Viața Tihnită

 

— Natașa!... dă-mi o țigare ...

— Să te ia dracul, ai fumat până acum patru, și n’ai făcut nici o treabă... Ai spart lemnele ?...

— Le-am spart Natașa... Dă-mi o țigare...

— Nu se poate, lasă-mă în pace, aprinde mai bine samovarul.

Maxim era proprietarul a două corăbii cu cari făcea drumul la Senfiropol, Sevastopol și Odesa, acum însă, revoluția i le confiscase, și vasele cu pânzele strânse, stăteau înpiedecate cu odgoane grele lângă mal, pe brațul Niprului.

Era bogat Maxim, muncise mult la căratul sacilor, dar nu putea spune nimic, căci Natașa cânta cocoșește, ca toate femeile ruse, pe cât timp el, sta acum pe scăunel în curte, aruncând boabe la găini. Ar fi fost bucuros să plece iar în călătorii, cu marfă sau dupe marfa, dar... Rusia acum e slobodă, și oftă lung Maxim scărpinându-se în cap. Când era pe apă, fuma când vrea, acum... și ear oftă lung Maxim. Banii erau la Natașa, ea făcea gospodărie, el nu făcea nimic.

— Dă-mi Natușca!...Tușca!... dă-mi o țigare...

— Ai aprins samovarul?...

— Îndată, îndată...

Svârli ultimele boabe la păsări, se sculă, făcu surcele, umplu samovarul cu o căldare de apă și aprinse focul, Natașa îi aduse o țigare.

Când era vinul pe la toate cârciumile, atunci mai spunea și el câte ceva, avea mai multă putere, în cele două trei zile pe cari le sta acasă, între șase și opt săptămâni de călătorie pe ape; și totuși, Natașa era strașnică totdeauna; când venea uneori, beat rău, acasă, adormea în curte, pe pământ, purtând pe spinare urmele vergelei de salcâm, și pe față vânătăile pumnilor autoritari ai femeii.

„Așa sunt ele toate!“ Maxim se obișnuise cu felul ăsta de a fi, și-apoi, nu erau toți la fel cu el?...

„Toți, toți... noi suntem niște proști, dar nu e vina noastră, și ele sunt tot așa, la fel cu toate, dar ele, sunt mai cu multă minte, știu carte, ce să-i faci; Dumnezeu a vrut“... Și mormăea Maxim, fumând și ridicând, la intervale de timp, capacul samovarului, sau aruncând pe coș, câți-va cărbuni...

Natașa, la poartă, cu două vecine, povestea, din isprăvile revoluției, și găsia atâtea greșeli, că de ar fi fost dupe ea, ar fi început-o din nou și altfel de cum fusese făcută. Măcar, ce să faci, — spunea ea — și ei sunt oameni, dar...

— Nu, nu... de acuma de s’o mai face ceva, apoi noi femeile să facem.

Și ochii mici, ai Natașei, rotunzi ca două mărgele de sticlă fixate în obrajii mari, tăiați de crețurile vremei, se turteau, sub arcada sprâncenei încruntate, ca două picături de smoală.

Cu brațele încrușișate pe piept, legănându-și trupul mare băgat în creții fustei, obosită, ca și cum ar fi dus întreaga Rusie în spinare, intră în curte văicărându-se singură:

„Iai, iai, Doamne... Să nu mai dea Dumnezeu... să nu dea Dumnezeu“... și își clătina capul, odată cu umbletul.

— Ce-i ?.. O întrebă Maxim, văzând-o îngrijorată.

— Nimic, vorbii cu Melana și cu Iulea Osipovna... La moară a început să strângă făina... la poartă sunt ei...

— La noi?...

— Nu... la moară...

— A!...

— ...Doamne, Doamne, Doamne!...

— Nu-i nimic, o să treacă și asta, au să plece ei odată ; uite, e gata samovarul, adu ceainicul și stacane...

O masă mică în trei picioare, samovarul lângă ea. Maxim și Natașa își beau ceaiul : unul, două, trei, patru... dar cine ar mai putea spune câte stacane. Între dinți, mișcau câte o bucățică de zahăr. Și cum stau unul lângă altul, Natașa îl bătea ușor pe umeri, mângâindu-l.

Maxim, sta locului ca un câne când stăpânul îl netezește cu piciorul.

Se terminase apa din samovar.