Vidra

Vidra

poezie populară culeasă de
Vasile Alecsandri

I

Frunză verde peliniță,

Pe cel deal, pe cea colniță,

Primblă-mi-se-o cătăniță

Cu doi bani în punguliță,

Și cu doi în buzunari,

Cu doisprece lăutari,

Și cu doi, trei călușei

Încărcați de gălbenei.

Iar cu dânsa se afla,

Tot pe lună se primbla,

Stoian Șoimul, popă vechi, ^[1]

Cu potcapul pe urechi,

Ce s-a lăsat de popie

Și de sfânta liturghie

De s-a dat în haiducie.

El de mijloc o ținea,

Lângă pieptu-i o strângea,

Și mereu o dezmierda,

Și mereu o săruta,

Și lăutarii cânta,

Câmpii de se răsuna.

Când fu către dimineață,

Popa se spăla pe față,

Barbă neagră pieptăna,

La baltagu-i se-nchina

Și pe Vidra mi-o trezea

Și din gură-așa-i grăia:

„Știi tu, Vidro, ce-am gândit,

Știi tu ce m-am socotit?

Suflecă mânece largi

Și-mpletește la colaci.^[2]

Fă colaci mari de doi saci

Pentru cumnăței burlaci,

Ș-un covrig de un mertic

Pentru cumnățel mai mic.

Apoi haideți amândoi

Cu cotiga cu doi boi

Peste codri, peste munți,

La cei socri cam cărunți."

II

Amândoi la drum plecau,

Sus, la munte, se urcau

Și mereu boii-ndemnau:

„Hăi Plăvan, hăi Bourean,

Juncănași de-ai lui Stoian".

Opinteau boii mereu,

Opinteau și suflau greu,

Și cotiga scârțâia

Și calea se-ngreuia.

Iar pe când soarele-i sus,

Pe când șoimul stă ascuns,

Pe când umbra e scăzută

Și se face nevăzută,

Stoian popa se oprea

Și de prânz el poposea

În mijlocul codrului

Unde-i larg voinicului,

În poiana înflorită

Cu frunzari acoperită,

Unde iarba se-mpletește

Și-n vârf se găitănește.

Vidra masă că-ntindea,

Și la masă că ședea

Cu Stoian alăturea.

Ei prânzeau și veseleau,

De nimeni grijă n-aveau,

Dar păcatul mi-i păștea,

Pe Stoian îl zădăra

Și Stoian așa grăia:

„Oliolio! mândruța mea!

De când eu mi te-am luat

Nici un cântec n-ai cântat.

Cântă-ți, mândro, cântecul,

Că mi-e drag ca sufletul."

„Alei! frate, dragul meu!

Nu mai pofti să cânt eu,

Să-ți cânt cântec haiducesc

Cu viers dulce femeiesc.

Eu dacă ți l-oi cânta,

Apele s-or tulbura,

Brazii mi s-or scutura,

Munții mi s-or clătina,

Văile or răsuna

Și pe noi ne-a-ntâmpina

Păunașul codrilor,

Voinicul voinicilor,

Iubitul nevestelor,

Drăgălașul fetelor."

„Las' să vie că nu-mi pasă,

Eu că l-oi pofti la masă,

Și de-a mai vrea altă hrană,

I-oi da trei baltagi pomană."

III

Puse Vidra a cânta,

Codrii a se deștepta,

Apele-a se tulbura,

Brazii a se scutura,

Munții a se clătina,

Văile-a se răsuna.

Și deodată s-arăta

Păunașul codrilor,

Voinicul voinicilor:

„Hei! Stoiene, bărbărie,

Ce te-ai lăsat de popie

Și de sfânta liturghie

De te-ai dat în haiducie!

Ce ne calci poienele

Și ne paști fânațele?"

„Ce poiene, măi Păune?

Ce fânațe, măi nebune?

Doar pământul nu-i al tău,

Nici al tău nu-i, nici al meu,

Ci-i tot al lui Dumnezeu."

„Hei Stoiene, bărbărie,

Vorbă multă, sărăcie!

Dă-mi juncanii tăi drept vamă

Și îți cată-apoi de seamă."

„Ba, juncanii nu-ți dau eu,

Că mi i-a dat Dumnezeu

Să mă scoată de la greu."

„Dă-mi pe Vidra ta de vamă

Și îți cată-apoi de seamă."

„Ba, pe Vidra nu ți-oi da

Pân' ce capul sus mi-a sta

Că mi-a dat-o soacra mea

Ca să țin casă cu ea."

„Dă-mi baltagul tău de vamă

Și îți cată-apoi de seamă."

„Eu să-ți dau baltagul, eu?

Vin de-l ia tu, fătul meu,

De ți-e sufletu-ndrăzneț,

Cât ți-e graiul de sumeț!"

IV

Ei de brâie s-apucară

Și la luptă se luară

Zi de vară pân-în seară.

Când în loc mi se-nvârteau,

Când la vale s-aduceau,

Nici unul nu dovedea!

Dar Stoian mereu slăbea,

Brâul lui se descingea.^[3]

„Vidro, puiculița mea!

Vin' de-mi strânge brâul meu,

Apăra-te-ar Dumnezeu,

Că-mi slăbesc puterile,

Mi se duc averile!"

Iară Vidra mi-i privea,

Ochișorii-i strălucea,

Inimioara-i se bătea

Și gurița-i răspundea:

„Ba, nu, nu, bădiță frate,

Că vă-i lupta pe dreptate,

Și oricare-a birui,

Eu cu dânsul m-oi iubi."

Stoian popa s-aprindea

Și făcea el ce făcea

Pe Păun că-l aducea,

Și-n pământ că mi-l izbea,

Cât pământul despica,

Pân-în brâu că mi-l băga.^[4]

Baltagu-apoi ridica,

Capul lui Păun zbura;

Trupul pe brânci se pleca,

Lui Stoian se închina.

Iar Stoian se întorcea,

La Vidra-ncet se ducea,

Se ducea posomorât,

De gânduri negre muncit

Ca un șarpe otrăvit.

Vidra nici că se clintea,

Ochii-n ochii lui țintea,

Ochii cătau bărbătește

Și pătrundeau femeiește.

Stoian popa mi-i zicea:

„Vidro, fa, nevastă rea!

Când de moarte mă luptam

Și pe tine te rugam

Să vii iute lângă mine

Ca să-mi strângi brâul mai bine,

De bărbat nu ți-a fost milă,

De păcat nu ți-a fost silă

Și cu glas dulce, frățesc,

Zis-ai cuvânt dușmănesc:

Că oricare-a birui

Tu cu dânsul te-i iubi,

Așa este, Vidro fa?"

„Așa-i, Stoiene, așa!

Am zis-o și-ncă-o mai zic

Că mi-e drag cine-i voinic,

De se luptă făr-a cere

Ajutor de la muiere."

„Știi tu, Vidro, ce-am gândit?

Știi tu ce m-am socotit?

Astă-vară am cosit

Vro cinci clăi de le-am clădit,

Patru mi le-am vârfuit,

Iar unei vârfu-a lipsit

Și mi-am pus în gândul meu

Să-i fac vârf cu capul tău."

„Iată capul de mi-l taie,

Ca să-l pui tu vârf la claie

Și te-nvață de la mine

Ca să mori cum se cuvine!"

Crunt Stoian se repezea

Și capul îi retezea.

Și țâțele-i le tăia

Și pe câmp le-mprăștia;

Apoi singur purcedea,

La socrii lui se ducea.

„Hei, Stoiene, popă vechi

Cu potcapul pe urechi,

Unde-i Vidra cea frumoasă,

Fata noastră cea voioasă?"

„Eu pe Vidra mi-am lăsat

Într-un codru depărtat

Hotărând moșiile

Ș-așezând momâile

Cu capul și țâțele."

Bine vorba nu sfârșea,

Pe loc cerul s-aprindea

Și trei fulgeri repezea

Pe Stoian popa-l lovea,

În cenușă-l prefăcea!^[5]

---

1. Acest Stoian care, după cum zice balada, s-a lăsat de popie și de sfânta liturghie de s-a dat în haiducie, nu a fost singurul hoț ieșit din sânul clerului. Pe la 1820, s-a mai ivit în țară un alt voinic de drumul mare, anume Andrii Popa, care, când se întâlnea cu potira, striga la tovarășii lui: Dați, copii, în numele Domnului! El a hoțit mai mulți ani, bătându-și joc de domnia lui Suțu, dar în fine a fost ucis în luptă de viteazul Mihai Cozoni, care primise ordin de la vodă ca să prindă pe Andrii viu sau mort. Vezi în Doine și Lăcrimioare balada lui Andrii Popa.
2. A da și a primi colaci este una din vechile datini ale țării. În toate împrejurările cele mai însemnate ale vieții omului, la naștere, la botez, la înmormântare, colacii nu lipsesc, și iau proporții de mărime potrivită cu starea omului. Când se naște un copil și se botează, părinții duc colaci nașului și acesta dăruiește finului sau finei ceea ce-i dă mâna. La înmormântări se fac colaci mari ce întovărășesc pe mort, cu pompă, până la mormânt și acolo sunt împărțiți la săraci. Cuvântul de colaci a ajuns cu vreme a fi sinonim de prezent, plocon. Așa, locuiturii de la țară au obicei a merge la stăpânii moșiilor cu colaci la zile mari, însă acei colaci sunt reprezentați prin ouă, pui de găini, faguri de miere, poame și miei. În ajunul Sf. Vasile, copiii și flăcăii pleacă pe la casele oamenilor ca să facă urări de Anul nou; ei se numesc atunci colaieri ce merg cu colinda prin sat. Iată una din acele urări numite Plugul ce obișnuit se zice în ajunul Sf. Vasile, împreunând cuvintele cu sunet de telincă și cu ciocniri de fiere de plug.

   URARE CU PLUGUL

   Aho! Aho! plugul badei cu 12 boi.

   Boi bourei,

   În coadă cudălbei,

   În frunte țintați,

   În coarne-nfierați,

   Pe pânteci balani,

   Pe spate plăvani,

   Fiecare de câte cinci ani.

   Mânați măi, hăi, hăi!

   Badea c-un plug bine-mpănat

   Și tot cu fier ferecat

   Tras de boi bourei,

   Voinicei ca niște zmei,

   S-a apucat de arat

   Zi de vară

   Până-n seară.

   Mânați, măi, hăi, hăi!

   La luna, la săptămâna s-a dus badea să vadă grâul de-i răsărit, dar era de secerat.

   Badea l-a secerat,

   În girezi l-a adunat,

   Apoi l-a treierat

   Cu roibul, cu murgul,

   Cu negrul, cu surul,

   Și multe care-a încărcat

   Și la moara din vale-a plecat.

   Mânați, măi, hăi, hăi!

   Dar hoața de moară, ce păștea brândușe pe costișe, dacă a văzut așa povară mare,

   Puse coada pe spinare

   Și fugi spre lunca mare.

   Iar morarul, meșter bun,

   Alerga ca un nebun

   Și striga, mereu striga.

   "Na, morișca, na, na, na",

   Moara tot hodorogea

   Și prin apă tot fugea.

   Mânați, măi, hăi, hăi!

   Iar lelea morăriță, bună meșteriță, suflecând mâneci și catrință,

   Luă un cojoc mițos

   Și mi-l îmbrăcă pe dos

   Cu tărâțe, cu cojițe,

   Prinse moara de cosițe,

   Ș-o apucă de călcâi

   Ș-o puse pe căpătâi.

   Lovi c-un ciocan în șele

   De o dete pe măsele;

   Atunci moara s-a pornit,

   Roțile și le-a-nvârtit

   Și pe loc a măcinat

   Tot grâul cel secerat.

   Mânați, măi, hăi, hăi!

   S-a sculat apoi nevasta bădicăi și s-a dus în cămară,

   A scos o sită de sfară

   Și-i păru că-i prea rară.

   Ea s-a dus iar în cămară

   Și a scos o sită deasă,

   Tot cu firuri de mătasă.

   Mânați, măi, hăi, hăi!

   Frământat-a ș-a dospit

   Și cuptorul l-a umplut

   Și colacii au crescut.

   Apoi lelea c-o lopată

   Tras-a unul mare-n vatră,

   Un colac rotund, frumos,

   Alb ca fața lui Hristos,

   Și mi l-a rupt drept în două

   Ca să ni-l deie tot nouă..

   De urat am mai ura,

   Dar ne temem c-a-nsera,

   Și-s cărările-ncurcate

   Și casele depărtate

   Aho! Aho! plugul badei cu 12 boi

   Iată-ne sosiți la noi.

   Unii mai adaugă și următoarele versuri:

   Noi din suflet vă dorim

   Acum și până murim

   Câte paie sus pe casă,

   Atâția galbeni pe masă,

   Câți cărbuni în cel cuptori

   Atâți mândri gonitori,

   Câte fire în manta

   Atâtea vaci a făta.

   URARE DE DIMINEAȚA ANULUI NOU

   Anul nou cu fericire

   Vă dorim și cu-nflorire

   Ca merii

   Ca perii

   În mijlocul verii.

3. Românii au obicei a-și strânge mijlocul cu brâie de lână roșie, sau cu chingi late de piele, țintuite cu bumbi de alamă. Ei pretind că puterea omului e cu atât mai mare cu cât șalele sunt mai strâns legate cu cingătoarea.
4. În poveștile poporale, când zmeii se apuc la luptă dreaptă cu feți-logofeți, zmeii trântesc pe dușmanii lor astfel de tare că-i bagă în pământ până la genunchi, apoi feții-frumoși, la rândul lor, bagă pe zmei în pământ până la brâu etc.
5. Balada lui Stoian are asemănare în unele pasaje cu aceea a Păunașului codrilor. Ele mi-au fost amândouă cântate de un lăutar din satul Mircești, anume Didică, și poate că au același autor.