și copiii erau desculți și dezbrăcați, ea nu mai avea decât haina de pe trupul ei, lemne cumpărau cu brațul și nimeni nu mai venea pe la dânșii, nici unul din prietenii lui nu-și mai aducea aminte de dânsul. Iar acum bărbatul ei mai și fusese condamnat în lipsă, ca să plătească 54 lei despăgubire și cheltuieli de judecată, ba primise somațiune ca în timp de 30 zile să deșerteze casa de pe maidan, pe care arhitectul primăriei o declarase drept ruină.

Ce-i păsa ei de viața sfântului Dionisie?!

Dar nici clipa de liniște de care se bucura d-l Călin nu era decât o clipă, adecă ceva ce fu când zici că este. Bocu, fratele mai mic al lui Ermil, rămăsese singur afară, și fiindcă n-avea ce face și trebuia neapărat să facă ceva ca să nu i se urască în lumea aceasta, a început să zgâțiie donița plină cu apă, căci era frumos, mare minune, cum pleoșcăia apa. Apoi donița s-a răsturnat și apa s-a vărsat asupra neastâmpăratului zgâțăitor.

Un amarnic „a-o-nu! ” vesti pe cei din casă că o mare nenorocire s-a întâmplat și că lumea trebuie să alerge s-aducă ajutor.

Cecilia, o persoană foarte zeloasă, se ridică iute ca o veveriță speriată.

- Mamă, mamă! strigă ea. N-auzi? Bocu plânge! I-a dat cineva brânci.

- Drăguța tatei! grăi d-l Călin înduioșat, ca totdeauna, când zelul Ceciliei se dădea pe față. Ce va să zică femeie! Du-te, Agată dragă!

Agata, deși femeie și ea, rămase nemișcată, fiindcă adormise abia acum copilul. Cecilia însă, cuprinsă de simțământul datoriilor sale de soră mai mare, trecută acum de patru ani, uita propriile ei dureri și alergă să-i vie frățiorului într-ajutor.

Când ea deschise ușa, Bocu stătea în prag, cu mânile lăsate în jos, cu gura căscată și udat ca o curcă plouată, icoană vie a celei mai groaznice nenorociri.

D-l Călin, deși supărat că i-a întrerupt lectura prin acest nou accident, nu-și putu stăpâni râsul. Agatei însă nu-i venea deloc să râdă, fiindcă trebuia să-l premenească și nu prea știa cu ce.

În vreme ce ea așeza copilul pe divanul unde zăcuse Cecilia, Ermil, dând cu socoteală că el e acum de prisos la căpătâiul patului, se ridică, se retrase tiptil peste prag, sări într-un picior și p-aci-i fu drumul. Singură Cecilia, care toate le vedea, a prins de veste că el a plecat. Pe când dar Agata regula situațiunea lui

Bocu, scăpă și Cecilia peste prag, pentru ca nu cumva fratele ei mai mare să facă ceva fără de dânsa.

Când Bocu, îmbrăcat cu una din cele trei rochițe ale surorii lui mai mari, ieși după dânșii, Ermil era cocoțat în vârful unui salcâm din fața casei, iară Cecilia se uita uimită și cu jind la el.

De! ce să-i faci, dacă era băiat, și atât de mare!

- Adă-mi cartea! grăi Agata ușurată, și se așeză iar pe scăunaș.

Nu-i vorbă, era supărată, era cuprinsă de griji, dar de aici înainte nu mai citea el.

- Unde ai rămas? Întrebă ea după ce, luând cartea, mai potrivi pernele la căpătâiul lui.

- La omilia despre ciumă. Aici! zise el, arătând locul în carte.

Agata citi:

- „Molima nu ne-a cruțat; pentru creștini însă aceasta, întocmai ca alte nenorociri, e prilej de încercare și de binefacere.

- Mulți dintre ai noștri, uitându-se în aceste împrejurări pe sine, au perit purtând grijă pentru bolnavi și nevoind a-i părăsi, căci iubirea către Isus Hristos îi ținea lângă dânșii. Luat-a asupră-și boala fraților săi și s-au încărcat ei înșiși cu durerile lor (Isaia, LIII, 4) . Au făcut pe câțiva iar sănătoși, pierzându-și viața pentru dânșii. ”

Agata se opri, își ridică ochii și-i îndreptă spre soțul ei.

- Astăzi - zise ea zâmbind - ar mai face oare creștinii tot așa?

D-l Călin zâmbi și el. Se așteptase la întrebarea aceasta, fiindcă Agata, citind, raporta cele citite totdeauna la sine și la ai săi.

- Tu vezi - zise el - că nici atunci nu toți făceau așa, ci numai aceia în care iubirea către Hristos era mai mare decât iubirea de sine. Nu-i pune tu pe aceștia alăturea cu nemernicii care atunci erau atât de numeroși ca astăzi. Citește mai departe.

Agata era supărată. Ea avea griji și necazuri și trebuia să i le spună cuiva în lumea aceasta ca să se ușureze: iară el îi tăia vorba. Dar ea citi mai departe:

- „A muri astfel e un martiriu care nu e mai prejos de eroismul mărturisirii făcute în fața călăului. Văzutu-i-am sărutând trupurile celor fericiți, închizând gura și ochii lor, purtându-le pe umerii lor, luând asupră-și toate grijile pentru înmormântarea rămășițelor lor, spălându-le cu mânile lor, îmbrăcându-le în cele mai bogate ale lor vestminte, pentru ca în curând după aceea să primească ei înșiși aceleași servicii din partea fraților săi, credincioși următori ai zelului și ai iubirii lor de oameni. Nu tot astfel au făcut și păgânii. Îndată ce vreunul dintre dânșii a fost atins de molimă, l-au alungat, cuprinși de groază, din apropierea lor, au fugit până chiar și de cei mai apropiați ai lor și au lăsat trupurile lor neînmormântate, crezând, dar în deșert, că vor scăpa de moarte. ”

- Care va să zică - grăi d-l Călin - aceia care nu iubesc erau și atunci, tot ca astăzi, nu numai răi, ci totodată și proști. Lasă-i, soro, că noi n-o să-i facem nici mai buni, nici mai cu minte, dacă nu sâmt ei din ei că luând parte la durerile altora uită pe ale lor proprii, care sunt mai grele.

- Bine, grăi dânsa nerăbdătoare, fdosofia ta e foarte frumoasă: dar ce facem noi?

- Când?

- După ce vor fi trecut 30 de zile?

Fața lui Călin se întunecă.

- Adecă peste patru săptămâni! zise el, apoi luă foița și pachetul, ca să-și mai facă o țigară.

Agata era mulțumită. Așa făcea el totdeauna când voia să vorbească, și-i plăcea să-l asculte.

Era om frumos, mai mult bălan decât oacheș, cu ochii albaștri și cu fața slabă, și mai ales acum foarte albă, perdută oarecum în barba mare și părul lung, dar bine îngrijit. Ea însă îl vedea frumos numai când el era cuprins, ca acum, de o adâncă mâhnire, ceea ce rar se întâmpla.

El își aprinse țigara și puse lemnușul de chibrit în cenușernița ce sta pe pat, lângă el.

- Împărații - zise el foarte serios - au frumosul obicei de a-și face pentru mai multe luni de zile înainte programul despre cele ce au să facă; ei bine! să facem și noi ca dânșii.

Agata iar se supără: ea avea griji și el o lua în zeflemea!

- Bine, soro, îi zise el serios; eu nu știu ce am să mănânc mâne, și tu vrei să-ți spun ce voi face peste patru săptămâni! Nu știu și sunt destul de cu minte ca să mă împac cu gândul că nici nu pot să știu. Să vedem!

- Care va să zică - Îi răspunse ea - să le lăsăm toate în voia întâmplării.

- Te rog să nu le lași și să faci ce vrei tu, dacă poți, zise el. Eu am să mai aștept. De azi până mâne ori până poimâne pot să se întâmple o mulțime de lucruri ori să-mi vie o mulțime de idei, pe care acum nu le pot prevedea…

- Tocmai asta e ceea ce vreau eu, îl întrerupse ea. Să ne gândim, să ne înțelegem, ca să găsim vreo idee.

- Ideile nu se găsesc: ele vin așa de la ele, când nici nu te gândești.

- Care va să zică, eu să nu mă gândesc la ziua de mâne?

- Ba să te gândești, dar în toată liniștea, ca și când vorba n-ar fi de tine însăți. Tu însă îți faci inimă rea pentru supărări pe care le-ai avut ori pe care nu le ai încă și poate că nici nu le vei avea, parcă nu îți sunt destule supărările pe care le ai acum, în adevăr le ai, nu numai pe închipuite.

- Doamne! ușor vorbești tu, grăi dânsa așezată. Pe tine te doare piciorul, numai piciorul: pe mine mă doare inima! Cu totul altfel ai vorbi dac-ai fi sănătos și-ar trebui să mă vezi pe mine chinuită de durerile care acum te chinuiesc pe tine, perind cum eu te văd perind pe tine.

- Nimicuri, - zise el - toate sunt nimicuri. Durere adevărată, durere în aievea nu e decât una singură, aceasta pe care o am eu aici în genunchele meu. Asta te sfâșie și-ți trece prin măduvă și prin creieri, asta e, când este, orișice ai face tu. Celelalte sunt numai supărări stârnite de piedicile ce ni se pun în cale, închipuiri care se pierd în fața altor închipuiri, nimicuri în

- Fața adevăratei dureri. Tu mă vezi, cu toate aceste, că sunt voios.

El se ridică puțin și-și scutură capul, ca să-și dea părul din față.

- Trăiesc - urmă apoi încet și ca într-aiurea - zăcând aici și simt cum încetul cu încetul viața se stinge în mine. Stau, nopțile, eu singur, treaz, pe întunerec, iar inima mea râde văzându-vă dormind pe voi, care nu știți încă ce e dulceața somnului

- Pe care-l aveți. Într-un târziu, mi-e parcă o zare de lumină se ivește prin întunerec și aștept cu neastâmpăr cântatul cocoșilor. Tot mai mult se dezvăluie ziua din noapte; tot mai deslușit se ivesc copacii și casele din vale; păsările încep să zboare și să cânte; se revarsă zorile mântuitoare ale dimineții, și inima mi se umple de veselie gândindu-mă la voi, care nu știți încă ce frumoasă e, după o noapte nedormită, lumina zilei, ce plăcută e adierea dimineții. Când tu te ivești cu o falcă în cer și cu alta în pământ, în pragul ușii, și-ți vine să plângi, fiindcă nu poți să stăpânești patru copii deodată, în mine râde inima că nimicul acesta tot mai poate să te scoată din răbdare. Când tu mă întrebi deznădăjduită ce vom mânca astăzi, pe mine mă înveselește gândul că voi nu știți încă ce va să zică mulțumirea pe care o aveți bând, obosiți, paharul de apă, și plăcerea de care aveți parte mâncând, cuprinși de foame, coaja de pâne. Sunt nimicuri toate, adause el peste puțin, cuprins de adâncă durere; ce-ți pasă de piciorul meu, dacă mă vezi voios?!

- Pentru că tu cauți numai ceea ce e frumos în lume, zise ea.

- Nu, - răspunse el - ei pentru că văd din întunerec o lume plină de lumină.

Ei tresăriră amândoi.

Afară iar se-ntâmpla ceva: Bocu și Cecilia țipau ca din gură de șarpe, iară Ermil răcnea, încât se deșteptă și Dorin.

D-l Călin se sperie, încât se sâmțea nenorocit că nu poate alerga afară.

- Așa ne trebuie - zise Agata cu amărăciune - dacă pierdem timpul cu nimicuri și părăsim copiii în voia întâmplării.

Luând apoi pe Dorin în brațe, ea grăbi afară.

Cap. III - NĂPASTEA

Ai ce să le iei, ai ce să le faci! “ De la aceasta d-l Ciulic nu s-a abătut niciodată în viața lui: cum ar fi putut să se abată acum, când mai erau la mijloc și slăbiciunile omenești ale unui comisar de poliție?!

Ajunsă sentența definitivă, el a cerut fără de întârziere execuțiunea, și pe când d-l Călin îi vorbea nevestei sale despre mulțumirile acestei vieți, d-l Ciulic a venit însoțit de comisar și de un portărel ca să pună sechestru. Pe ce? Asta era treaba lui!

Era pe la sfârșitul lunei septembrie, o zi posomorâtă și cam friguroasă. Bălăriile de pe maidan, uscate acum, călcate de copiii ce alergaseră prin ele și pline de gunoiul aruncat de vecini în mijlocul lor, erau parcă o mare grămadă de gunoi, din care se ridică pe ici, pe colo câte un pom plin cu cuiburi de omidă, câte un copac pe jumătate uscat și, cam la mijloc, casa ruinată, în ale căreia ziduri se vedea pe ici, pe colo paianta.

Deși nu crescuse-n perini de puf, nici își petrecuse viața plimbându-se pe covoare de Persia, d-l Ciulic, ca toți oamenii deprinși cu lumina, se supăra când trebuia să calce pe gunoi.

Îi era silă să meargă înainte și la primul pas se ivi în mintea lui gândul: „Ce oameni trebuie să fie aceia care pot să stea aici?! “

- Poftim! grăi el apoi arătând spre salcâm. Așa-și lasă oamenii copiii, și să te miri apoi dacă sparg ferestrele vecinilor?!

În vreme ce Ermil, mândru și fericit că el e singurul urcat în copac, făcea fel de fel de producțiuni gimnastice, dinspre vecinul de dincolo zbură ceva spre salcâm. E o cutie de sardele, goală ca toate cutiile aruncate la vecini.

Cecilia cea sprintenă sări iute și-o ridică, apoi începu să sară într-un picior și să strige: „Ce am eu! Ce am eu! “

Bocu sări și el s-o ieie de la dânsa, și, fiindcă Cecilia nu voia să i-o deie, ei începură a striga, a-și da brânci și a se zgâria.

Nu mai rămânea decât ca Ermil, cel mai mare, să grăbească și el, ca să le facă dreptate. Iute dar, ca o pisică, cu mânile zdrelite și cu pantalonii mai rupți decât fuseseră, el se dete jos și se răpezi răcnind la dânșii.

De aici țipetele ca din gură de șarpe.

Când Agata se ivi cu copilul în brațe, Cecilia și Bocu alergau strigând deznădăjduiți după Ermil, care fugise cu cutia, iar Ciulic, comisarul și portărelul stăteau în fața casei privind la copil - comisarul și portărelul râzând, iar Ciulic, îndârjit și cu bățul ridicat, gata să sară și să lovească pe Ermil.

Înțelegând dintr-o singură privire că copiii se ceartă, ca de obicei, pentru ceva, Agata se întoarse ca să-i spună soțului său că nu e nimic, apoi ieși iar, cu inima încleștată, în fața casei, ca să primească pe cei veniți.

D-l Ciulic se opri mirat în fața ei.

Nu era deloc cum și-o închipuise el.

O femeie mititică și slabă, tânără, de vreo treizeci de ani, și foarte cumsecade, nu frumoasă, dar cu gropițe-n obrajii curați, cu un zâmbet prietenos pe buze și cu un copil voios în brațe. Parc-o mai văzuse undeva, parc-o cunoștea de mult!

Ceilalți copii nu se mai certau, nu mai zbierau nici ei.

Ermil, văzând c-a venit cineva, aruncă cutia și alerga spre casă. Cecilia alerga și ea după Ermil; Bocu rămăsese dar singur stăpân pe cutie și venea încet în urma lor, ca să întrebe pe mama lui: „Ce e aia? “

Ciulic privi la copiii care nu erau, ce-i drept, nici curați, nici bine îmbrăcați, dar rumeni și voioși, își întoarse ochii peste Agata la comisarul bănuit de slăbiciuni omenești, apoi se uită lung și îndârjit la Ermil, care se apropiase și stătea înaintea lui desculț, cu capul gol, cu pantalonii rupți, cu dreapta zgâriată în șold și cu stânga lăsată în jos.

- Tu ești, măi, acela care a spart fereastra? Îl întrebă el răstit.

Ermil se uită drept și hotărât în fața lui, dar nu grăi nimic, ci făcu numai din cap de doauă ori semnul că da!

- De ce?!

- Pentru că - răspunse Ermil răspicat - Cecilia a zis că eu nu pot!

- Da! și eu am zis că nu poate! adăugă Cecilia, foarte mândră și foarte fericită că are și ea parte în această afacere atât de importantă, pentru care au venit trei domni, nu mai puțin.

- Știi tu — grăi comisarul — că avem acum să-l ducem la poliție și să-l punem la arest?

- Nu-i adevărat! Îi răspunse Ermil scurt. Tata a zis că eu sunt copil și nu puteți să-mi faceți nimic.

- Da! adăugă Cecilia, și tata a zis!

- Ești un obraznic! strigă d-l Ciulic.

- Da! Îi răspunse Ermil cu convingere, căci așa zicea și muma lui!

Agata se sâmțea foarte nenorocită, iar comisarul ar fi voit să-l sărute pe băiat, pentru că atât de bine a știut să-l necăjească pe bătrânul posac.

D-l Ciulic se-ntoarse supărat spre Agata.

„Cucoană, dacă ai, din păcate, copii, poartă grijă de dânșii și nu-i lăsa sălbatici” - așa voia să-i zică. Văzând însă strâmtorarea ei, vorbele i se făcură cocoloașă-n gât.

- Mare canon! grăi el, grea pedeapsă! Dar noi am venit să punem sechestru!

- Vă rog, grăi dânsa poftindu-i să intre. Știa și mai nainte că pentru aceasta au venit; cu toate aceste, parcă-i înfipsese un fer roșu în inimă și-i era ca și când pământul s-ar clătina sub picioarele ei. Nu-i intra în minte gândul că e în lumea aceasta vreun om care poate să sechestreze ceva în casa ei; îi venea însă să intre în pământ, fiindcă n-avea nimic pentru ca să scape de rușinea ce i se făcea.

În casa de pe maidan erau doauă odăi, și la mijloc, între ele, un fel de tindă, în care era și o vatră.

Agata, trecând prin tinda goală, deschise ușa de la dreapta, pentru ca cei veniți să vadă dacă e ori nu ceva de sechestrat în odaie.

Comisarul se opri râzând pe sub mustață la intrarea tindei; portărelul însă, care mai făcuse multe sechestrări cu d-l Ciulic și știa că el totdeauna știe să găsească ceva, intră în urma d-lui Ciulic, care se oprise în pragul odăii de curând văruite, în care erau doauă paturi sărăcăcioase, o masă hodorogită, trei scaune de lemn, o mașină de fiert și câteva zdrențe într-un cuier.

El se întoarse spre cealaltă ușă.

- Aici zace soțul meu, care e bolnav, îi zise Agata tremurând.

- Tocmai! Îi răspunse d-l Ciulic. Voiesc să vorbesc cu el. Cu d-ta nu am nimic. El e stăpânul, și el are să-mi plătească.

El deschise apoi și intră. Avea dreptul s-o facă și nu putea nimeni să-l oprească; comisarul ar fi voit cu toate aceste să-l apuce de guler, iar portărelul se opri în tindă și se uita dând din umăr la comisar.

Intrând în odaia în care zăcea vecinul său, d-l Ciulic se făcu roșu ca racul.

Odaia era plină de fum de tutun.

Tutun?!

Toate putea d-l Ciulic să le ierte, fiindcă toate aveau un înțeles oarecare: fumatul însă? fumatul! ? Auzi d-ta! omul acesta, care n-avea cu ce să-și îmbrace nevasta și copiii, omul acesta bolnav, prăpădit, umbra aceasta de om mai fuma, lua pânea de la gura copiilor săi, ca să-și poată umplea odaia și trupul de cea mai drăcească otravă! ? Grozav păcat! grozavă slăbiciune!

Atât era d-l Ciulic de turburat, încât nici că-și mai putea da seamă despre cele ce se petrec într-însul.

Vedea în fața sa pe acei copii desculți și pe femeia cu copilul în brațe, vedea cele doauă odăi deșerte și pe omul bolnav, dar le vedea toate înecate oarecum în fumul de tutun și, cuprins de un simțământ lui până acum necunoscut, se întoarse spre Agata.

- Cucoană, - Îi zise cu un fel de înduioșare — nu-l mai lăsa să fumeze!

Agata-i zâmbi cu dulceață. Parcă nu mai era omul de mai nainte. Era atâta bunătate în vorbele lui și-n asprimea cu care le rostise!

- Ai auzit tu? grăi dânsa adresându-se la soțul ei. Îi zic și eu - urmă apoi întorcându-se spre d-l Ciulic - Îl rog, dar în zadar.

D-lui Călin îi părea plin de haz omul care intră astfel în casa lui. Așa, numai și numai așa putea să fie, așa trebuia să fie bogatul vecin, care venea să-l execute pentru geamul spart de un copil: un om care vrea cu orice preț să aibă cuvinte de a se necăji.

El se ridică puțin și-și scutură capul.

- Am onoare cu d-l Ciulic? zise el zâmbind.

- Da, eu sunt! Îi răspunse vecinul scurt.

- D-le Ciulic, - urmă bolnavul - ceea ce mă pune pe mine pe gânduri nu e filmul de tutun, ci că nu-mi mai vine să fumez ca mai nainte!

Răspunsul acesta avea fără îndoială înțelesul lui foarte adânc; dar d-l Călin se înșela crezând că vecinul său e dintre oamenii cu care se poate vorbi așa.

- Ce boală ai d-ta? Întrebă acesta ca și când n-ar fi fost niciodată vorba de tutun.

- Mi s-a umflat - răspunse d-l Călin mai serios - așa, din senin, încheietura de la genunche.

- Nu poți călca?

- Doamne ferește!

- Te doare?

- Grozav! mai ales când se schimbă timpul.

- De când?

- Mai bine de un an.

- Și ce zic doctorii?

Bolnavului, orișicare ar fi el, nu poți să-i faci mângâiere mai mare decât întrebându-l despre boala lui. Căci pentru el boala e un fel de titlu de glorie, suferințele sunt fapte eroice.

D-l Călin ridică dar pătura, ca să-și dezvelească piciorul, care era așezat într-un fel de scoc făcut din scânduri subțiri.

Iar se-nșelă, căci d-l Ciulic, care nu știa ce va să zică boală, se apropie și trase iar pătura peste picior. De ce adecă să se uite el acolo? de ce să vadă? ce-i pasă lui?

- Uite! grăi d-l Călin, așa cum l-ai văzut, așa stă de nu-mi aduc aminte de când. E un fel de apă în încheietură. Am pus gheață; m-am uns cu fel de fel de alifii: degeaba! Doctorii zic că poate să dea înapoi, și nu-mi rămâne decât să rabd și să aștept.

- Ce leafă ai d-ta? Întrebă vecinul ca și când n-ar fi fost niciodată vorba de umflătura din încheietură.

- Nici una.

- În sentență se zice că ești funcționar.

- Am fost.

- Și de ce nu mai ești?

- Am avut concediu și, după ce concediul mi-a expirat în două rânduri, am fost înlocuit cu altul.

- De când?

- De vreo cinci luni, de când m-am mutat aici.

- Atunci stai foarte rău! grăi d-l Ciulic dând din cap.

- Rău, îi răspunse bolnavul, acum foarte serios.

- De! urmă vecinul rece, eu am cu toate aceste să iau de la d-ta 54 lei.

D-l Călin avea nevastă și patru copii, nu știa, cu toate acestea, ce vor să zică nevoile vieții de toate zilele. Chiar dac-ar fi știut-o aceasta vreodată, ar fi uitat-o acum de când era bolnav, pus sub purtarea de grijă a Agatei. El dete dar din umeri. Nu mai era vorba de mâne, de poimâne, ci de clipa aceasta, și nu știa ce să facă, ce să zică.

Pentru d-l Ciulic lucrul nu era nou, nici neobicinuit: el știa de ce-a venit și ce are să facă.

- Uite - grăi dânsul - am să-ți fac o lesnire: să-mi dai o poliță.

Asta era o amânare.

Fața d-lui Călin se înveseli, iar Agata ar fi voit să sărute mâna zgârcitului, despre care toată lumea vorbea rău.

- Un girant poți să-mi dai? adăugă acesta.

Fața d-lui Călin iar se-ntunecă.

- Cum, Doamne! să-l găsesc - grăi dânsul întristat - când pe la mine nu mai vine nimeni, iar noi nu putem să ieșim din casă?

Ei, lasă, că-ți găsesc eu girant - grăi d-l Ciulic băgând mâna în buzunar, să scoată blancheta pe poliță - pentru 60, adecă șaizeci l. n. pe șase luni de zile.

Girant?! Găsea el între datornicii lui destui oameni care puneau bucuros iscălitura și pe polița aceasta, când vorba era să le-o reînnoiască pe a lor. Nu! pierduți nu erau banii aceștia!

- Unde ai fost d-ta funcționar? Întrebă el puind polița subscrisă în buzunar.

- La Căile Ferate, în secțiunea mișcării.

- Hm! Și te-au înlocuit cu altul?

- Da! M-au considerat ca demisionat.

- Hm! Cum așa?! Nu au pus un suplinitor în locul d-tale?

- Nu.

- Hm! zise iar d-l Ciulic, pus pe gânduri.

„Omul ăsta mă minte! Omul ăsta umblă să mă înșele! ” își zise el. Îi părea peste putință ca un funcționar să fie destituit numai și numai pentru că e bolnav, ba tocmai când e bolnav.

Dar, la urma urmelor, puțin îl privea: polița o avea în buzunar, iar de celelalte, grija lui!

Își luă dar, ca prieten, ziua bună de la vecinul său, care se sâmțea foarte fericit că de asta a scăpat pe timp de șase luni. Câte se mai puteau întâmpla până atunci!

Agata, acum, în clipa aceasta, chiar mai fericită decât soțul ei, îl însoți cu fața voioasă pe marele binefăcător.

- Putem să plecăm, îi zise el portărelului; totul e în regulă; suma a fost achitată.

Portărelul, care-l cunoștea bine pe d-l Ciulic, își puse mâna la pălărie și plecă convins că nici nu poate să fie altfel; comisarul însă, care cunoștea bine pe oamenii din casa de pe maidan, era convins că d-l Ciulic a spus un mare neadevăr și nu-și putea stăpâni obicinuitul zâmbet de satisfacțiune.

D-l Ciulic se cutremură în tot trupul. Ar fi voit să scoată polița și să i-o trântească-n nas, ca să vadă că n-a umblat degeaba, c-a avut ce să ia, ce să le facă. Asta însă, aici, acum nu putea s-o facă.

Ochii lui se opriră asupra copiilor, care râdeau ca toți copiii când văd pe alții zâmbind.

- Cucoană! zise el întorcându-se spre Agata, dacă ai, din păcate, copii, poartă grijă de dânșii, nu-i lăsa sălbateci!

Agata tresări înspăimântată de această schimbare, pe care ea nu putea s-o înțeleagă.

- O, Doamne! Domnule Ciulic! Îi răspunse ea cu înduioșare și cu glasul oarecum în doauă coarde, dacă n-ai copii, ai fost copil, ai avut mamă și știi că pe nimeni nu poate să-l doară ca pe mine dacă nu sunt cum i-aș dori; Dumnezeu ni i-a dat însă, ca să ne răsplătească pentru cele făcute de noi părinților noștri și altora. Iartă-i pe ei, ca să ușurezi sarcina noastră!

D-l Ciulic nu știa ce să mai zică. El avea fără îndoială dreptate; era însă în vorbele ei și-n tonul cu care le rostise, în glasul acela, ceva mai tare decât dreptatea, un sâmțământ care-ți zice: „N-ai ce să le faci! așa sunt și nu pot să fie altfel”. Apoi avuse și el mamă!

- Prea sunt - grăi el, ca să zică ceva - aici pe maidanul acesta în largul lor; mai ține-i și-n casă.

Cu aceste vorbe el se depărtă, în vreme ce Agata se întoarse cu copiii în casă, mâhnită iar și nefericită.

După ce se despărți de portărel și de comisar, d-l Ciulic se opri și se uită înapoi, spre casa de pe maidan. Era foarte nemulțumit, așa nemulțumit, fără ca să-și dea seamă de ce.

Un singur lucru era lămurit în capul lui: că acum comisarul trebuie neapărat să plece din Dealul Spirii.

Zâmbetul acela nu putea să rămâie nerăsplătit.

El iar se opri, ca să se uite-napoi.

„Nu-i vorba - Își zise - de putut se poate! Omul e, precum se vede, cam slobod la gură, își va fi făcut dușmani, n-o fi având protecțiune, vor fi avut nevoie să căpătuiască pe cineva… de putut se poate! La noi multe se pot… ”

Cu toate aceste, sosit acasă, baba simți numaidecât că stăpânul ei iar s-a îndârjit, și umbla în vârful degetelor, în vreme ce el muta scaunele de la un loc la altul, ca totdeauna când își croia vreun plan de acțiune.

Dacă cu putință era una, era și cealaltă. Corb la corb nu scoate ochii! Mintea datornicilor e nesecată în născociri când vorba e să-și înșele creditorii. Da! era cu putință și ca el să fi luat înțelegere cu comisarul și cu funcționarii de la primărie ca să ia, fie de la primar, fie de la vreunul din ajutoarele lui o recomandație către Ministerul Lucrărilor Publice. Neapărat! Fără de poruncă din partea ministerului degeaba se ducea la direcțiunea Căilor Ferate. Iar de celelalte, grija lui!

El iar mută scaunul, acum lângă masă.

Asta ar fi trebuit s-o facă de mult, chiar de la început!

Fieștecare lucru la timpul lui, bine chibzuit, cu socoteală, fără de pripire: ăsta era principiul pe care și-l făcuse încă în timpul când avea cârciumă; și-i era parcă-l strânge cineva de gât când trebuia să-și facă mărturisirea că aleargă și el câteodată degeaba.

Câtă alergătură, câtă bătaie de cap, cât necaz pentru un lucru de nimic!

Se vedea el însuși pe sine mergând la prefectură, și de acolo la primărie, și iar la prefectură, pentru ca apoi să meargă în mai multe rânduri la judecătorie. Pretutindenea perdere de timp, multă vorbă pentru treabă puțină, supărări peste supărări, necazuri peste necazuri. Iar cele mai multe veneau de aici înainte!

El mută alt scaun din loc.

Vedea înaintea sa bălăriile și gunoiul, pomii plini de păiangeniș, casa dărăpănată, copiii desculți și neastâmpărați, femeia cu copilul voios în brațe, odăile curate, dar deșerte și, în mijlocul acestora, perdut în fumul de tutun, pe acel om bolnav, slab, cu părul lung, care voia să-l mintă, să-l înșele. Le vedea și iar le vedea și nu mai putea să nu le vadă. - Păcatele mele! strigă el în cele din urmă. Oamenii aceștia au căzut năpaste pe capul meu! Ce-mi pasă mie de dânșii?! Parcă n-am eu destule necazuri?!

Cap. IV - GURA MAHALALEI

D-l Costică Falangiu, comisarul din Dealul Spirii a avut un mare succes: asta trebuia s-o știe toată lumea!

Om deștept, neobosit și vrednic, așa zicea prefectul, de toată încrederea, el a fost trimis în Dealul Spirii tocmai pentru că aici se zicea că sunt cei mai cârcotași dintre toți bucureștenii.

Și era, în adevăr, ca făcut pentru Dealul Spirii.

Născut în lume ca să se bucure de viață, el cheltuise o avere frumoasă oarecum fără de veste, iar acum, când nu mai avea nimic, era socialist, adecă chilipirgiu din convingere, totdeauna voios și cu inima deschisă, totdeauna gata de a chefui, totdeauna cu punga pe masă, fie a lui, fie a altuia.

După câteva săptămâni, toată lumea cunoștea pe omul înalt și frumos, deși cam gros și cu părul pe jumătate cărunt, care aleargă toată ziua, și noaptea toată era totdeauna și pretutindenea la îndemână, și făcea gură pentru zece, dar dacă-l luai cu binele, era moale ca ceara și bun de puteai să-i furi batista din buzunar și să-i iai inelele de pe degete. Era ca și când aici și-ar fi cheltuit averea, și d-l Costică era pentru toți, Nene erau toți pentru dânsul.

De ce a trebuit să se pună în pizmă cu Ciulic?!

Lasă că cei de la primărie erau foarte supărați și ziceau că n-are Falangiu să se amestece în treburi care nu-l privesc, dar Ciulic mai era și om zăcaș, care vrea să ții la oamenii la care ține și el și îți poartă sâmbetele dacă vede că nu te superi când să supără el și erau atât sus în deal, cât și jos în piață foarte mulți oameni cărora nu le dădea mâna să se strice cu dânsul.

Ferbea dar mahalaua și piața când Ciulic umbla, uitându-se din când în când înapoi, de la prefectură până la primărie și de acolo la judecătorie. Nu-i vorba, lumea îi dedea dreptate comisarului, zicea însă că rău a făcut de s-a prins în coarne cu Ciulic.

Falangiu râdea.

Așa cum l-a făcut Dumnezeu, el nu putea să-și stăpânească firea și trebuia să zâmbească de câte ori se întâmpla să-l vadă pe Ciulic îndârjit. Nu-l prindea deloc!

E om veninos, e cămătar zgârcit, așa zicea lumea.

- Slavă Domnului! zicea Falangiu, mai bine decât mine nu știe nimeni ce va să zică un cămătar, un zgârcit, și mai bine decât mine nu poate nimeni să-l cunoască pe Ciulic: nu, mutră de cămătar n-are omul acesta!

Un fel de zaraf, care dă bani de azi până mâne, pe opt zile, pe o lună, mai ales la oameni care de aiurea nu se pot împrumuta fiindcă n-au nimic și vai de capul lor, că se ține gaiță după dânșii, stă ziua toată în piață, ca să vadă cum datornicii lui adună banii, iar duminecile și zilele de sărbători aleargă prin birturi și pe la grădini, ca să se certe cu dânșii dacă-i prinde chefuind.

Un nebun care nu știe ce să facă cu averea lui și-și face necazuri când ar putea să fie scutit de ele!

Din asta nu putea nimeni să-l scoată pe Falangiu.

Iar acum dreptatea lui era dovedită: ziua următoare toată mahalaua și toată piața știa că Ciulic s-a dat învins și a iertat cei 54 de lei. O aflase de la comisarul, care a fost de față dimpreună cu portărelul.

Oamenii clătinau din cap. Lucrul le părea peste putință, fiindcă nu s-a mai pomenit ca Ciulic să dea ori să ierte cuiva ceva. Omul însă are ceva foarte sucit în firea lui: caută cu însetare ceea ce-i pare peste putință, tocmai fiindcă e ceva cu totul nou, nemaipomenit, de necrezut.

Încă în aceeași zi dar, cocoana Marița, vecina de dincolo, unde se deșertase cutia cu sardele, și-a spălat mânile, și-a pus un bareș curat și a trecut la vecinele de pe maidan, ca să vadă ce mai fac.

Mare mirare!

Era supărată și vecina aceasta tot pe urma lui Ermil, care avea și urâtul obicei de a se hârjoni cu cânele vecinei pe la gard și de a lua la goană găinile dacă treceau pe maidan ca să caute știutul mărgăritar. D-l Călin se mira, dar, cum de vecina și-a uitat, așa, din senin, supărarea și a venit să-l vadă.

Mai mirată era însă cucoana Marița când l-a văzut pe vecinul ei singur, țiind în brațe pe Dorin, care acum nu era deloc voios. Agata plecase cu ceilalți trei copii în piață, ca să le cumpere încălțăminte, fiindcă nu-i mai putea lăsa desculți și sălbăticiți.

„Aha! zise cucoana Marița în gândul ei. Care va să zică, în adevăr, ba le-a mai și dat bani să cumpere încălțăminte pentru copii. ”

Așa-i trebuia cocoanei Mariței! De ce venea atât de rar pe la vecinii ei? Dac-ar fi venit mai des, ar fi înțeles numaidecât de ce anume acum sub perinile de la căpătâiul vecinului nu mai era un palton de iarnă, ci un geamantănaș, care mai nainte era aruncat sub pat.

- Vai de mine! grăi dânsa. De ce n-a trimis cucoana Agata la mine dacă trebuia și trebuia să meargă în târg! ? Auzi d-ta! să rămâi singur cu copilul! Haid’ la mama, puiule! adăugă ea întinzând brațele ca să ia copilul.

Domnul Călin era cu atât mai mulțumit de această bunăvoință cu cât copilul, trecut în brațele vecinei, își conteni

Dorin nu era însă dintre oamenii deprinși a fi purtați de orișicine în brațe. El tăcu, ce-i drept, dar numai pentru ca să examineze cu cuvenita luare-aminte fața vecinei și, după ce se încredință că are a face cu o persoană care nu-i era cunoscută, se strâmbă o dată și începu să plângă cu un parapon care o punea chiar și pe cocoana Marița pe gânduri. Ea ținea însă cu orice preț să-l molcomească și-l încredința mereu pe d-l Călin că la dânsa nu plâng copiii niciodată, un lucru contra căruia Dorin protesta cu hotărâre din ce în ce mai mare.

D-l Călin se simțea foarte strâmtorat, și cu toate aceste abia își mai putea stăpâni râsul când vedea strâmtorarea vecinei, o femeie scurtă și de cuvenită rotunjime, care alerga de ici până colo cu copilul răzvrătit.

Câtă fericire în casa de pe maidan când Agata se ivi în prag!

Agata era fericită c-a sosit la timp și că soțul ei n-a stat singur. Dorin era fericit că se sâmte iar în brațele mumei sale. D-l Călin era fericit că copilul nu mai plânge și vecina nu se mai plimbă cu el. Fericirea cea mare era însă în ochii copiilor, care-și auzeau încălțămintea tropăind pe scânduri. Ermil, care rupsese multe ghete în viața lui, ținea, ce-i drept, să arate că puțin îi pasă de surprinderea ce i s-a făcut; Cecilia însă ar fi voit să-și poată lua picioarele în brațe, ca să nu se „muidăiască“ ghetele cele noauă și umbla ca o porumbiță, iar Bocu, om nedeprins, își ținea trupul țeapăn și călca cu mare băgare de seamă, pentru ca nu cumva să se împedece în propriile lui picioare.

Văzând atâta fericire, cocoana Marița se sâmțea foarte nenorocită că n-a făcut și ea ceva ca să mai sporească bucuriile casei. Era dar foarte veselă când află că bolnavul poate să mănânce orișice, deoarece soțul ei era pescar și primise niște cegă de toată frumusețea.

- Vai de mine, n-am știut! zise ea, și parcă-l vedea cum se bucură când vor vedea cegă pe masa lor.

Nu mai putea să rămâie; trebuia să plece fără întârziere, ca să le facă cât mai curând bucuria aceasta.

Vecinii au slăbiciunile omenești.

Cocoana Tinea, vecina din față, zărise din întâmplare pe vecina ei când aceasta mergea la casa de pe maidan, și era foarte doritoare de a ști ce-a văzut și ce-a aflat. Acum dar, când cocoana Marița se întorcea, era adunat soborul la portița ei. Cine oare n-ar fi dorit să știe: Cum oare s-ar fi putut ca cocoana Marița să nu să sâmtă mândră că dânsa e cea dintâi care știe bine și poate să spună?

Era însă un lucru pe care ea n-ar fi trebuit să-l spună: vorba despre cega cea frumoasă.

Asta nu se poate! Doamne ferește! “ grăi cocoana Tinea în gândul ei.

Cum, Marița să le trimită oamenilor de pe maidan ceva mai nainte decât dânsa? Așa ceva nu s-a mai pomenit! Auzi, un pescar! ? când soțul ei vindea în piață frumusețe de costițe afumate. Nu! costițe nu! un mușchi din cele mai proaspete! Și un borcan de dulceață. Da, neapărat!

Ea grăbi dar acasă, pentru ca nu cumva să întârzie. Ce-ar zice Ciulic dac-ar afla că nu ea a fost cea dintâi?!

Și, cum sunt vecinele, când plecă Tinea, plecară și celelalte, ca nu cumva să întârzie.

D-l Călin și Agata stăteau mirați și se întrebau unul pe altul ce va fi aflat cucoana Marița de-i intrase așa, deodată, atâta dragoste în suflet.

Toc-toc!

- Intră!

Naie, băiatul de peste drum, aduce o tavă acoperită cu o servietă curată.

- Mama - zice el cu glasul înăbușit de emoțiune - vă trimite multe complimente și vă roagă să primiți mușchiul ăsta de porc afumat cu dulceața.

D-lui Călin îi vine iar să râdă, dar se stăpânește și de astă dată și se uită la Agata, care se uită și ea la el. Ce-i asta? Cocoana Tinea? mușchi afumat? dulceață? Cum? de ce?

Ermil, Cecilia și Bocu se uită și ei unul la altul. Porc afumat! dulceață! ba încă și ghete noauă!

Dar refuzul ar fi o grea insultă: Agata ia mușchiul și borcanul cu dulceață, împătură servieta cea curată și o pune pe tavă, apoi mulțumește frumos și-i trimite și ea vecinei de peste drum multe complimente, ba îl însoțește pe băiat până în pragul tindei.

Ce-i asta?

Altă tavă acoperită cu o servietă curată.

E servitoarea cocoanei Sevastiței, vecinei de alături.

O bucată de cașcaval, doauă sticle de vin negru și o pungă plină de pesmeți pentru copii, căci vecinul de alături e băcan la „Pisica cu clopoțel“.

Iar mulțumiri și multe complimente, în vreme ce cocoana Marița se căznește că tot n-a sosit Spiridon cu cega cea frumoasă.

— Bine, soro! - grăi d-l Călin după ce sosi și cega — dar asta e o manifestațiune în toată regula!

El le înțelegea acum toate.

Ciulic era un om pe care nimeni nu-l putea suferi; era dar lucru adevărat că vecinele, văzând execuțiunea din ziua trecută, au luat între dânsele înțelegerea ca să-l dea de ocară pe Ciulic.

Altfel nici nu s-ar fi putut!

Tocmai de aceea însă mai ales Agata se simțea jignită de aceste dovezi de bunăvoință.

În gândul ei Ciulic era cel mai bun dintre toți oamenii cu care a avut a face de când soțul ei a căzut bolnav. Ea s-ar fi simțit foarte umilită dacă el ar fi pus sechestru pe puținele lucruri ce le mai rămăseseră, dar încă mai umilită dacă el, văzând că n-are ce să ia, ar fi declarat că renunță la suma de 54 lei, ceea pentru el ar fi fost un lucru de nimic. Polița - ei - nu i-ar fi trecut niciodată prin minte!

Era dar un lucru hotărât că mâne Agata se va duce să mulțumească pentru binevoitoarea atențiune și le va spune vecinelor cu câtă bunăvoință, cu câtă cruțare s-a purtat d-l Ciulic.

Și era, în adevăr, și acum trebuință de această confirmare.

Costică Falangiu a fost de față și a văzut cu ochii lui; cocoana Marița de asemenea a fost de față și a văzut și ea cu ochii ei; copiii alergau încălțați prin bălăriile de pe maidan: tot mai erau și acum mulți oameni care clătinau din cap și nu puteau să creadă.

Dar un mai nou și mai neașteptat lucru!

Ziua următoare, când Agata avea de gând să se ducă pe la vecine, o cupea elegantă intra în stradă.

O cupea?

Se poate oare ca o cupea să treacă de-a lungul uliței, iar vecinele să nu alerge la fereastră, ca să vadă unde se oprește cupeaua și cine iese din ea?!

Vizitiul opri în fața maidanului, iar din cupea ieși doctorul Ferescu, chiar Ferescu, nu mai puțin!

- Bravo, Ciulic! strigară vecinele.

Asta era mult, dar îi ședea bine, avea de unde.

Agata și soțul ei se uitară, se înțelege, și de astă dată unul la altul, iară Ermil, Cecilia și Bocu, simțind că un mare lucru se petrece, steteau țepeni și oprindu-și răsuflarea.

Doctorul Ferescu, om grăbit ca toți doctorii, îi spuse bolnavului că vine trimis din partea Ministerului de Lucrări Publice, ca să-l vadă și să-i constate boala, apoi îl rugă să-și arate piciorul.

Fața d-lui Călin se-nsenină. Îi era ca și când după o noapte lungă și grea s-ar fi ivit deodată, pe neașteptate, zorile dimineții. Da! Totul era lămurit.

Ciulic a fost foarte mirat când a aflat că el n-a fost suplinit, ci înlocuit: nu mai rămânea îndoială că el a fost pe la ministeriu.

Era atât de neașteptat și de frumos gândul acesta, și atât de multe speranțe se legau de el, încât bietului bolnav îi venea să râdă de bucurie și iar să plângă. Se uita cu drag la copiii lui, cărora li se pregătea în gândul lui o mai bună soartă, și la Agata lui, care atât de mult a răbdat fără ca să simtă greutatea suferințelor ei.

Iar sâmțirea adevărată, fie bucurie, fie durere, nu se poate împărtăși prin vorbe înșirate, și tocmai de aceea străbate din ochi în ochi și cuprinde fără de veste inimile. Agata și copiii înțelegeau, văzând că un mare lucru se petrece, și în fețele lor se reivi marea bucurie a iubitului lor.

Doctorul însă nu era venit ca să examineze sufletele lor, ci să-și dea seama despre starea trupească a bolnavului. El examină genunchele, apoi ascultă plămânii, și inima, și pântecele, și era serios, foarte serios, neîndurat de serios.

- D-ta - zise în cele din urmă - ar fi trebuit să mergi peste vară la băi, mai bine la Mehadia; asta ar fi putut să-ți facă mult bine.

De astă dată, d-l Călin nu-și mai putu stăpâni râsul. Prea era diavolească ironia acestui sfat binevoitor.

- Cum? zise el cu ochii plini de lacrămi, cu copii cu tot ori numai așa singur?

Doctorul, om trăit în lume, înțelegea amărăciunea cuprinsă în această întrebare, dar nu se simțea deloc atins de ea.

- Văd - zise el - și e foarte trist că nu puteai s-o faci; eu îți spun însă ce-ar fi putut să-ți ajute. Ești foarte bolnav, cu mult mai bolnav decât te sâmți, și nu ai alt leac afară de aer, lumină și hrană bună, bună. Ai poftă de mâncare?

- Nu!

- Poți dormi?

- Nu!

- Te apucă din când în când amețelile?

- Da!

- Ce vrei mai departe?! grăi doctorul, d-ta ești om cu destule cunoștințe pentru ca să înțelegi că organismul omenesc nu e făcut ca să zacă-n pat și închis între patru pereți și, stând așa, trebuie să se atrofieze în cele din urmă.

Toate acestea le știa și d-l Călin; era însă grozav lucru să le afle în fața Agatei de la un doctor care e grăbit și n-are vreme să spună lucrurile cu încungiur.

- Doamnă - urmă doctorul întorcându-se spre Agata - trebuie să mai faceți o încercare; poate că tot nu e încă prea târziu: mutați-vă cât mai curând înspre munte și fă-i cât mai des băi căldicele, ca să-i vie somn și pofta de mâncare.

- Dar va putea el să suporte călătoria? Întrebă ea cu inima încleștată.

- Îl va durea - răspunse doctorul gata de plecare - dar poate și călătoria să-i facă mult bine!

Apoi, om grăbit ca toți doctorii, el plecă fără ca să știe dacă va mai veni ori nu și care a fost scopul venirii sale.

Nu era nimic nou, dar era grozav ceea ce zisese doctorul. Agata, cu toate acestea, râdea, încât gropițele se făceau din ce în ce mai adânci în obrajii ei curați. Căci ei nu mai erau acum singuri pe lume: aveau un sprijin!

Ea se duse la Ermil și-l sărută cu drag.

Ce bun a fost, Doamne, ceasul în care el a aruncat piatra în fereastra vecinului!

Iară Ermil era tare fericit, fără ca să știe de ce.

Cap. V - STRÂMTORĂRILE D-LUI CIULIC

D-l Paraschiv Ciulic, umblând prin lume, ba chiar și stând la el acasă, își aducea mereu aminte povestea cu omul pierdut în gânduri, care, ieșind în târg cu căciula întoarsă de copii pe dos, râdea de lumea ce râde fără ca să aibă de ce.

Baba lui, deși tot cea veche, de tot veche, era parcă mai întinerise, se făcuse voioasă și nu mai umbla în vârful degetelor când el se îndârjea, ci se uita la el, parc-ar fi voit să-i zică: „Nu te încrunta, că nu te mai cred! ”

Era îndrăzneață baba; sâmțea însă și el că nu s-ar fi putut supăra ca mai nainte dacă i-ar fi spart un păhar.

Vecinii nu mai erau nici ei ca mai nainte. Se uitau voioși la fața lui și parcă ar fi voit să-i spună ceva înveselitor și să umble în voile lui.

În piață oamenii se adunau, ca niciodată mai înainte, împregiurul lui, parcă ar fi voit să-l întrebe de ce e mai voios decât de obicei.

La primărie, în sfârșit, unde și mai nainte toate ușile se deschideau în fața lui, acum alergau cu toții să-i strângă mâna, iar d-l Tache Bencescu, unul din ajutoarele primarului, îl luă de braț și-l duse-n cabinetul său ca să-l întrebe cu ce-l poate servi.

D-l Ciulic îi făcu în puține cuvinte împărtășire despre nedumiririle sale.

- Eu nu cred - zise el încheind - că e cu putință ca un om bolnav să fie aruncat cu patru copii pe drumuri!

- Nene Chivule, - grăi d-l Bencescu - dă-mi voie să umblu eu în treaba aceasta. Am să mă duc și pe la minister, și pe la direcțiune; țiu prea mult să-mi lași plăcerea aceasta!

D-l Ciulic stete puțin pe gânduri, însă puțin numai. Plecase de la baba cea voioasă, trecuse printre vecinii voioși, mai stătuse și prin piață, și acum parcă nu mai putea să creadă că și Bencescu va căuta să-l mintă, să-l înșele.

- Bine, bine! - zise el - dacă ții, te rog, ba-mi pare chiar bine că n-am să mai alerg eu. Dar când să viu ca să aflu?

- Rămâi liniștit, răspunse d-l Bencescu; am să trec eu pe la d-ta, dacă-mi dai voie.

- Bine, bine, zise d-l Ciulic, care era om grăbit, deși nu era doctor.

Ținea să umble iar printre oameni, ca să vadă cum mai e lumea. Nu mai încăpea îndoială că oamenii au aflat ceva ce el însuși nu știe încă, și trebuia să fie între dânșii vreunul care i-o spune.

El se duse dar la birt, ca să scape de grija mâncării. Aici însă oamenii erau tot ca mai nainte, parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

La cafenea tot așa, lumea cea veche, table, domino, șah, cărți, biliard, oameni care umblau să se înșele unul pe altul, vânează câștig nemuncit și trec înainte fără ca să se bage în seamă unul pe altul.

Încetul cu încetul, pe nesâmțite, fața lui Ciulic se făcu și ea tot cea veche; și plecând, pe-nserate, acasă, el iar se oprea din când în când în loc, ca să privească înapoi și să scoată la iveală cei doi dinți ieșiți din linie.

Era tot lumea cea veche, pretutindeni până la el acasă.

Baba însă, baba lui cea veche, era și acum voioasă și îndrăzneață, chiar mai îndrăzneață decât mai nainte de plecarea lui…

Și fiindcă baba era femeie, iar femeile se sâmt foarte fericite când știu câte ceva, d-l Ciulic află și el că copiii vecinului de pe maidan nu mai umblă desculți și că vecinele i-au trimis bolnavului cegă, mușchi afumat, vin negru și fel de fel de alte bunătăți.

- Bine, bine, foarte bine! strigă d-l Ciulic, atât de înveselit, încât baba se speriă de dânsul.

Nu era pentru el în lumea aceasta mai mare mulțumire decât să știe c-a dat de gol pe cineva care voia să-l înșele.

Care va să zică, a mințit Călin: avea bani și n-a așteptat decât să treacă execuțiunea pentru ca să-i scoată la iveală.

- Am să le arăt! strigă el bătând cu vârful degetului în masă.

Baba nu știa ce are să le arate, vedea, însă, că stăpânul ei era foarte înveselit și că trebuie să fie la mijloc vreun lucru mare.

Iar asta trebuia neapărat s-o mai știe și alții, acum, cât mai curând, îndată ce el se va fi culcat ca ea să poată da o raită pe la vecine.

Ziua următoare dar vecinii erau și mai voioși, iar lumea din piață privea cu mirare în fața lui Ciulic și se întreba cu neastâmpăr ce oare i s-a întâmplat de i s-a deschis, așa deodată, și firea, și fața.

Nu știa nici el.

Era ca omul care se uită în oglindă, și, văzându-se trist, mai vârtos se întristează.

Sus în deal, la „Pisica cu clopoțel”, acolo și numai acolo erau oameni atoateștiutori, care puteau s-o deslușească și asta.

Era lucru hotărât, o spunea d-l Costică el însuși, că țuică veche și în adevăr curată ca-n colț la „Pisică” nu se mai găsește decât, poate, la vreuna din băcăniile de la „centru”: păcat ar fi fost să treci fără ca să intri pe o clipă. E știut însă de toți cunoscătorii că gustul cel adevărat, aroma specifică, calitatea propriu-zisă a țuicii nu se sâmte decât abia după al doilea țui; clipa e dar și ea ceva mai lungă, încât pe la miazăzi și pe-nserate, când oamenii se-ntorc la masă, nenea Ghiță al cucoanei Sevastiței abia se mai mișca printre mușterii, care, ca toți oamenii veniți pe o clipă, stau în picioare, gata mereu să plece. Iar unde mulți oameni se adună, așa din întâmplare și fără de nici o treabă, multe se știu, multe se află, multe se deslușesc.

- O țuică! Ce mai e nou?

Aceste sunt vorbele cu care se intră aici.

La cele dintâi răspunde băiatul de la teșghea, iar cele din urmă îi sunt adresate mai ales d-lui Cesare Bufnea, care de obicei nu stă-n picioare ca ceilalți, ci șade pe un scaun din colț.

Bufnea e ziarist, trebuie dar să le știe toate și toate să le înțeleagă.

Deși însă ziarist și om încă tânăr, d-l Bufnea stă gânditor și tăcut în colțul lui și răspunde mai mult în gesturi decât în vorbe; căci omul, așa zice el, nu are să vorbească decât atunci când are ce să spună, nu are să spună decât ceea ce este pe deplin lămurit. Apoi el nu venea și nu pierdea ceasuri întregi aici de dragul țuicii, nici ca să stea de vorbă cu oamenii care o beau, ci pentru ca să studieze tipuri și să râdă de prostia omenească.

Avea însă și el, ca toți oamenii, părțile lui slabe.

Nu putea, între altele, să mai rămâie pe scaun când cineva rostea vorba „mizerie”: ochii i se umpleau de văpaie, sprâncenele groase i se adunau și buzele i se umflau; trebuia neapărat să se ridice și să spună ce avea de spus.

E, precum știm, grozav de multă mizerie în lume, iar aceasta pentru că oamenii sunt proști și e peste putință să nu te cuprindă indignațiunea când vezi cum milioanele se luptă cu mizeria, pentru ca câțiva mizerabili să poată trăi în desfrânare.

Două - zicea el - două sunt nenorocirile mari în lumea aceasta: guvernanții și capitalurile acumulate - guvernanții, care ne pungășesc luând biruri, ca să-și poată plăti zbirii, iar capitalurile, care se acumulează robind brațe muncitoare.

- Petrache, încă una, strigă d-l Pandele Ciudea, funcționar al Ministerului de Finanțe. Așa e! Pungășie și exploatare e toată viața!

Toți îi dedeau dreptate lui Bufnea, toți erau de părerea lui. Nu-i vorba, ei mergeau pe calea lor înainte, unii ca zbiri, alții ca acumulatori de capital și iar alții ca robi; Bufnea se sâmțea înălțat în gândul lui când vedea că ei încep să înțeleagă adevărul, că ochii li se deschid. Nu mai putea să fie departe timpul când Dealul Spirii, adunat împregiurul lui, se pune în fruntea unei mișcări generoase și mari și se avântă în o luptă uriașă pentru dezrobirea omenirii.

Tocmai de aceea însă acum d-l Bufnea era mai îngândurat decât de obicei.

Oamenii nu mai erau de părerea lui, și nu e lucru mai nesuferit decât să te vezi așa, deodată, singur, părăsit de toată lumea. Că publicul e schimbăcios, că adeseori cauze mici produc în el efecte mari, aceasta o știa de mult; acum însă nu numai o știa, dar o și sâmțea.

Nu-i vorbă, era și el convins că Ciulic a renunțat la cei 54 lei, că li-a mai dat bani să cumpere ghete pentru copii, ba că a trimis și un doctor să caute pe bolnav. Da! nu mai încăpea nici o îndoială că le-a făcut toate aceste. Ce erau însă aceste pentru dânsul! ? Nimic! Iată, bea și tu o țuică, dar să spui la toată lumea că eu ți-am dat-o! A făcut ce a făcut, pentru ca să adimenească lumea și apoi să-i stoarcă cu atât mai vârtos măduva. Ah! nu e nimic mai detestabil decât bogatul care-i aruncă săracului câte o firimitură, câte o coajă uscată, ca să-și mai arate disprețul.

Alții erau însă de altă părere, ba nenea Ghiță mai vorbea și despre multlăudata dreaptă, care dă fără ca să știe stânga.

Asta-l scoate pe Bufnea din toate răbdările.

Era peste putință să nu i se ridice sângele în cap când vedea cum un mizerabil poate să prostească o lume întreagă.

- Om generos, în adevăr generos - strigă el tare convins - nu e decât acela care dă tot, fiindcă nimic nu e al lui numai.

Ceilalți începură să râdă.

- De! grăi nenea Ghiță, asta n-ai face-o nici d-ta dac-ai avea ce să dai. Trebuie însă să știi un lucru: Sunt aici în mahala și în piață mulți oameni care nu știu, zău, eu ce-ar face dacă n-ar fi oameni ca Ciulic, care au știut să adune și să le facă pe aci, pe colo câte o mică înlesnire. El nu dă, ce-i drept, în dar; când te afli însă în strâmtorare, te bucuri dacă găsești pe cineva care te poate ajuta.

- Așa e! grăiră ceilalți. Ehe! câți s-au procopsit pe urma lui!

- Dacă e vorba - zise d-l Ciudea - a muncit și el până ce și-a câștigat averea și aleargă și acum destul ca să n-o piardă.

- Așa e! adăugă vecinul lui. El nu e, în adevăr, decât administratorul capitalului său.

Bufnea trecuse acum peste al treilea, care de obicei îndulcea firea lui, altfel atât de aspră; auzind dar vorbele aceste, el rămase cu gura căscată, ochii i se făcură mari și sprâncenele lui dese se ridicară în sus: iată o idee! o admirabilă soluțiune! Bravo! capitalistul numai administrator!

- Încă una, Petrache!

Atât era de fericit că oamenii au intrat iar în vederile lui, încât el, omul cumpătării, ar fi fost în stare să nu se mai oprească până la zece.

- De! lucru lămurit! Ei n-ar fi putut să guste țuica cea veche și în adevăr curată dacă n-ar fi fost aici în Dealul Spirii un Ciulic, care-i dă lui Ghiță bani, ca s-o cumpere de la țăranul din Capu-Coastei și să le-o vândă lor.

- Da! - zise el - dacă e astfel, atunci mă închin și eu. Petrache, încă una în sănătatea lui Ciulic!

Iară Ciulic?

El nu știa nici acum de ce oamenii nu mai sunt cum au fost, dar se simțea foarte bine.

Viața lui toată a trăit în harță necurmată cu oamenii, n-a avut tragere de inimă, nu slăbiciune pentru nimeni și nu și-a închipuit, n-a crezut niciodată că cineva în lumea aceasta poate să aibă tragere de inimă pentru dânsul. În gândul lui oamenii puteau să se fățărească, dar nu puteau trăi în lumea aceasta decât hărțuindu-se mereu între dânșii. Acum îi era ca și când s-ar fi făcut pace fără ca el să știe cum și de ce. Nu i-o spunea nimeni, dar o vedea el din fețele oamenilor.

De ce? Nici că mai voia să știe, când atât de bine știa că așa e astăzi, dar mâne are să fie iar cum a fost.

Tocmai de aceea pe înserate, când s-a întors acasă, el era atât de întristat, încât baba, văzându-l, s-a întristat și ea și n-a mai îndrăznit să-i spună că peste zi a fost doctorul la vecinii de pe maidan.

Asta n-a aflat-o decât în ziua următoare, când a ieșit să meargă în piață, unde avea să facă câteva încasări.

Ermil, fiind cel mai mare, era, precum se și cuvenea, cel mai dintâi îmbrăcat și astfel încă el singur ieșit în maidan. Văzând pe Ciulic, despre care muma lui îi vorbise atât de mult în timpul celor din urmă câteva zile, el începu să alerge, așa, în urma unei porniri venite ca din senin.

- Să mă vadă că nu mai sunt desculț!

Acesta i-ar fi fost, poate, răspunsul, dacă cineva l-ar fi oprit în loc, ca să-l întrebe, de ce fuge.

Ajungând apoi la Ciulic, el îi apucă iute mâna și i-o sărută, căci așa a zis mama lui să facă totdeauna când îl va întâlni.

Ciulic se opri speriat în loc și se uită cu mirare la băiat. Era un lucru atât de nemaipomenit ca un copil să-i sărute lui mâna, și copilul era atât de voios și de fericit, încât bătrânul nu știa ce să-i facă și ce să-i zică.

- Dar tu? zise el. Unde te duci?

- Nicăieri! răspunse Ermil.

- Cum nicăieri? Eu văd c-ai plecat!

Ermil, văzând și el că în adevăr a plecat, începu să sară într-un picior și să dea din mâni ca gâștele din aripi.

- Mama - zise - ne-a cumpărat ghete și a spus să nu mai umblăm desculți și să fim cuminte când ne vezi tu.

Ciulic sâmți ceva ca și când lacrămile i-ar năvăli în ochi. De ce, Doamne, când el îi vede? Îl dureau vorbele pe care le rostise la plecarea lui din casa de pe maidan și parcă auzea și acum acel glas în două corzi: „Da, a fost și el copil, a avut și el mamă! ”

Fără de voie, fără ca să-și dea seamă despre ceea ce face, el mângâie obrajii copilului și se speriă oarecum când simți pelița cea moale și gingașă sub mâna lui înăsprită.

- Unde te duci tu? Întrebă copilul.

- În piață.

În piață. Ah, ce om fericit! El poate să meargă în piață! Câte lucruri, câte, câte, grozav de multe lucruri sunt în piață!

- În piață e foarte frumos! eu vreau să mă duc și eu! grăi Ermil înduioșat, plângând aproape.

Cine oare, om bătrân, ar fi putut să-i zică „ba”?

Și adecă de ce să nu-l ia cu dânsul, când atât de mult dorea, și toți vecinii vedeau și puteau să le spună părinților că cu el a plecat! ?

- Vino! Îi răspunse dar, și-l luă de mână. Era frumos, de necrezut, să vezi din colț, de la „Pisica”, pe bătrânul înalt și cu umerii cam ridicați, cum merge din deal la vale, oprindu-se din când în când ca să privească înapoi spre băiatul ce sare mereu într-un picior și să-l mai domolească.

- Am fost și eu cu mama-n piață, zice băiatul; sunt cai, și boi, și viței, și multe lucruri, apoi a fost la noi și doctorul cu careta și-a spus că trebuie să mergem la țară și să facem băi de frunze de nuc, așa zice mama.

Bătrânul se oprește acum și stă. Mult ar da să aibă un scaun la îndemână, ca să-l mute cât se poate de departe. Așa e! cine va fi fost doctorul acela, e om cu pricepere. La țară, neapărat la țară! Apoi băile de frunze de nuc! Ce nuci frumoși avea el la moșioara lui! De! dar e cam departe, tocmai în valea Dâmboviței, spre Capu-Coastei! Hm! E cam departe.

Băiatul îl trage de mână, ca să se oprească acum neapărat, să se oprească în loc, fiindcă trec pe lângă o vitrină.

Ah! cât de multe lucruri și toate frumoase!

Tot jucărele. Sunt cai, sunt cărucioare, sunt păpuși, pisici și cățeluși, sunt cutii întregi de soldați, unii călare, alții pedeștri: ce nu e aici?!

- De ce nu vrei tu să-mi cumperi un briceag? Întrebă Ermil uitându-se în ochii bătrânului.

- Ce să faci cu briceagul?

- Să-mi tai un băț ca să bat cânii și pisicile!

Ce va să zică firea omenească! Ivit abia în lume, el vrea să-și taie băț ca să bată cânii și pisicile care-i fură bucata din mână.

În adevăr, oamenii toți sunt același om.

- Haide, băiete!

- Și-o păpușă pentru Cecilia! adăugă acum Ermil într-un ton încât vorbele sunau ca și când ar voi să zică: altfel nu primesc nici briceagul! Și tobă pentru Bocu! Da! o tobă! Pentru Dorin nimic! El e prea mic.

Bătrânul se uită lung la el. De ce adecă și-o păpușă? și tobă? Era în dorința aceasta ceva neînțeles, după a lui părere cu desăvârșire nefiresc.

Ermil începu să sară și să bată din palme.

- Bravo! bravo! strigă el ca ieșit din fire. Cum are să se bucure Cecilia, cum are să se bucure Bocu, cum au să se bucure tata și mama, și ei nu știu nimic, nimic nu știu!

Ciulic, bătrânul om stingher în lume, rămase cuprins de fiori, și iar îi era parcă lacrămile îi năvălesc în ochi. O, mare lucru e această bucurie de bucuriile sâmțite de alții; iar el abia acum la bătrânețe a ajuns să-l cunoască.

- Haide, băiete! zise el iar.

Acum, în clipa aceasta, ar fi fost în stare să cumpere toată prăvălia, și abia după ce a intrat și-a mai tras seamă și-a cerut un briceag mai ieftin, o păpușă mai ieftină și tobă cât se poate de ieftină. Căci tot acolo vine, așa zicea el: vorba e să fie briceag, tobă și păpușă.

Apoi Ermil nu mai voia să știe de bătrânul: el se întoarse ca descărcat din pușcă înapoi, la deal, în vreme ce bătrânul se uita pierdut după dânsul.

Marghioala, care vindea semințe în colț, stătea și ea ca împietrită și se uita la el. Îl văzuse venind cu copilul, stând la vitrină, intrând în prăvălie și ieșind apoi.

- Nu-i a bine! grăi dânsa înduioșată și făcând semnul crucii. Ciulic le cumpără copiilor jucărele. Doamne! să nu zic în ceas rău, i se apropie moartea.

Cap. VI - STRÂMTORĂRILE AGATEI

Agata era mâhnită, cătrănită.

E grozav lucru să te știi legat de un om cu care nu te poți înțelege.

De când Ciulic a trecut pragul casei lor, porniseră toate spre bine și inima ei se-nveselise.

Nu mai încăpea îndoială că Ciulic, care avea, precum spuneau toate cocoanele, multă trecere, a fost pe la direcțiunea Căilor Ferate și că acum bărbatul ei iar are să intre în leafă. O trecea un fel de sfârșeală când se gândea că iar vor primi bani în fieștecare lună, și se muncea mereu gândindu-se cum să-i mulțumească marelui binefăcător. Doamne! cât n-ar fi dat să afle care-i sunt slăbiciunile, ca să-i poată face vreo surprindere plăcută.

Iar Tănase al ei râdea de dânsa.

Credea și el, nu-i vorba, că acum i se va acorda un nou concediu și i se va pune un suplinitor, precum a zis Ciulic; gândul acesta însă pe el nu-l înveselea, ci-l umplea de dispreț și de amărăciune. Era om muncitor și capabil; își câștigase un drept: dreptul lui însă nu prețuise nimic câtă vreme nu mai era în dos și un om pe care nu l-ar băga nimeni în seamă, dacă nu și-ar fi adunat mulți bani. Ar fi voit să n-aibă nevastă și copii, ca să se poată lipsi de dreptul ce i se da cu milă umilitoare.

Dar nici măcar o milă în adevăratul înțeles nu era.

Ciulic, omul, care face procese pentru geamuri sparte de copii și poartă blanchetele de poliță în buzunar, Ciulic acesta n-a umblat pe la direcțiunea Căilor Ferate ca să-i facă lui un bine, ci ca să-și găsească girantul pentru poliță, să-și asigure cei șaizeci de lei.

D-l Călin vedea în fața lui pe omul înalt, cu umerii ridicați, cu fața aspră, și un fel de respect fioros îl cuprinse.

Șasezeci de lei peste șase luni de zile nu erau nimic pentru omul acesta, care era socotit în rândul milionarilor. El cu toate aceste s-a folosit cu o rară destoinicie de toate împregiurările, a alergat, a stăruit ca nu cumva să piardă acești șasezeci de lei.

Da! era om Ciulic acesta, om în felul lui, dar om!

Tocmai de aceea însă el rămase zăpăcit când copiii deteră năvală-n casă, Ermil cu briceagul, Cecilia cu păpușa, iar Bocu cu toba.

Sărmanii lui copii! Ei aveau jucărele!

Cum oare să nu se bucure când atât de adeseori îl duruse gândul că copiii lui nu pot să aibă, cum au alți copii și cum avuse și el odată, bucuria de a strica jucărelele?!

Se bucura deopotrivă cu toți trei împreună, dar se întreba totodată cum a ajuns Ciulic să cumpere jucărele pentru copiii lui? Ce interes avea el s-o facă aceasta?

Agata se bucura chiar mai mult decât dânsul.

- Ești - răspunse ea cu un fel de satisfacțiune femeiască - și acum de părerea că nu trebuie să merg cu copiii ca să-i mulțumim?

- Nu, răspunse el serios. A voit, precum se vede, să le facă copiilor o plăcere, și se cuvine să mergeți, ca să aibă și el plăcerea de a vedea bucuria lor, dacă nu va fi prea târziu…

- Cum prea târziu?

- Când adecă ai voi să te duci?

- Să zicem, mâne dimineață.

- Apoi - grăi el râzând - până mâne jucărelele sunt vechi, dacă mai sunt în ființă, iar bucuria de a le fi avut nu se mai reivește decât la bătrânețe.

Agata iar se uita mânioasă la el. Era de nesuferit această luare în bătaie de joc a lucrurilor care ei îi erau sfinte.

- Bine - Îi zise ea - ce ai tu cu Ciulic! ?

- Eu? răspunse el. Nimic nu am! Mă mir numai că tu ai prins deodată slăbiciune pentru dânsul.

- Cum vrei să înțeleg aceste vorbe! Întrebă ea adânc jignită.

- Agato! răspunse el cu fața voioasă. Mai ieri-alaltăieri nu puteam să ne înțelegem fiindcă te mâhneai pentru supărări pe care nu le aveai încă, iar acum nu ne înțelegem fiindcă te bucuri când nu ai încă de ce. Mai așteaptă! Ciulic e fără îndoială un om rar în felul lui; teamă mi-e însă că tu ți-l închipuiești cum nu este. Puțin îi pasă lui de durerile și de bucuriile tale, și dacă-ți face vreun bine, e numai din întâmplare, fiindcă norocul tău e ca așa să-i vie la socoteală.

- De ce a cumpărat atunci jucărele pentru copii? Întrebă ea.

- Nu știu, răspunse el. Să vedem!

Agata se-ntoarse spre ușă, unde bătea cineva.

Nu e nimic mai aspru în viața omului decât răutatea cu care soarta se amestecă în daraverile lui.

Agata avea, ce-i drept, slăbiciune pentru bătrânul cel aspru și chibzuit. Atunci când el s-a uitat pentru întâia oară la dânsa, și atunci când a plecat, era în ochii lui ceva scrutător și duios, o nesfârșită bunăvoință, tot bunăvoința cu care mustrase pe soțul ei pentru că fumează. Nu! sângele îi năvălea în obraji când cineva zicea că e răutate în inima acelui om bătrân: cum oare să nu fi fost mâhnită când chiar Tănase al ei o zicea aceasta?!

Tocmai acum, însă, când ea voia să dea răspuns, dar anume acum a trebuit să vie și ușierul de la direcțiunea Căilor Ferate, ca să le aducă atât plicul cu deciziunea prin care d-lui Atanasie Călin i se acorda un concediu nelimitat pentru tot timpul bolnăviei sale, cât și câte 125 lei pe cele șase luni trecute, o sumedenie de bani.

Iară ea, acum, când avea de ce, nu se mai putea bucura.

Îi venea să plângă când vedea cu câtă liniște numără el banii și subscrie chitanța de primire.

După ce plecă servitorul, el citi hârtia din plic, o puse la o parte, apoi întinse banii înaintea sa și rămase cu ochii țintă la ei.

N-a avut niciodată în viața lui ațâți bani la un loc și parcă era peste putință să-i cheltuiască.

— Așa e! Corect, zise el ca vorbind pentru sine. Dacă e adevărat că mi s-a făcut o nedreptate, atunci nu era destul să nu mi se mai facă nedreptatea aceasta și de aci înainte, ci trebuia să fiu despăgubit și pentru trecut.

Ochii i se umplură de lacrămi.

— Nu! zise el râzând. Ceea ce am suferit eu văzându-vă pe voi în mizerie suferit rămâne, și nimic nu mai poate să șteargă din sufletul meu amărăciunea gândului că copilul meu a trebuit să spargă fereastra unui zgârcit nemilos pentru ca să mi se facă dreptate!

El își șterse lacrămile și-și scutură capul.

- Agato! zise apoi așezat. Acum da, trebuie să mergeți și să-i mulțumiți. Dar să te duci chiar acum să-ți cumperi o haină și să cumperi și pentru copii îmbrăcăminte de iarnă.

- Da! răspunse Agata, da!

Mai mult nu putea să zică.

O! nu e în lumea aceasta lucru mai frumos decât să știi că te potrivești la gând cu omul de care ți-e legată soarta.

Trebuia să meargă fără întârziere, căci acum era timpul, când dormea Dorin. Apoi Ciulic nu era acasă și ea putea să treacă pe la baba ca s-o întrebe câte ceva și să afle când poate să-l găsească acasă.

Trebuia să grăbească! Se îngrămădiseră deodată toate pe capul ei.

Trebuia să-și îmbăieze, după ce se va fi întors, și copiii. Neapărat! Trecuse atâta timp de când n-a mai făcut-o aceasta.

Iute dar, cum numai o sprintenă gospodină știe, ea adormi pe Dorin, adună pe ceilalți copii și se găti de drum.

D-l Călin își făcea în timpul acesta socoteala.

Avea, înainte de toate, să-și plătească datoriile, care dimpreună cu cele șasezeci de lei făceau la un loc doauă sute optsprezece lei. Grozav de mult! Șasezeci de lei, așa deodată, pentru nimic! Îi venea să răcnească! Dar mai rămâneau încă 532. Ce bine ar fi fost dacă din aceștia ar fi putut să păstreze 400 neatinși. De ce nu, dacă mai primea de aici înainte câte 125 lei pe lună? Omului îi trebuie atât de puțin ca să trăiască!

- Cât crezi tu că-ți trebuie acum? Întrebă el.

Agata era foarte strâmtorată. Îi era greu să meargă la Ciulic cu mâna goală; trebuia să-i ducă ceva, un semn de iubire. Nu știa ce, dar era hotărâtă să treacă pe la baba, ca s-o întrebe, și apoi să-i lucreze fie o pernă de canapea, fie o tăviță de lampă, în sfârșit, ceva, un lucru de nimic, dar făcut de mâna ei. Ba - lucru minunat! - avea chiar din timpurile cele bune o tavă începută, aproape gata.

Era în stare să stea toată noaptea ca s-o scoată gata, dar îi mai trebuia o bucată de catifea și una de mătasă, apoi câteva jurubițe de mătasă și o jurubiță de fir. Și totuși, soțului său nu putea să-i vorbească despre aceste: lucrul trebuia să fie pentru el o surprindere.

- Cât vei fi crezând tu, răspunse ea.

- Nu, grăi dânsul dându-i o sută de lei. Schimbă-o pe aceasta și ia cât îți va trebui ca să cumperi pentru copii haine trainice și purtărețe, iar pentru tine ceea ce e de neapărată trebuință. Tu vezi cât e de bine să ai.

Agata plecă.

Pe când ea stătea de vorbă cu baba cea veche a vecinului, soțul ei, rămas singur cu copilul adormit, sâmți, o, Doamne, că-l fură somnul, ceea ce de atâta timp nu i se mai întâmplase peste zi.

El adună banii și-i puse sub căpătâi, apoi dete geamantanașul la o parte, ca să se odihnească mai tignit.

Cap. VII - SLĂBICIUNILE BÂTRÂNEȚELOR

Era un fel de dulceață nemaisâmțită în inima d-lui Ciulic; mergeau, parcă, toate pe placul lui și nu mai putea nimic să-l supere.

El era, cu toate aceste, neliniștit.

Nu-i vorba, a fost pentru el o plăcere să meargă cu copilul în piață, să vadă fețele oamenilor ce se uitau după dânsul, o plăcere a fost să cumpere jucărele: dar tocmai acestea-l nelinișteau.

Îi era din când în când parcă i-e foarte greu să se lipsească de asemenea plăceri, parcă nu se sâmte și acum destul de tare să nu le caute când atât de ușor și le poate câștiga; parcă nu mai era, ca pân-acum, deplin stăpân pe sine însuși.

Era om bătrân, trecut acum de șaptezeci de ani, dar nu sâmțise niciodată altfel decât ca totdeauna: acum parcă slăbise deodată una din corzile ce sunaseră necontenit în sufletul lui.

Da! omul e pornit spre om, și firea a pus, ca să te adimenească, multă dulceață în fapta săvârșită de dragul altora: trebuie să fii învrăjbit cu tine însuți, ori se te îndârjească oamenii, ca să ai în tine destulă tărie spre a pune frâu pornirii prin care firea te leagă de alții.

El nu mai avea tăria aceasta.

Îi plăcea să vadă fețe voioase, și parcă-l înțepa ceva când cineva se uita posomorât la dânsul.

Era de necrezut.

Nu-i mai venea să se ducă prin piață, ca să facă încasările pentru care a plecat de acasă. Îi era oarecum greu să-și strice buna dispozițiune dând față cu oamenii de la care avea să ia.

Nu-i venea să se ducă, dar s-a dus.

Era de necrezut.

Datornicii lui îl așteptau cu banii numărați și erau voioși ca și când le-ar fi părut bine că pot să-i plătească.

Ba încă chiar și Andrei, pescarul, care nu putea să-i plătească, i-a ieșit - strâmtorat, ce-i drept, dar nu supărat - În cale.

Pe când el umbla prin piață, Bencescu îl căutase pe acasă, pentru ca să-i spună că lucrurile au fost puse la cale spre mulțumirea lui… Fiindcă nu l-a găsit acasă și ținea să-i dea cât mai curând știrea cea bună, s-a luat pe urma lui și l-a găsit tocmai pe când îl lua de scurt pe Andrei, ca să-i spună cum se face de el nu poate plăti la timp, când știa prea bine că trebuie să plătească.

- Hm! Care va să zică, n-a mințit? grăi Ciulic uitându-se lung în fața lui Bencescu.

- Cine? Întrebă acesta, care nu înțelegea întrebarea.

- Bietul ăla de bolnav, zise Ciulic. E adevărat că el nu mai avea nici o leafă?

- El să fie sănătos! răspunse Bencescu vesel. Dacă nu mă duceam eu pe la minister, putea s-aștepte!

Ciulic ar fi voit să-i poată trage cuiva o palmă. El, chiar el, a bănuit pe omul acela: nu era destul că s-a dus să-l execute, dar l-a mai și bănuit.

- Bine, domnule, - strigă el aprins - dar asta e o mișelie nemaipomenită! Auzi d-ta!

Bencescu-l luă de braț, ca să-l ducă mai departe, fiindcă lumea începuse a se aduna.

Și atât era Ciulic de îndârjit, încât uită și pe Andrei și se duse mai departe.

- Da! N-a mințit! Era un om foarte cumsecade.

Seara, întorcându-se acasă, Ciulic era din nou trist, atât de trist, încât îi era oarecum dragă baba lui, care, văzându-l pe el trist, se întristase și ea.

Plimbându-se prin curte și prin grădină, el nu mai vedea nici frunzele scuturate de vântul tomnatec, nici rămășițele de zmei prin crengile copacilor, nici pisicile ce alergau pe dinaintea lui.

Îi părea bine că lucrurile au venit cum le-a scos Bencescu la capăt, dar el la asta nu se gândise, și-i era greu că nu s-a gândit și că ei vor crede că el le-a pus toate la cale.

Dar îi părea bine.

Intrat după înserare în casă, el se plimba mai departe, în vreme ce baba stătea la ușă, așteptând ca el să-i spună dacă are ori nu să pună masa, fiindcă azi se întorsese acasă mai curând decât de obicei.

Deodată se opri și se uită împregiurul său.

N-avea, parcă, destulă lumină.

Scoase dar cheia de la salon și i-o dete babei, ca să-i aducă lampa cea mare.

De ce să stea stânsă dac-o are?!

Baba luă cheia și se uită la ea oarecum fricoasă ca la un fel de dihanie. Cheia de la salon în mânile ei? Ea să intre singură în salon? Asta nu s-a mai pomenit!

- Am zis să te duci în salon și să aduci lampa cea mare, îi zise el încă o dată.

- Să mergem, răspunse ea cu jumătate de gură.

- Am zis să te duci tu.

- Nu pot, grăi baba strâmtorată. Sunt în salon atâtea lucruri și ar putea să lipsească ceva: e mai bine să vii și d-ta ca să vezi!

El se uită câtva timp la ea, apoi, dezmeticindu-se, luă lumânarea și plecă cu ea înainte. Da! baba lui avea dreptate; erau o mulțime de lucruri în salon, și mai bine e mai bine.

Abia mai târziu, în timpul mesei, stând așa singur cu sine, el își dete seamă câtă lipsă de încredere era în purtarea babei și-l cuprinse un fel de spaimă când își dete seamă că nu e, în adevăr, nimeni în lume, care are încredere într-însul.

Fața lui iar se-nveseli.

Tot era cineva.

El vedea în fața lui pe Ermil, care îi spunea ce a zis mama lui, îl ruga să-l ducă-n piață, ba-i cerea un briceag, o păpușă, o tobă. Câtă inimă deschisă! cât adevăr! ce neprefăcută tragere de inimă!

Venind ca să strângă masa, baba se uită pe furiș la el și iar îi venea și ei să râdă.

- Cocoana de alături, de pe maidan, a fost azi pe aici, zise ea, și m-a întrebat când poate să te găsească acasă. Vrea, pare-mi-se, să vie mâne să-ți spună ceva.

- Mie?! răspunse el apăsând vorba.

- Așa se vede!

Bătrânului îi trecu parcă o săgeată prin inimă.

Nu putea să-și dea seamă de ce, dar tocmai acum, în starea sufletească în care se afla, se temea de femeia aceea, de copiii ei, de bărbatul ei cel bolnav, de toată casa de pe maidan.

- Năpaste, am zis eu, năpaste pe capul meu! grăi dânsul plimbându-se prin casă. Vedea mereu gropițele din obrajii curați. Unde, Doamne, le-a mai văzut! Le are și băiatul, ba parcă și fetița. Le-a mai văzut undeva, cândva, demult. Unde le-a mai văzut? Apoi glasul acela, așa despicat oarecum în doauă, ca o coardă mai subțire și alta mai groasă, care se potrivesc de minune, un glas care râde plângând. Unde l-a mai auzit el! ? „Ai fost și tu copil; ai avut și tu mamă” - el nu voia s-o vadă.

Le-a făcut proces; s-a dus să-i execute; i-a dat afară din casă; l-a bănuit; iară ea venea acum să-i mulțumească: era hotărât să plece cu noaptea-n cap de-acasă.

Era hotărât, dar nu grăbea.

- Babă, să mături curtea! zise el când voi să plece, apoi mai rămase, stând ca pe spini, ca să vadă cum aduna baba frunzele și să-i arate unde are să le ducă.

Nu! Tot trebuia să rămâie acasă, dacă dânsa a venit oarecum să-l vestească despre dorința ei de a-i vorbi.

El se-ntoarse în casă și începu să mute scaunele, fieștecare la locul lui.

Nu! Ieși iar în curte și se duse la scări, ca să descuie intrarea, apoi trecu în salon. Era plin de praf; mai ales pe masă praful se vedea cât de colo. El scoase batista din buzunar și o scutură, apoi o băgă iar, cuprins de un fel de spaimă, în buzunar și trecu în odaia de alături, unde era dulapul cu albituri. Întorcându-se apoi cu o cârpă, începu să șteargă praful încet și cu băgare de seamă, ca nu cumva să se ridice colbul.

Atât de adâncit era în purtarea lui de grijă, încât uitase toate ușile deschise și nu băgase de seamă că una din pisicile vecinilor, un cotoi de tot îndrăzneț, a intrat ca o pisică ce era în salon și s-a făcut colac cu coadă în colțul canapelei tocmai la locul pregătit pentru Agata.

Și, dacă e vorba, tot ca pisica ar fi putut să intre și Agata, fără ca el să prindă de veste; din întâmplare, însă, ea nu venea singură, ci cu alai.

Le-a spus copiilor de o sută de ori cum au să se poarte, ce au să facă și ce au să zică, iar pe Bocu, care era cel mai răzleț dintre dânșii, l-a luat de mână și-l ținea bine. Ajunși însă în curte, lucrurile se încurcară.

Baba, care stetea mai în fund, îi făcu Agatei semn că bătrânul e singur în salon și că trebuie să urce scările. Agata însă nu se așteptase la onoarea de-a fi primită până chiar și cu copiii în salon; ea rămase dar strâmtorată în fața scărilor.

- Oho! strigă Ermil pornind spre scări. Mamă, Cecilio! pe aici trebuie să mergem!

Fericit că el știe mai bine decât toți și îndrăzneț ca un pisoi, el și începu să salte din treaptă-n treaptă.

Cecilia însă nu era băiat, ci fată, deci mai cuminte, mai cuviincioasă, mai ascultătoare, avea și haină noauă, ceea ce pe fete le face totdeauna foarte înțepate, ba mai aducea într-o hârtie roză, prinsă cu ace, și semnul de iubire.

- Ermil - zise ea înspăimântată de îndrăzneala fratelui său - nu știi ce-a zis mama, ca să mă ții de mână?

Ermil se opri, dar și se uită la mumă-sa, care era foarte nenorocită. Ermil era, în adevăr, un băiat sălbatec.

Această ieșire din program a lui Ermil era, cu toate aceste, un lucru cuminte, fiindcă Ciulic, auzind glasul lui Ermil, conteni cu purtarea de grijă, aruncă în odaia de alături cârpa cea curată, apoi ieși ca să-și primească oaspeții.

Tocmai dar când voia să meargă la baba, ca s-o trimită la el, Agata îl văzu ieșit în fața lor.

D-l Ciulic era om bătrân și foarte chibzuit; e însă un lucru pe care nu l-a învățat încă, să-și arate bunăvoința, fiindcă binevoitor n-a fost el niciodată în viața lui. Le va fi făcut, ce-i drept, altora mult bine, dar l-a făcut cu îndârjire, oarecum certându-se: acum dar, când nu-i venea deloc să se certe, el nu știa ce să facă și ce să zică, ci râdea numai, încât cei doi dinți ieșiți din linie se vedeau ca odinioară, când se uita-napoi.

Dar era destul și atât, fiindcă râdea și Agata, urcând ca o porumbiță, în vârf de degete, scările acoperite cu un preș lat; Ermil, care mergea înainte, ducând pe soră-sa de mână, râdea și el. Bocu era încă de mult deprins a râde când vedea pe alții râzând și a se strâmba când alții plâng.

Singură Cecilia era tot înțepată, călca mărunt, tot câte doi pași pentru unul dintr-ai lui Ermil și se uita drept în fața lui Ciulic, mai ales la dinții lui ieșiți din linie, care îi păreau ceva cu totul deosebit.

Ea și Ermil sărutară, precum a zis mama lor, mâna lui Ciulic, foarte frumos, foarte cuminte, încât era o mare mulțumire să-i vezi.

E însă în viața omenească totdeauna câte o crâmpiță.

Pe când ochii lui Ermil se opriră la tablourile de pe peretele din față, iar ai Ceciliei se plimbau pe mobila căptușită cu mătasă, Bocu, om purtat spre cele viețuitoare, zări, înainte de toate, cotoiul de pe canapea și rămase ca înfipt în pământ și cu ochii mari țintă la canapea.

- Aia! aia! strigă el când mamă-sa îi dete drumul, ca să sărute mâna, apoi trecu pe lângă Ciulic spre canapea.

Cotoiul, care știa ce va să zică a fi înșfăcat de oameni ca Bocu, sări iute peste masă și răsturnă vasul cu bilete de vizită, apoi își căută scăparea în odaia de alături.

Bocu se luă plângând amarnic după el, iară Ermil îi sări fratelui său într-ajutor.

Ciulic era ca și căzut din cer. O pisică? aici în salon? chiar acum? Asta era Diavolul în chip de pisică!

- Cum, păcatele mele, a intrat aici?! zise el întorcându-se spre Agata, apoi tresări.

Agata era roșie ca floarea de mac: îi venea să intre în pământ de rușine.

- Lasă, cocoană, - zise el turburat - căci i-o prind eu! Apoi trecu în odaia de alături, în vreme ce Agata se plecă să adune biletele risipite de cotoi.

Era lucru frumos, mare minune, să-l vezi cum știa să se apropie tiptil-tiptil de pisică, cu câtă dulceață îi zicea „pisi-pisi”, ca s-o molcomească, și cum îi netezea apoi părul, ca nu cumva să se învrăjbească.

- Iată-l! Îi zise dup-aceea lui Bocu. Așa! Bine să-l ții! Ce credea d-lui? că n-o să-l prindem?!

Agata, înduioșată de atâta bunătate, nu băgă de seamă că buza de din jos a Ceciliei tremura.

Cum adecă?! Ea avea haină noauă, ea sărutase mâna, ea aducea ceva frumos în hârtia cea roză și el nici n-o bagă în seamă?!

Întorcându-se Ciulic cu băieții, Agata se îndreptă și-și adună buzele.

- Domnule Ciulic, - zise ea - noi am venit să vă mulțumim pentru marea d-voastre bunătate și vă întoarcem casa pe dos.

- Lasă, cocoană, lasă, răspunse el; nu e nimic. Tot așa să fie!

Paharul Ceciliei era plin; nu mai era chip să se stăpânească: ea începu să plângă amarnic.

Agata se făcu din nou roșie, iară Ciulic se sperie din nou.

În același timp se sperie însă și cotoiul, și huști! scăpă din brațele lui Bocu drept spre ușa despre scări, și mai departe, în largul curții. Bocu se luă după el țipând, iară Ermil după Bocu, sărind într-un picior.

- Ce e, Cecilio dragă? Întrebă Agata plecându-se spre singura ei fiică.

- De ce plângi, drăguță? o întrebă și Ciulic cu multă gingășie.

Cecilia îi aruncă o căutătură plină de mânie, apoi zise: „Du-te! ”, și-i dete brânci.

- Cecilio! strigă Agata deznădăjduită, și voi să ia de la dânsa tava înfășurată-n hârtie.

Atât îi mai trebuia Ceciliei.

- Ah! ah! țipă ea, să rupe itia ooza, să uupe!

Ciulic era acum deznădăjduit și el.

- Drăguță! Uite, îndrăcită aceea de pisică! Lasă, c-o batem noi, zise el de tot muiat, apoi se plecă din nou spre copilă, ca s-o mângâie, s-o împace.

Dac-ar fi ridicat un vas cu agheasmă din apa Iordanului, el n-ar fi fost cuprins de grija sfioasă ce-l cuprinsese când simți atingerea trupului fraged, gingaș și rotund.

El îi netezi părul de pe frunte.

Iar Cecilia se alipi de dânsul, așa cum îi plăcea tatei.

- Cocoană! zise apoi peste puțin, ridicând ochii și îndreptându-i spre Agata. Ești d-ta din București?

- Nu, răspunse ea mirată. De ce?

- Mereu mi se pare că te-am mai văzut undeva și nu știu unde.

- Nu se poate, răspunse ea. Eu sunt bucovineancă și numai de vreo trei ani am venit în București. Mă sămuiți cu cineva? Dar, Cecilio, nu-i dai tu d-lui Ciulic nimic? urmă ea.

- Eu vreau să fiu și eu cu Ermil! răspunse Cecilia, și-i dete lui Ciulic hârtia cea roză, apoi plecă.

Ciulic era foarte strâmtorat. Ținea hârtia prinsă cu ace în doauă degete, departe de trup, și nu știa ce-i în ea, nici ce să facă cu ea.

- Un lucru de nimic, grăi Agata, un semn de reamintire, făcut de mâna mea, așa, printre picături, când mă lăsau copiii în pace.

Ea luă apoi hârtia, scoase acele cu degetele ei mărunte, întinse tăvița pe masă și așeză vasul cu biletele de vizită pe ea.

- Nu, cocoană! strigă Ciulic, și sări ca să ia vasul și să-l pună iar pe masă. Păcat de așa lucru frumos! Asta e pentru oameni care știu să-l prețuiască.

Agata nu mai putea să stea, fiindcă nu mai știa ce să zică și ce să facă. Apoi copiii ei nu mai erau la dânsa și cine știe de ce se vor mai fi apucat.

Și în adevăr Cecilia nu se-nșelase când își făcuse gândul că mari fericiri trebuie să fie la mijloc, dacă frații ei stau atâta timp împreună fără să li se audă gura.

Alergând după cotoiul care cunoștea foarte bine preajma casei lui Ciulic, Bocu și Ermil au intrat în șopron și-au dat de trăsura cea noauă.

- O trăsură! strigă Ermil cuprins de fiori, o trăsură adevărată!

- Cai! cai! strigă și Bocu, om scurt la vorbă. Aia!

Nu mai era chip să-i iai de acolo: Ermil, cocoțat pe capră, mâna caii cu un bici improvizat de baba, iar Cecilia și Bocu se răsfățau pe perinile din fund.

- O, Doamne! se tângui Agata, pe care o cuprinsese simțământul că copiii ei au să răstoarne în urmă toată casa.

Ciulic privea însă cu ochii plini de lacrămi.

Era născut în Mahalaua Lipovenilor; acolo și-a petrecut anii copilăriei, și inima i se umplu de o nespusă dulceață când văzu bucuria copiilor; era bucuria lui de odinioară bucuria lor de acum; se vedea, parcă, uitându-se la dânșii, el însuși pe sine.

- Cocoană, - zise el stăruitor - lasă-i în grija noastră, că ți-i aduce baba acasă. Nu știi d-ta ce este asta!

Tot stă trăsura de atâta timp degeaba aici!

Era greu pentru Agata, dar mai era la mijloc și Dorin.

„De ce n-am eu acum și cai! ” își zise bătrânul după plecarea Agatei.

Adecă, parcă nu sunt destui cai la București? Chiar aci, în strada cealaltă, e Conțu, birjarul, care se plânge că prea îi sunt mulți caii.

- Babă, - strigă el - du-te la Conțu și spune-i să trimită un birjar cu doi cai înhămați, ca să-i punem la trăsura mea. Nu-i așa? le zise el copiilor. Punem caii și mergem la Șosele.

- Cai adevărați! ? strigă Ermil îngrozit.

- Cai vii! strigă Cecilia uimită.

Bocu nu strigă nimic, dar râdea de i se întinsese gura până la urechi și i se vedeau toți dinții: era un lucru mare la mijloc, desigur foarte mare.

Dar… mai era încă un „dar”.

- Ia stăi puțin! strigă Ciulic când văzu că baba e să iasă din curte. Spune-i lui Conțu că-i plătesc cu doi lei ceasul, deși trăsura e a mea!

- Bine! grăi baba, care-și cunoștea stăpânul, și iar plecă.

- Stăi! strigă el din nou. Îi dau și doi și jumătate, dar, tu înțelegi, târguiește-te cu el.

- Da, da! Îi răspunse baba, și ieși.

Agata și Călin auzeau din casa de pe maidan o nemaipomenită gălăgie în curtea vecinului; . erau însă țipete de bucurie și se bucurau fără ca să știe de ce.

- De! slăbiciunile bătrânețelor! grăi Ciulic dându-se învins bucuriei ce-l cuprinsese și pe el.

Adecă de ce să nu mi-o fac eu mie asta! ?

Cap. VIII - ZILELE COPILĂRIEI

Soarele apune și soarele răsare, dar lumina vieții numai din suflet izvorăște.

Plecând cu trăsura plină de copii la Șosea, Ciulic era voios, abia însă sosit la Capul Podului el știa cât de voios a fost în clipa plecării sale de acasă.

Bocu, pe care-l luase în dreapta lui, muiat de aer și de mișcare, încă de la Piața Teatrului adormise; iar mai încolo, pe la Visterie, adormi și Cecilia, pe care o luase la stânga. Ermil a rămas pe capră, ca să vadă cum merg caii; se domolise și el, nu mai era copilul plin de viață.

Era dusă bucuria - și a copiilor, și a lui!

Trecând de-a lungul Șoselei spre Băneasa, printre teii cu frunzele îngălbenite, dar încă nescuturate, se simțea și el muiat, îi venea să-și închidă ochii, ca să nu mai vadă în posomorâta zi de toamnă lucruri lipsite de orice farmec.

Birjarul avea legea lui și se ținea de ea: el mână înainte până la rondul al doilea, apoi se opri, ca să mai răsufle caii și să ia boierii aer.

- Întoarcem? Întrebă el, uitându-se înapoi, când așteptarea i se păru prea lungă.

Ciulic tresări și își deschise ochii, apoi se uită foarte mirat împregiur.

Nu trecuseră decât vreo douăzeci de minute de când adormise; om, însă, care nu știa ce va să zică somnul de zi, el se sâmțea ca și când ar fi trecut la mijloc o lungă noapte de iarnă, și somnul îi fusese atât de dulce, încât nu se putea dezmetici cum a ajuns el aici, în mijlocul câmpului.

El scoase ceasornicul, și mare îi fu mirarea când se încredința că era abia oara când el pleca de obicei la piață.

Ermil se mai înviorase, dar ceilalți doi copii tot dormeau, și-i era parcă-l durea să-i deștepte puind trăsura în mișcare.

Da! Însă era tocmai timpul când pleca la piață, apoi și caii steteau degeaba.

- Mână așa, mai încet! Îi zise el birjarului.

Cecilia se deșteptă râzând, iar Bocu, om de o fire mai îndărătnică, începu să se mârâie.

„Da! Își zise Ciulic, un adevărat băiat numai așa se poate deștepta din somn. ”

Era posomorâtă ziua, dar era plăcută, liniștită și caldă.

Sosind trăsura iar la Capul Podului, ochii lui Ciulic se furișară de-a lungul șoselei Bonaparte, spre Obor, spre Mahalaua Lipovenilor, și un fior rece trecu prin inima lui.

Oarecum prin ascuns, ca un copil care fuge de acasă, el îi făcu birjarului semn să apuce la stânga.

Ce era adecă dacă astăzi el nu mai mergea prin piață! ? Voia să treacă, așa, cu copiii, prin mahalaua în care a copilărit, și pe la Obor, și apoi să se întoarcă pe Podul Târgului de Afară.

„Un mișel! » își zise el, peste puțin, necăjit.

Da! era un mișel Conțu din Dealul Spirii.

Îi plătea cu doi lei și treizeci de bani ceasul, și tot îi trimisese niște cai proști, care mergeau ca boii.

- Dă-le bici! Îi strigă el birjarului.

Sus în Dealul Spirii, cocoana Marița și cocoana Tinea și cocoana Sevastița și toate celelalte cocoane, care mai sunt prin partea locului, nu erau cocoane, cărora puțin le păsa de cele ce se petrec în lume. Ferit-a Sfântul! le vedeau și le știau toate, ba chiar și mai mult decât toate câte erau de știut. Ele știau dar foarte bine că Ciulic și-a cumpărat cai și a ieșit cu copiii Agatei la plimbare. Ba, din vorbă în vorbă, ele au aflat și de ce.

De ce?!

Era cu ochi și cu sprâncene! Se putea oare ca ele să nu înțeleagă că el a prins mare slăbiciune pentru Agata? Și e mare lucru slăbiciunea care vine la bătrânețe!

E însă lucru știut că numai în colț, la „Pisica cu clopoțel“, se lămureau lucrurile, iar aici oamenii erau de altă părere.

D-l Costică Falangiu era, precum știm, om înalt, chipeș și totdeauna ca scos din cutie; îl strica însă un lucru, că era prea grăbit și umbla prea iute, n-ajungeai niciodată să-l vezi bine. Acum, de câteva zile, el umbla mai încet și legănându-se oarecum din călcâie. Se sâmțea omul, fiindcă știa că toți se uită după dânsul când trece de-a lungul uliții netezându-și favoritele, desigur cele mai frumoase favorite în Dealul Spirii.

Era deci un lucru firesc dacă îi plăcea să treacă pe la „Pisica“, unde toți îi dedeau dreptate.

Iar Falangiu totdeauna a zis că Ciulic e cel mai bun om, deși el abia acum s-a dat de gol.

- N-am zis eu?! strigă și d-l Cesare Bufnea.

- Un adevărat filantrop, care dă, precum zice nenea Ghiță, cu dreapta fără ca să știe stânga!

- Mulți s-au procopsit pe urma lui! grăi Ghiță.

- Așa e! așa e!

Iar acum ieșise cu trăsura plină de copii la plimbare.

D-l Cesare Bufnea sâmți că sprâncenele iar i se ridică în sus și se ridică și el de pe scaun.

- Domnilor, - grăi apoi serios - eu cred că ar fi un lucru potrivit cu caracterul în adevăr neobicinuit al împregiurărilor actuale dacă acum, când el se va întoarce, trecând pe aici de la plimbare, i-am face o mică manifestațiune de simpatii. Nu pentru că ar fi, poate nevoie de ea, ci pentru că este bine, este în interesul celor ce se luptă cu mizeria, ca vârtutea să fie încurajată și să vadă exploatatorii mizerabili cum știe societatea să aprecieze binefacerile.

- Bravo! bravo!

Mai ales d-l Costică Falangiu era încântat de această idee de pacinică manifestațiune, care îi făcea lui mare onoare.

Singur Ghiță, care-l cunoștea mai bine decât ceilalți pe Ciulic, stăruia să nu umble după prostii, că Ciulic nu e omul cu care se pot face asemenea glume. E însă lucru de tot greu să ai țuică veche și în adevăr curată, să li-o dai bucuros celor ce ți-o cer și apoi să te lupți tu singur cu ei după ce viața li s-a îndulcit de ea. Un lucru însă tot a câștigat Ghiță: manifestațiunea n-a ieșit atât de impozantă cum d-l Cesare Bufnea ar fi voit s-o facă.

Când trăsura lui Ciulic se ivi în depărtare, d-l Bufnea, omul cu tărie de convingeri, ieși în capul scării, iar vreo alți zece dintre cei de față se luară după dânsul și se opriră la scară; cei mulți însă au rămas în prăvălie, iar d-l Costică Falangiu se trase într-un colț. Ghiță era cu toate aceste sigur că Ciulic are să oprească birja, ca să le spună, precum îi era obiceiul, că sunt niște bețivi, niște caraghioși.

Mare îi fu dar mirarea când văzu că trece voios înainte, ba se mai uită înapoi, ca să salute pe d-l Bufnea, care striga:

- Să trăiască filantropul Ciulic!

De! Ghiță nu știa că Ciulic a fost pe la Obor și prin Mahalaua Lipovenilor, că el se obicinuise ca toți să râdă când îl întâlnesc și că mult îi plăcea să trăiască.

Da, era frumos, era plăcut, era bine să vezi oamenii mereu voioși.

Abia seara, după ce rămase singur, el se dete încetul cu încetul unei senine întristări.

Atât de mult trăise în ziua acum trecută, încât abia își mai aducea aminte când a fost că el ștergea praful de pe mobila din salon cu cârpa cea curată: Doamne! câte sâmțiri s-au strecurat repede una după alta prin sufletul lui!

Iar acum era grozav de singur în casa lui cea mare și deșartă.

El se culcă la ora obicinuită și stânse, ca totdeauna lumânarea; dar nu mai putea să doarmă ca altădată…

Ațipi, ce-i drept, însă peste puțin tresări și iar se deșteptă; apoi iar îl fură somnul și se deșteptă iarăși… și iarăși, și iarăși. Dormea iepurește. Își pierduse somnul dormind peste zi.

Așa prin întunerec se desfășura, fără de șir și fără de legătură firească, un nesfârșit totdeauna în fața lui. Erau, parcă, toate deodată și la un loc, numai că el nu putea să le treacă decât rând pe rând prin mintea lui. O vedea pe Agata urcând ca o porumbiță scările și se vedea tot atunci și el însuși pe sine în șopronul lui Ivan Baratov, sus pe capră, mânând, ca Ermil caii. Vedea casa de pe maidan, și deodată cu ea, departe, în Mahalaua Lipovenilor, floarea albă a socului bătrân, de care mumă-sa lega frânghia, și rufele întinse pe frânghie, și pe sine însuși se vedea atârnându-se de frânghie. Apoi iar vedea copiii urcați în trăsura lui, pe Serghie Papușchin, vecinul de peste drum, spân, cu buza crăpată și gros ca un butoi, vedea Oborul, balta de la Tei, bâlciul de la Pantelimon, lumea risipită pe câmpul de la Filaret și pe sine se vedea, pretutindeni, bătând cleștele la grătar.

Le vedea toate, dar nu ca alte dăți, aducându-și-Ie numai aminte, ci ca-n aievea, în plină lumină, ca să le pipăi cu mâna. Era ca un vis, care se urmează și după ce te-ai deșteptat și apoi își schimbă mersul după ce ațipești din nou. Multe nu mai erau cum au fost, și inima lui sângera că s-au schimbat atâtea din frumoase ce erau în mai fără de farmec. Nespus de multă era lumina în acea lume trecută, nespus de senin cerul, de albă zăpada și de blândă adierea vântului de primăvară.

Deodată, târziu după miezul nopții, el se ridică în pat și, treaz ca și când n-ar fi dormit toată noaptea, întinse mâna să caute chibritul și să aprindă lumânarea.

Voia să se încredințeze văzând cu ochii lui că se află, cum știa el, în adevăr, în casa lui.

Mama lui, înaltă și subțirică, cu gropițe-n obrajii curați, cu glasul oarecum în doauă corzi, un glas care râde plângând, cu aerul dulce duios, mama lui cea amărâtă și aspră, el a văzut-o în vis și era voioasă.

„Doamne! Doamne! “ strigă el, și-l năpădi plânsul. Nu știa unde a murit mama lui; nu știa unde să-i pună crucea, nu în ce fel să însemneze trecerea ei prin lumea aceasta; îi venea să se scoale și să plece, să se ducă, să caute, mereu să caute, și să nu se mai oprească până ce nu va fi găsit mormântul ei.

Dar unde? unde?!

El stânse repede lumânarea și se așeză iar în culcușul lui, și-și vârî capul în perini, ca să adoarmă din nou și s-o mai vadă.

Era peste putință să nu i se mai arate când sufletul lui era atât de plin de dânsa.

A mai și văzut-o, poate, dar dimineața, deșteptându-se, el nu-și mai aducea aminte de cele văzute prin vis, și vedea numai gropițele din obrajii curați ai Agatei, care atât de mult semăna cu mama lui și era și ea mamă.

Cap. IX - O ZI DE TOAMNĂ

Patru copii neastâmpărați, un om bolnav, Agata și Ciulic fac la un loc șapte suflete: deși dar harabaua era una din cele mai mari, a rămas vorba ca harabagiul să meargă pe jos.

Ciulic mergea și el cu harabagiul.

Nu c-ar fi voit, poate, să scape de copiii, care nu-i mai dedeau pace; nu, îndrăzneala copiilor era chiar o mângâiere pentru dânsul; harabaua era însă acoperită cu rogojină, și el voia să se bucure de ziua cea frumoasă. Apoi d-l Călin se supăra când copiii erau prea îndrăzneți, și el ținea ca nimeni în lume, și mai ales d-l Călin, să nu se supere.

Atât era el de împăcat cu sine și cu ceilalți, încât ar fi voit ca toată lumea să fie voioasă și să se bucure dimpreună cu dânsul de frumoasa zi de toamnă.

El cu toate aceste nu prea vedea frumusețele acestei zile.

Mergând așa singur, el vedea, privind departe înainte, ceea ce nu era încă decât în gândul lui.

Cumpărase cu un preț de nimic maidanul cel mare și mai era în târg și cu vecinii din fund, ca să mai cumpere încă doauă locuri, care ieșeau tocmai în strada cealaltă. Nu erau încă cumpărate, dar el vedea în gândul lui cele patru locuri împreunate într-unui singur, o grădină mare, iar în grădină o mulțime de case, fieștecare de câte doauă încăperi, o bucătărie și o cămară, fieștecare cu curticica ei, după planul pe care i-l făcuse arhitectul primăriei în înțelegere și cu Bencescu. Nu era încă gata planul casei mari, pentru școală și pentru epitropie: el o vedea însă și pe aceasta, în mijloc, ba vedea sus pe fațadă, scrise cu litere mari, și vorbele: „Azilul Ana Ciulic”.

Un singur lucru nu era încă hotărât.

În actul de fondațiune, pe care i-l făcuse Bencescu, se spunea deslușit că chiriașe nu pot să fie decât văduve cu copii, că chiria este de un napoleon pe lună pentru văduvele care au numai câte un copil și că li se scad câte doi lei pentru fieștecare copil văduvelor cu mai mulți copii, că din chiriile aceste li se dau ajutoare altor văduve cu copii și că școala e și ea numai pentru copii de văduve. Agata era, cu toate acestea, de părere că ar fi bine să se mai pună pe fațadă, cu litere mai mici, și vorbele: „Fondat de Paraschiv Ciulic pentru văduve cu copii”.

Erau prea multe vorbe, și el n-ar fi voit să se mâhnească Agata.

Din când în când, el se oprea și se uita înapoi, ca să vadă ce mai fac cei din haraba, și atunci fața lui se întuneca pe o clipă, deoarece Agata era tot îngrijată.

Se simțea oarecum de prisos în lumea aceasta: nimeni nu mai avea trebuință de dânsa; nimeni nu mai ținea seamă de vorbele ei.

Era o adevărată nebunie să plece cu bărbatul ei bolnav în cale atât de lungă, tocmai la Cârligi, unde nu poate găsi nici medic. Zadarnice au fost însă stăruințele ei, fiindcă Ciulic ținea ca să nu mai stea degeaba casa lui; iară Călin se bucura că n-are să plătească chirie și că lemnele sunt ieftine. S-au înțeles ei între dânșii, apoi Călin i-a dat bani lui Ciulic, ca să cumpere mălai și făină de grâu, slănină, costițe afumate, de ale băcăniei, ce-a știut și ce-a voit el; dânsa nici că știa ce are în cei trei saci mari din fundul harabalei.

Tot așa a fost și la Târgoviște: ei singuri știau ce fac, ce dreg. Ea a stăruit să mai stea acolo vreo zi, doauă, ca bolnavul să se odihnească; el însă n-a voit; zicea că e prea scumpă viața. Iar acum nici nu mai era sincer: zicea că se simte bine, când ea vedea că el geme pe ascunselea; îl auzea tușind câteodată pe-nfundate și era sigură că i s-a obrântit genunchele.

Deși nu era dar frig, Ciulic a dezbrăcat blana sa, ca să-l acopără pe bolnav cu ea; în zadar însă, căci Agata tot întreba mereu, dacă mai e mult până la Cârligi.

Se înțelege că mai era, deoarece nu trecuseră nici hanul, unde era drumul jumătate.

Intrat în valea Dâmboviței, drumul e croit pe coastele de la dreapta râului, de-a lungul văii lungi, care din ce în ce se strâmtează. Pădurile de pe coastele acestea se văd din depărtare ca un mare covor în fel de fel de fețe. Jos, de-a lungul drumului, sunt mai ales nuci bătrâni și groși acoperiți de un frunziș încă des, dar atins de asprimea vânturilor tomnatice și oarecum istovit. Nu sunt doauă frunze la fel, dar toate împreună lasă în ochi simțirea dulce a unui verde care bate-n galben. Mai la deal și pe ici, pe colo prin acest verde ies la iveală pete mai mici ori mai mari, fâșii prelungi ori cotite în fel de fel de chipuri, ici roșeața sângerului ori a frasinului, colo verdeața crudă a stejarului îndărătnic, iar mai departe galbenul teiului și, printre toate, risipit albul plopilor și al răchitei - un nesecat amestec de culori și de forme.

La stânga, valea cea lungă, sunt țarini sădite cu pruni, lungi și nenumărate șiruri de pruni, iar printre ele rămășițele porumbiștilor, o uimitoare icoană a urmelor de lucrare omenească.

Înainte, în sfârșit, departe, spre fundul văii, în zarea albăstrie, se îngrămădesc munții de la izvoarele Dâmboviței, cinci rânduri unul peste altul, cu piscul Păpușii deasupra.

Cerul e senin, și-o adiere lină, aproape caldă, se simte despre șesul nesfârșit.

E păcat de atâte frumusețe! Ciulic se oprește și se uită înainte: intrat așa deodată în vale, nu mai știe la ce să se uite, ce să vadă înainte de toate. El se uită înapoi, și acum râde, fiindcă Agata râde și ea arătând înainte spre fundul văii.

Drept răspuns, arată și el, tot înainte, spre zidurile albe, care, sus pe deal, ies la iveală din desimea nucilor; acolo e hanul, unde au să facă cel din urmă popas.

Agata ar fi mai bucuroasă dacă s-ar ști mai aproape de Cârligi: se bucură însă d-l Călin că în curând se va opri harabaua, și se bucură mai ales copiii, cărora începuse a li se urî în cuibarul lor. Inimile lor, deschise numai pentru lucruri mici și apropiate, rămâneau reci în fața munților pierduți în zarea depărtării, dar săltau în fața focului ce peste vreo jumătate de ceas fâlfâia la marginea pădurii.

Ar fi fost gata Ermil și Cecilia să adune toate vreascurile din pădurea cea mare și să i le aducă lui Ciulic în vreme ce Bocu stetea ca-nțepenit, cu manile la spate și privind cu ochii mari când la flăcările vii, când la bătrânul care-și cioplea frigarea și pociumbii pentru ceaun, ceaunul lui cel spălat de baba.

Agata era amărâtă. El voia să le facă singur toate, să frigă fleicile și mușchiul, să pună de mămăligă, până chiar și cafelele, el și numai el.

- Lasă, cocoană, lasă - Îi zicea - că-n asta m-am pomenit eu pe lume, în asta mi-am trăit traiul; ăsta e lucrul la care mă pricep și eu o dată!

Nici că s-ar fi putut altfel!

Cumpărase el însuși, la Târgoviște, cum știa el să aleagă, fleica și mușchiul, luase grătarul lui de acasă, pentru ca să nu-și mai facă treabă cu hangiul, iar Dumnezeu mai dăduse și-o zi frumoasă, încât să tot stai la focul de la marginea pădurii învârtind frigarea.

Dar Agata n-avea astâmpăr.

S-a bucurat că soțul ei, chinuit de drum, a adormit în curând după sosirea lor la han. Trecuse însă un ceas, și el tot nu se mai deștepta. Somnul acesta nu-i părea ei a bine! În zadar spunea Ciulic că asta e sănătate, asta e viață, că nimic nu poate să-i facă mai mult bine decât un somn zdravăn în aer curat, aici la umbră de nuc: ea ar fi voit să-l deștepte și din când în când îi venea gândul că n-are să se mai deștepte, dacă-l va mai lăsa să doarmă.

- Lasă-l, cocoană, grăi Ciulic râzând. Asta li se întâmplă câteodată unora ca mine, fiindcă n-au din ce să-și ducă viața mai departe, el însă adună puteri, când doarme.

Și totuși, când mușchiul era fript gata, dedea și Ciulic cu socoteală că tot e prea lung somnul bolnavului și că n-ar fi rău dacă Agata l-ar deștepta să mănânce. Păcat ar fi fost de asemenea frumuseță de mușchi ca să se răcească ori să mai fie ținut în frigare până ce-i va fi secat sucul. Mușchiul bine fript trebuie să-l mănânci fierbinte și plin de suc: asta-i sănătate, asta-i putere.

Și era, în adevăr, o mare mulțumire să-l vezi pe Călin mâncând bucățile pe care Ciulic i le tăiă, în felioare subțiri, de pe frigare.

Va mai fi fost fără îndoială la mijloc și oboseala drumului, aerul cel proaspăt și somnul cel dulce, destul că d-l Călin nu se mai sătura.

Agata se uita însă la fața lui slabă, la obrajii lui cuprinși de roșeață și la ochii lui stânși: îi era parcă aceasta e cea din urmă mâncare a lui și stăruia mereu să nu mai mănânce.

- Lasă-l, cocoană! Îi zise iar Ciulic, care hrănise în viața lui atât de mulți oameni, dar abia acum aflase ce va să zică mulțumirea de a vedea pe alții mâncând cu poftă.

Va fi fost flămând d-l Călin, dar Ciulic era nesățios.

Păcat ar fi fost apoi de vinul cel negru, care de atâta timp stătuse degeaba în pivnița lui. El însuși l-a cumpărat chiar din vie, el l-a pritocit șase ani de-a rândul, el l-a tras acum în butelii: era curat ca aurul, adevărată sănătate, adevărată putere.

Luase, ce-i drept, numai zece butelii, fiindcă vinul acesta se bea numai puțin câte puțin; acum însă, de astă dată, bolnavul putea să bea și mai mult, așa, puțin câte puțin. Căci era atât de frumoasă ziua și atât de bine acolo la marginea pădurii.

Păcat numai că zilele de toamnă, cu cât sunt mai frumoase, cu atât sunt și mai scurte și mai supuse la schimbări.

Îi mai rămase lui Ciulic mulțumirea de a vedea cu câtă poftă mănâncă Agata și copiii. El însă nu putea să mănânce. Zicea că s-a săturat cu mirosul. Agata era însă îngrijată, fiindcă știa că noaptea trecută, la Târgoviște, n-a putut dormi. Își stricase rosturile lui cele vechi și bune.

Dar din mulțumire-n mulțumire, Ciulic se pomeni că ziua e trecută, și soarele se apropia de culmile munților când harabaua se puse iar în mișcare.

Ciulic se urcă acum și el, fiindcă de aici înainte drumul era mai rău și trecea pe ici, pe colo prin albia râului, peste bolovani, ba chiar prin valurile iuți.

Când harabaua se hurduca ori trecea prin apă, copiii săltau de bucurie, Agata era cuprinsă de groază, iar d-l Călin gemea și-și făcea mustrări.

Pe-nserate se porni un vânt aspru, și din toate părțile se iviră nourii iernatici, care acoperiră încetul cu încetul tot cerul: erau semne de crivăț, și harabagiul le spunea că nu mai e chip să sosească cu ziua la Cârligi.

Bătrânul se dete iar jos, ca să-și mai întindă vinele și să se dezmorțească.

Agata ar fi voit să-l oprească, dar nu putea. Tocmai fiindcă era frig, ea nu putea să ia blana de pe soțul ei; iar fără de blană îi era bătrânului prea frig în haraba.

Greu de tot a fost drumul până la Cârligi.

Întunecându-se, copiii au început să se neliniștească, dar au plâns cât au plâns, apoi, obosiți de drum și amorțiți de frig, au adormit unul după altul, așa claie peste grămadă, și Agata a rămas cu inima încleștată între bolnavul ce gemea într-un fel de amorțeală somnoroasă și bătrânul, care abia se mai ținea pe picioare.

Ciulic nu se simțea cu toate aceste câtuși de puțin obosit: se reiviseră, parcă, în vinele lui toate puterile tinerețelor.

Era o nebunie să călătorească ei acum pe-ntunerec cu harabaua plină de oameni vii, pe drumuri cotite și costișe, peste bolovani și prin valuri de apă curgătoare, temându-se la tot pasul că vor da-n gropi, că se vor răsturna, că valurile vor lua harabaua. Dar n-aveau încotro, trebuiau să urmeze drumul prin acest pustiu întunecat. Iară vina o purta el. El, omul bătrân, omul chibzuit, tocmai acum, când atât de bine ar fi trebuit să le potrivească toate, a făcut ce a făcut ca să înnopteze pe drum. Nu era destul că n-au ascultat de Agata, ci au pornit la drum atât de lung și n-au odihnit, cum a zis ea, la Târgoviște, dar acum a mai băgat-o în toate spaimele și - cine știe?! - Doamne ferește!

El se uita din când în când înapoi, ca la o icoană sfântă, la femeia înțeleaptă, care nu se gândește niciodată la sine, ci poartă grijă de alții.

- Nu te teme! să nu-ți fie frică - Îi strigă el - că sunt eu aici!

Și mergea, țiind caii de căpăstru, înaintea harabalei, pipăia cu piciorul bolovanii, trecea prin râu cum treci vara prin iarba mare, ducea harabaua cum cârmaciul duce corabia în timp de furtună.

- Nu te teme! striga, și inima îi râdea că toate merg bine.

Agata ședea la locul ei, se închina mereu, se ruga lui

Dumnezeu și se dădea pe sine dimpreună cu ai săi în paza Maicii Preacurate. Îi era câteodată ca și când unul din amândoi ar trebui să piară în drumul acesta.

- Auzi?! strigă deodată bătrânul cuprins de vie bucurie. Aceia sunt cânii de la Cârligi!

Era vestea mântuirii.

Agata începu să plângă și iar să se închine.

Îngrijitorul moșioarei, un sătean harnic, neștiind că stăpânul are să sosească, se culcase la timpul obicinuit, și singuri Flocea și Bursuc, dulăii curții, le-au ieșit călătorilor înnoptați în cale.

Deoarece atât țarinile, cât și pruniștile erau date cu învoială la săteni, Ciulic nu mai fusese pe la moșia lui decât patru ani în urmă, când a făcut o tăietură în pădure. El se dete dar în dosul harabalei când cânii se apropiară. Flocea însă și Bursuc se opriră, începură să dea din coadă, apoi săltând de bucurie, se apropiară, pe pitite, de dânsul ca să-i lingă mâna.

- De! de! de! zise bătrânul muiat.

Își aducea aminte cât i-a bătut și cum se ascundeau când îl vedeau, și-i era rușine că nu-și mai aduce aminte cum îi cheamă ca să-i mângâie zicându-le pe nume.

- De! de! zise iar, și le netezi părul de pe gât, apoi, în vreme ce harabagiul se opintea să deschidă poarta, el trase caii de urechi și-i mângâie bătându-i cu palma, bietele de dobitoace chinuite!

Cap. X - RIZA

Trec toate-n lumea aceasta, și cele bune, și cele rele.

Sosită în casa în care avea să-și petreacă iarna, Agata se sâmțea obosită, dar liniștită și împăcată, ca omul care după mari griji și multe primejdii se vede ieșit, în sfârșit, la bun capăt.

Copiii, căzuți în somn adânc, nu s-au deșteptat nici când i-au ridicat din haraba, nici când i-au dezbrăcat, ca să-i culce în paturile așternute în pripă.

D-l Călin se văi ta, ce-i drept, și zicea că se simte foarte rău; nici că s-ar fi putut însă ca el să se sâmtă bine după drumul cel greu, și văzându-l iar în culcușul liniștit, Agata îi mulțumea lui Dumnezeu că-l știe scăpat.

Degeaba-i zicea dar Ciulic să le lase toate cum sunt, în haraba, căci Flocea și Bursuc sunt mai buni paznici decât toți gardiștii din Dealul Spirii; ea n-avea tignă dacă nu le știa toate descărcate și pus fieștecare lucru la locu lui.

Ciulic se duse dar să se premenească, pentru ca apoi să vie să-i ajute și să-i arate care unde și în ce fel.

Trecând însă la întoarcerea lui, el intră la d-l Călin, pe care-l apucaseră fierbințelile.

- Bine ar fi fost - zise el - dac-am mai fi stat, cum zicea Agata, la Târgoviște.

- Se-nțelege c-ar fi fost bine! răspunse bătrânul.

- Și parcă tot am mâncat prea mult, adaose Călin.

- Și ai băut, se înțelege, prea mult, grăi bătrânul strâmtorat. Apoi drumul pe-ntunerec! Dar o să treacă și asta!

Nu-i vorbă, el nu era îngrijat; în gândul lui toate mergeau bine, și nici că se putea ca ceva în lumea aceasta să meargă rău.

O știa însă pe Agata, și-l cuprindea un fel de deznădăjduire când se gândea la spaima ce o va cuprinde când va afla că soțul ei are fierbințeli. Ar fi fost gata să-l ia pe bolnav și să-l arunce în o putină cu apă rece, ca să se astâmpere mai nainte de a fi intrat ea.

În loc dar de a se duce să-i ajute Agatei, el se duse după apă rece, ca să moaie cârpe, să le stoarcă bine și să i le pună bolnavului la cap, la pântece și pe genunche.

- N-ai nici o grijă, grăi el storcând cârpele; nu e în lume leac mai bun decât acesta: mâne dimineață ea te găsește iar sănătos.

D-l Călin se uită lung la dânsul.

Nu era nici el îngrijat, dar îl supăra boala lui. De o bucată de timp îl apucase oarecum gândul că dacă omul voiește, toate se pot, și acum se uita cu mirare la bătrânul acesta, care ziua toată a umblat pe jos, a dus timp de aproape doauă ceasuri harabaua pe drumuri costișe, peste bolovani, prin apă, și acum stoarce cârpele și i le pune lui pe trup, ca să-i astâmpere fierbințelile.

Grozavă voință! Era peste putință ca ei amândoi să nu răzbească! Sâmțea că zvâcnetele și durerile i se alină și capul se luminează când bătrânul îi pune cârpa rece, și încă una, și încă una, ca să nu dea răgaz fierbințelilor. Și totuși, îl cuprindea câteodată groaza, gândindu-se că prea tare-și încordează bătrânul puterile.

Iar Agata se bucura că a rămas singură și nu i se mai pune nimeni în cale.

O, Doamne! Era atât de minunat aici la Cârligi! Patru odăi mari, bucătărie, cămară și pretutindenea curat ca-n biserică.

Nu-i mai venea să se culce. Deși se sâmțea obosită moartă, trebuia să mai iasă o dată în cerdacul cel mare, ca să vadă în toată tigna preajma casei.

Tot mai bătea vântul, dar norii se răriseră și luna puțin scăzută își revărsa din când în când razele peste vale, încât Agata putea să vadă bine curtea cea largă, casele de gospodărie, în care ședea îngrijitorul, pomătul din dosul acelor case și coasta petroasă dincolo, peste râu.

Câte frumusețe adunate la un loc!

Din clipa în care Ciulic a vorbit despre Cârligi, o cuprinsese un sâmțământ de mare îngrijare. Îi era ca și când o mare durere i s-ar fi pregătind, și se temea de toate, le vedea toate-n rău, se aștepta mereu la vreo mare nenorocire.

Acum era, parcă, stâns simțământul acesta din sufletul ei: vedea greutățile și primejdiile prin care a trecut și i se părea că de aici înainte nimic nu mai poate să turbure sufletul ei. Da! Ciulic și bărbatul ei aveau dreptate!

- Cocoană! grăi Ciulic. Lasă, c-o să le mai vezi celelalte și mâne. Acum te mai și culcă, fiindcă ești obosită.

Agata tresări, ca și copilul prins cu degetul în oala cu smântână.

- Da! Mă duc, zise ea.

Atât putea și ea să facă: să asculte, să se supună, să-i fie pe plac.

- D-ta - zise ea însă peste puțin - trebuie să fii chiar mai obosit decât mine.

- Eu - Îi răspunse el - sunt stăpânul casei și trebuie să fiu cel din urmă.

- Uite, urmă apoi, colo, sub nucii ce se văd în dosul casei, e un șipot, o apă - s-o tot bei; vara nu se încălzește și iarna nu îngheață. E adevărată apă tămăduitoare! O să vezi mâne, e foarte frumos aici!

Și fiindcă el era stăpânul casei, iară dânsa abia acum venise, începu să-i spună care, cum și unde, încât ar fi fost gata să stea până-n revărsatul zorilor aici în cerdacul larg și bătut mereu de vântul aspru.

Agata asculta și privea și le sâmțea toate.

Era ca și când acești doi oameni, femeia tânără și bărbatul trecut de șaptezeci de ani, s-ar fi căutat viața lor toată unul pe altul și acum, după ce s-au găsit, nu se mai pot despărți, căci se tem că iar se vor perde.

- Apă! strigă d-l Călin din casă.

Ei alergară amândoi la dânsul.

Agata se sperie când văzu cârpa la capul bolnavului.

- Lasă, cocoană! grăi Ciulic. Nu e nimic! Puțintică fierbințeală. Du-te de te culcă și te odihnește, că-i faci rău stând lângă dânsul.

Agata se plecă asupra bolnavului ca să-i pipăie pulsul.

- Cum te sâmți? Întrebă ea îngrijată.

- Foarte rău! răspunse el. Du-te și te culcă. De ce să stați amândoi? Mulțumirea d-lui Ciulic e să te știe odihnind: fă-ne plăcerea aceasta!

- Cum! ? zise ea întorcându-se spre Ciulic, d-ta vrei să stai cu el?!

- Lasă, cocoană, răspunse bătrânul dându-i bolnavului un pahar de apă. Uite, așa vreau eu! Țiu!

- Dar nu e nevoie, d-le Ciulic, grăi dânsa stăruitor. E lucru firesc; trebuia să aibă fierbințeli după călătoria cea lungă. A spus și doctorul că o să-l doară călătoria, dar o să-i facă mult bine. la orișicare boală vin o dată fierbințeli mari și apoi trece boala. Asta e criza! Zău! nu e nevoie!

- Știu eu că o să-i treacă, întâmpină Ciulic, dar i se mai alină durerile și i se astâmpără fierbințelile dacă-i pun din când în când câte o cârpă udă. Țiu eu s-o fac aceasta! Uite - urmă apoi aducând un jeț în fața patului - noi, bătrânii, ne odihnim și aici destul de bine. Du-te la copiii d-tale!

- Da! grăi Agata, retrăgându-se cu inima grea.

Ar fi voit să sărute mâna bătrânului la plecare, dar nu putea.

- Fii liniștit, îi zise dar bolnavului, apoi trecu în odaia de alături, la copiii ei.

Bătrânul schimbă iar cârpele, ca să rămâie mereu reci.

D-l Călin îl privi cu inima deschisă în față, îi apucă mâna și i-o strânse.

- Lasă, că are să fie bine! Stăi liniștit, ca să adormi, că asta are să-ți facă mult bine! zise el, apoi îi potrivi din nou cârpa la cap, apăsând-o cu palma, ca să șadă bine.

El se lăsă în jeț.

Abia acum, după ce se mai odihni puțin și vinele începură a i se lâncezi, îl cuprinse sâmțământul de oboseală.

Picioarele îi erau încă tot reci, parcă pierise tot sângele din ele; mădulările îi erau amorțite; încheieturile îi erau desfăcute; din când în când, îl apuca câte un junghi care pornea din spete și trecea peste coaste.

N-are fi putut, cu toate aceste, să doarmă; era mai treaz, oarecum mai viu decât orișicând.

Cum oare ar fi putut să doarmă când toate mergeau atât de bine? Cum să doarmă, când Agata era la copiii ei, iară pe Călin îl furase somnul?

Era stâns din sufletul lui tot amarul vieții; suferințele lui, zbuciumul vieții lui întregi îi păreau numai un vis urât, din care abia acum s-a deșteptat. Rob fusese, legat de mâni și de picioare, lipsit de aer și de lumină, și se zbuciuma mereu ca să scape și să facă ce vrea el; acum zbura parcă prin lume și era atât de ușor, atât de mulțumit el însuși de sine, nu pentru ceea ce face, ci pentru ceea ce vrea din el însuși, pentru pornirile inimii lui, pentru ceea ce el este.

Din când în când se ridica încet și cu băgare de seamă, ca să nu-l deștepte pe bolnav, și tot încet și cu băgare de seamă schimba cârpele, ca să nu se înfierbânte, încet, cu băgare de seamă, oprindu-și răsuflarea se lăsa apoi iar în jeț.

Era bine, de tot bine, și-o nespusă dulceață se revărsa din gândul că omul acesta va pleca sănătos din casa lui.

Se sâmțea însă atât de istovit, încât numai cu anevoia se mai putea ridica, și din ce în ce tot mai mult îl stăpânea somnul.

Târziu după miezul nopții el se duse tiptil la ușa odăii de alături, ca să vadă dacă Agata nu cumva e trează.

Era liniște în odaie, dar lumânarea mai ardea.

El deschise încet ușa.

Dormeau cu toții, Dorin lângă Agata, Bocu și Ermil în alt pat, iar Cecilia pe divan.

Bătrânul făcu fără de voie un pas înainte.

Era atâta sfințenie în răsuflarea lină a acestor ființe, care au deschis inima lui, încât el se opri cuprins de sfială și făcu de cinci ori una după alta semnul crucii.

Dându-se unei porniri ivite fără de veste în sufletul lui, el înaintă în vârful degetelor până la divan, se uită câtva timp dus la fața senină a copilăriei adormite, apoi se plecă și-i sărută fruntea, cum creștinul evlavios sărută icoana Maicii Preacurate.

Nu mai putea: parcă n-avea să-i mai vadă; trebuia să-i sărute pe toți.

Când se opri însă la patul în care dormea Agata, el se opri cu inima încleștată: grozav îi era de dragă femeia aceasta, care semăna cu mama lui!

Sărută copilul de lângă dânsa, dar, sâmțind răsuflarea ei pe obrajii lui, el se retrase și luă lumânarea, ca s-o pună la adăpost, în dosul sobei, de unde ea nu bătea în ochii celor adormiți.

În ușă se mai opri o dată, apoi ridică ochii spre cer și se întoarse umilit în jețul lui.

Din ce în ce mai obosit și mai stăpânit de somn, el se știa pe sine, dar nu se sâmțea și se mișca din când în când ca să se încredințeze oarecum dacă mai e, în adevăr, așa cum se știa șezând în jeț și cu mânile încopciate pe piept.

Și iar le vedea toate ca un nesfârșit totdeauna într-o singură clipă. Se vedea el însuși în sania trasă de caii lui peste zăpada cea albă, departe, pe la Cotroceni, spre Satul-Nou. Se ducea la cărămidărie, ca să aleagă el însuși materialul, pipăind cu mâna lui fieștecare bucată, și auzea ca în aievea sunetul curat al cărămizii bine arse și sănătoase. Vede apoi lungul șir de care trase de bivoli coborând dealul, intrând în curtea cea mare, se vede pe sine cu bidineaua în mână, stropind varul cel alb peste cărămida cea roșie. Apoi primăvara se alcătuiesc schelele, se urcă zidarii și salahorii, se ridică zidurile, una câte una se înalță casele, și grădina cea mare se umple de lume, femei și copii, și pretutindenea se ivește Agata cu copiii ei, Călin, care aleargă șchiopătând de ici până colo, Bencescu, care dă sfaturi, Falangiu, care zâmbește, Ghiță care se bucură că toți cumpără din colț de la „Pisică”. Și văzând, mereu face socoteală, mereu se târguiește, mereu bagă de seamă, ca să nu fie înșelat, căci are mult, dar nu destul, mereu chibzuiește cum să mai sporească și să mai adune. O! Doamne: ce-l așteaptă pe el! ce viață plină acum la bătrânețe!

În crepetul zorilor de zi, Agata se deșteaptă speriată din somn. Se visase în casa de pe maidan și zidul despre intrare parcă se dărâmase.

Ea sări din pat, se-mbrăcă cu grăbire și trecu în odaia de alături.

Dormeau amândoi lin, adânc și dulce. Ea nu putu cu toate aceste să se stăpânească și, apropiindu-se în vârful degetelor de pat, atinse cu mâna obrajii soțului său și grăi încet: „Tănase! ”

El deschise ochii, se uită speriat la ea, apoi privi împregiur, ca omul care, deșteptat din somn, nu poate să-și dea seama unde se află.

- Cum te sâmți? Întrebă ea.

- Bine, de tot bine! răspunse el. Tare bine mă sâmt! Ce face bătrânul?

- Doarme, zise ea încet.

Șezând în jeț, cu mânile încopciate pe pept și cu capul plecat spre stânga, bătrânul dormea răsuflând ușor, și atâta seninătate era în fața lui, încât Agata ar fi voit să fie singură cu dânsul, ca să cadă în genunchi la picioarele lui. Era ca mort.

- Agato! strigă el deodată, și ochii mărunți se deschiseră mari ca să cuprindă dintr-o singură privire lumea întreagă.

Era în acel „Agato! ” o chemare atât de stăruitoare, încât d-l Călin se ridică fără de veste și se pomeni șezând în pat, iar Agata se întoarse și căzu în genunchi la picioarele bătrânului.

El îi apucă capul cu amândouă mânile, privi lung și lăcrămând în fața ei, apoi o sărută pe frunte și grăi încet, ca din altă lume:

- Poartă grijă de copiii tăi și păzește-i să nu intre în vrajbă cu lumea!

Grăind acestea, el căzu iar înapoi.

- Numele meu - grăi - să nu-l puneți acolo sus!

Apoi ochii lui iar se-nchiseră și răsuflarea i se curma în vreme ce Agata stetea ca-npietrită în genunchi la picioarele lui și cu buzele pe mâna lui acum răcită.