Vifor

 

I

Dumitru-și mai număr-o dată
Cei "doispre'ce lei ș-o bucată",
Gîndește, se scarpină-n cap:
"Că multe mai sunt și la casă !
Nu-i una, să dau și să scap.
Nevastă și nouă copii,
E gloată, și gurii nu-i pasă,
Ea cere mereu; fă ce știi,
Aleargă, din piatră să scoți,
Să dai demîncare la toți !"

La sanie juncii înjugă,
Și-și face din traistă glugă.
Se-nchină. "Rămîi sănătos !"
— Faci rău că te-ntorci pe-așa vreme:
A nins astă-noapte vîrtos;
Și nu vezi ce vînt s-a stîrnit ?...
— Mi-s juncii voinici, nu te teme,
Pe viforul cel mai cumplit
Încarc, și-ți pornesc unde vrei,
Și n-am nici o grijă cu ei.

II

Pe alte tărîmuri te-ai crede:
Nici cer, nici pămînt nu se vede.
Vîrtejuri, urlînd, se răpăd
Și munți de zăpadă ridică,
E ceas de pieire — prăpăd.
Și omul îndeamnă mereu,
Plăvanii troianul despică,
Și-ntind, să se rupă, din greu,
Căci și ei au suflet, și lor
De tihna de-acasă li-i dor.

În bocetul vîntului cine
Te cheamă ?... Nu-s glasuri străine...
"Dumitre !... Tătucă !... Nu vii ?..."
El caută-n zări, ca prin sită,
Să-și vadă... nevastă, copii.
Văzduhul îi pare de foc...
În valuri, zăpada, stîrnită,
Ca marea-l îngroapă pe loc.
Deasupra-i troienele cresc,
Și glasuri de vînt îl bocesc.