Vin nou

 

Zăpada căzuse toată dimineața, înceată și lipicioasă. La prînz stătuse, iar după-amiază un vînt căldicel și zberengăiat o prefăcea în băltoace murdare, ce se înmulțeau și se lățeau necontenit, gata să transforme toată piața, cît era de mare, într-o mlaștină desăvîrșită.

Orășelul dormita. Cu norii aceia atît de jos, de-i atingeau toate coperișurile, parcă îl învălise cineva cu o mușama neagră. La ceasul acesta, unicele vietăți care se aflau în piață, erau : Cristache, vardistul cu no. l la gît, și o pereche de porci care adulmecau petele de zăpadă, scormoneau ochiurile de apă hleioasă și grohăiau nemulțumiți. Orășelul — bogat în podgorii cu faimă — dormita, căci era a doua zi de Crăciun și cam de la data aceasta sfîntă vinul cel nou începea să fie bun de băut pentru un adevărat pod- gorean. Pînă și cele trei cîrciumi, „berării de primul rang”, erau deșarte, cu toate că la ora asta de obicei forfoteau de mușterii. Școala primară, fără transperante și fără nici o noimă, părea pustie de cînd lumea. La farmacia cu geamuri exagerat lăbărțate și pictate cu litere albe, un asistent tînăr picotea pe o carte. Cafeneaua lui Bela, pitică la fel cu stăpînu-său, avea obloanele trase : nu primea de sărbători. Spre cele patru puncte de zare porneau patru străzi ; sau, mai adevărat, veneau din zări să se verse în mlaștina pieței ca patru rîuri de pustiu. Și deasupra întregii priveliști, mohorîte și sterpe, se înălțau amenințătoare și sinistre, ca două enorme figuri suprapuse de orb, cele două caturi ale primăriei ; pe imensa fațadă, doar două uși și patru ferestre…

Cristache, care dormita, de asemeni, încotoșmănat în șuba lui de oaie, pe bancă, lîngă scara de piatră a monumentalului edificiu, își surprinde capul tras de povara somnului tocmai cînd e gata să-i cadă pe genunchi ; tresare deodată, speriat de țipete stridente. Mîna apucă autoritar capul scurtăturii groase de cauciuc, ce-i stă atîrnată cu o curelușă pe după încheietură. Și ochii străpung văzduhul ca sulițele.

— Iar se păruiesc dancii ! descoperi el o mică învălmășeală la îmbucătura drumului ce vine de la gară.

Și tălpile cioboatelor greoaie se puseră automat să bată băltoacele, în goană măruntă, spre restabilirea liniștii, acolo unde mușamaua somnolenței generale fusese sfîrticată.

Cei patru țigănuși păreau patru stegari întîlniți neașteptat pe cîmpul de bătaie, și-n lipsă de alte ajutoare, hîrjonindu-se eroic între dînșii, încerca fiecare să închine drapelul inamic cu o mînă și să-l apere pe al său propriu cu o alta. Căci toți purtau placarde albe cu slove groase roșii, țintuite în vîrfuri de prăjini înalte, spre a fi văzute din cît mai multă depărtare.

Ivirea de Goliat a lui Cristache în vălmășagul lili- putan avu de efect împrăștierea instantanee a războinicilor, ai căror dinți atît de albi, apărînd în același cîmp pe toate fețele lor albe în rîs sonor, îl lămuriră se gardist că n-a fost vorba decît de o copilărească păcăleală.

La o apreciabilă distairță de dînsul, grupul se strînse, se potoli din fugă și, înălțînd cît mai sus cu putință placardele cu litere strigătoare, începu să răcnească în cea mai deplină armonie, rar și scandat :

— Aaaastă seaaară maaare baaal în saloon la pri- măriiiiiie…

În „salon” la primărie marele bal a început. Cele două ferestre de sus și ușa cu balcon dintre ele aruncă trei lungi văpăi tremurătoare în curmezișul pieței. Cu toate că e iarnă și ușile sunt închise, Cristache aude fărămituri de muzică scoborîndu-se pe scări pînă afară la dînsul. El contemplă acum din negură grupurile de fete care urcă sprinten scara de piatră, înfășurate în fișiuri și-n strălucitoare piei de dobitoace. De sub blănurile grele, cad spre pămînt spume de dantele, prin care piciorușele saltă ager pe trepte, parcă aruncate de arcuri din pantofii înalți. Cîteodată salută vreo familie complectă, de la tatăl scund și rotund ca un dovleac pînă la al doisprezecelea vlăstar, cu pantaloni scurți și cu urechile acoperite de două clape, căzute din căciuliță ; familia desigur nu-i răspunde, căci nu-l vede în negură. Cristache nu lasă totuși mîna de la căciulă pînă nu numără patrusprezece, și cu cea bătrînă, cincisprezece, căci e familia domnului ajutor de primar și ofițer al „părții țivile”.

Tineri veseli, cei mai mulți cu șepci de licean pe ceafă, pentru ca smocul frizurii să fie vizibil sub cozorocul cît o lopată, pătrund în grupuri zgomotoase, mîrîind cîntece sau discutînd aprins, bălțînd vorbirea cu cuvinte străine, pocite. Din cînd în cînd se încruntă ; sub globul intrării apare cîte-un pirpiriu gătit spilcă în negru, cu mișcări stîngace :

„A dracului calfă, ce s-o fi băgînd printre boieri ?”

Cristache a urmărit somnoros această forfotă de apariții izvorînd din adîncul nopții și poleindu-se deodată în reflexul sîngeriu al globului. Cu ultimele grupuri, s-a retras și el pe banca pitită de după rina scării mari de piatră… Dacă ar fi să-și prindă mintea cu ăștia, apoi toată noaptea ar trebui să „circule” de colo pînă colo. Așa, însă, pînă dis-de-dimineață, cînd s-or sătura de țopăit, el poate să se îngîne cu visul, în căldura molicică a buleandrei căptușită cu lînă lungă de oaie.

S-a așezat. Prin căscătura intrării se furișează, necontenit de deasupra sunete armonioase. Acum, că mișcarea a încetat pe scara de piatră, se aud perfect basul și toba mare, cu talgerele — instrumente pentru care Cristache are un deosebit respect… Celelalte se pierd în izbucnirile acestora, ram-pam-pam, ram-pam-pam. Cristache dă înminunățit din cap… muzica lui paș’doi, săraca ! Ram-pam-pam, ram-pam-pam. Deodată muzica s-a oprit: poate s-au închis ușile de sus. Dar nu, a fost o părere. Iată : ram-pam-pam, ram-pam-pam. Cîteodată e atît de voinic zbucnetul metalic, că țopăie parcă și primăria, atît de strașnic vibrează. Cristache cască satisfăcut. Apoi, pornind de sub rădăcina nasului, își desface în compas arătătorul de degetul mare, plimbîndu-le pe mustața a oală. Cu zbucnirile și opririle ei muzicale, primăria i se pare o uriașă armonică, pe care o mînă nevăzută o îndeasă din întunerecul nemărginit de deasupra, apoi o trage de căciula ascuțită în sus.

Cînd tace primăria, încep cele trei berării de primul rang, ce privesc chiorîș la namila care le-a înghițit clienții. Degeaba ! Zvonurile de lăute, la fiecare deschizătură de ușă, par un bîzîit de muște pe lîngă armonica gigantică. I-auzi, a început din nou : ram- pam-pam, ram-pam-pam… Bietele musculițe, le-a înghițit bărzăunul… „Of, ce mai bas are 42 : ram-pam- pam… Zbîng, zbîng, zbîng… și cită mai tobă… of, Doamne, și zici să mai mori…” Și Cristache ațipește pe nesimțite, legănat de răcnetele diminuate ale uriașei guri de alamă.

La cîrciuma lui Axinte, ușa s-a dat cu putere în lături și o larmă sălbatecă de glasuri se zbate acolo într-un clocot înverșunat. „Iar scandal! mormăie Cristache, neîndurîndu-se să se ridice de pe bancă. Vai de biet gardist, săracul, nu i-e dat și lui să aibe o zi de Crăciun cum se cade !” Cristache a pus fluierul în gură. El știe că doi din camarazii săi sunt învoiți departe, la țară, iar cel din urmă, no. 4, face permanentă gardă pe strada domnului deputat, de unde are consemnul să nu se miște chiar dacă ar lua foc tot orașul. Cu toate astea, el ține amenințător țignalul între buze și așteaptă cu încordare să dea alarma. Dinaintea cîr- ciumii Iui Axinte, în lumina searbădă a geamurilor murdare, vede siluetele bețivilor agitîndu-se. Unul încearcă să se ridice pe un cal și, după mari sforțări, ajutat de ceilalți, izbutește. Atunci deodată larma se ogoaie și bețivii bat din palme ca la întruniri. Strigătele de ura și de bravo covîrșesc armonia primăriei. Cristache rămîne înlemnit : „Opoziția I” geme el, frecîndu-se Ia ochi. Dar nu, nu ; nu e nici măcar un vis urît. E opoziția în persoană, și a pornit călare, înconjurată de alai, încoace, spre bal, unde e și domnu deputat, și domnu primar, și domnu ajutor, și domnu ofițer al părții țivile… Ei bine, dar asta întrece orice margine ! Să te pună pe lucru în sfînta zi de astăzi… Asta e rivoluție…

Rivoluția înaintează înceată și tumultoasă. Cristache, cu țignalul în gură, cu o mînâ încordată pe cauciucul scurt și gros și cu cealaltă pipăindu-și revolverul în tașca de piele de la spate, aruncă priviri străpungătoare în negura prin care larma se apropie tot mai zgomotoasă și mai dîrză. Aha, opoziția rîde…

Iată-i, cei dintîi au și intrat în lumină. Dar parcă-s tineri de tot ; calfe de pe la tăbăcurii, ucenici, haimanale, și se prăpădesc de rîs.

„Ce dracu or avea ?… A, iată și pe călăreț… Dar ăsta e… a… păi e d-ai noștri ! Nae Cazangiu… măce- laru… aaa… păi nu e nimic… aici e altfel de plan…

Al dracului dom’ Nae, e beat mort… iar face vreo șotie de-ale lui de beție…”

Cristache rămîne în umbră… Gura lui, care a aruncat dintre buze țignalul cu șnur roșu, se strîmbă acum de rîs. Știe el cine mi-i domn’ Nae ; pregătește acum vreo poznă… dar ce-are [a] face ? E de-ai noștri…

Zgomotoasa procesiune s-a oprit. Acum e toată scăldată în lumină. Și zarva e din ce în ce mai grozavă : strigăte, rîsete, îndemnuri… „Hai odată… să te vedem. Înainte…” „P’ff, laude…”

Deodată calul se ridică în două picioare. Cazangiu îl lovește în șale cu potcoavele tocurilor și-l mînă zgomotos : „Di, hi… f’re-a dracului de gioale !…” Calul se învîrtește pe loc ; dar brațele voinice ale lui dom’ Nae strîng hățurile din ce în ce mai scurt. Calul s-a ridicat din nou în două picioare, sforăind cu înverșunare, apoi cele două copite dinainte s-au lăsat pe a patra treaptă. Dar domn’ Nae dă pinten cu spor. Acum calul își mută și picioarele din urmă pe treapta dintîi, apoi, prinzînd curaj, începe să urce picior cu picior, treaptă cu treaptă. Un ura formidabil răsună, lăutarii, care au venit neștiuți cu gloata, izbucnesc pe nebănuite într-un imn de triumf, iar dom’ Nae Cazangiu agită căciula, chemînd parcă vitejii după dînsul, așa cum Cristache văzuse în cartea feciorilor lui pe Avram Iancu. Calul cîștigă reduta treaptă cu treaptă… Iată-l sus…

Lumea aplauda, cînta, lăutarii se întrec. Cristache se prăpădește de rîs. Îl știe el bun de șotii pe dom’ Nae, dar la una ca asta nu s-ar fi așteptat pentru nimic pe lume.

„Măi, mare năzdrăvan…”

— Trăiască Nae Cazangiu ! răsună un glas.

— Urrraaa… răspunde toată gloata și, o dată cu ea, Cristache, care închină și închină, nemărginit de încîntat, din cap.

Mulțimea se îmbulzește acum pe scara de piatră, pentru a vedea pe Cazangiu străbătînd vestibulul primăriei. Copitele răsună metalic pe ciment, trezind ecouri speriate pe după ușile închise, cu cartoane strîmbe și prăfuite : „Arhiva”, „Casieria”, „Secretarul”… Potcoavele calului alunecă pe pardoseala lucioasă, dar potcoavele lui dom’ Nae îi țin din scurt pîntecele, și calul nu poate să-și piardă echilibrul. În cele din urmă picioarele dinainte ale dobitocului se înfig biruitoare pe prima treaptă a scării întortocheate de lemn, cu covor de dimie pe mijloc, care duce sus, în sala balului.

Și calul începe să urce…

Mulțimea este acum în delir. Cristache se ține cu mîinile de burtă. Deasupra, cei din bal se împing claie în rampă și primesc cu aclamații pe cel care, îndemnîndu-și calul, bătîndu-l încurajator pe grumaz, mîngîindu-l pe frunte, îi alungă neliniștea, ce se lămurește tot mai mult în nechezăturile desperate, în ochii holbați peste fire, în nările umflate, în spuma deasă ce-i înflorește pe bot, de parcă ar ține un bulgăr de zăpadă în dinți. Dar Cazangiu e călăreț bun, și ascensiunea a trecut acum de prima învîrtitură a scării…

Mulțimea parcă a tăcut și urmărește atentă rezultatul. Numai Cristache este doldora de veselie. Cu figura lui rîzătoare, cu glumele și chiar cu coatele întețește pe vecini la haz ; apoi ochii ce-i ard ca de beție se alungă unul pe altul, cătînd să întîlnească pe-ai domnului comisar, care s-a ivit în capul scării, trăgînd cu greu un picior prins în mulțimea înghesuită. Cristache vrea să prindă surpriza înveselitoare pe chipul șefului și să schimbe cu el o privire reciprocă de hazoasă admirație.

Dar chipul comisarului e mai teribil chiar decît al calului. Între buzele lui tremurătoare, țignalul pornește într-un vuiet lung de disperare. Pe figura lui Cristache a apărut numaidecît atunci, ca o proiecție, înfățișarea severă a datoriei. Și țignalul lui răspunde scurt și ascultător.

— Cristache, ce mi-ai făcut, Cristache, nătărăule ! se ia domnul comisar cu amîndouă mîinile de chica neagră, creață, mare, ca de poet.

Cristache, care se găsea tocmai printre cele dintîi rînduri ale curioșilor, din cîteva salturi s-a oprit la coada calului. Comisarul, scoborît în grabă, a apucat de dîrlogi.

— Pardon ! Nu admit! protestează don’ Nae.

— Zît !…

Murmurul mulțimii intervine :

— Lasă-l, domnule ! Dă-i drumul ! Jos cu el!

— Zît ! răcnește Cristache, agitînd cauciucul.

în ajutorul forței publice au mai sosit: ușierul primăriei, pompierul și lampagiul. Cuvenitul proces- verbal se încheie în huiet mare, în ciripit de păsări, în muget de vite, în miorlăit de pisică îndrăgostită, întrerupt brusc de furioase lătrături de dulău răgușit. Un violent schimb de cuvinte se întețește deodată între cele două caturi. Dar domnul comisar, care a sfîrșit ultimul colac al meșteșugitei sale iscălituri, dă neturburat sentința :

— La secție !

Dom’ Nae, care, ajutat de zeci de mîini, a izbutit, în sfîrșit, să descalece, își încordează brațele. Prin brațe însă curge vin nou.

— Să nu mă atingi, Cristache, că…

— Zît! îi taie scurt Cristache, în vreme ce mîna se înfige nemiloasă în gulerul contravenientului… Un’te trezești aici ?

Domn’ Nae încearcă o răsucire, dar brațul vînjos al lui Cristache, dintr-o singură mișcare, îl și repede în părete.

— Să nu cerci să ivadezi, că te-a luat mama dracului !

În urma lor, ajutat de autorități, calul coboară cu greu treptele. Iar ecourile nenumărate ale pustiilor arhive, trezite din somn, răspund vehement, pe același ton, strigătelor, înjurăturilor, chirăiturilor, huiduielilor mulțimii. Sub comanda celui mai bun amic al lui domn’ Nae, lăutarii au început un marș de mort.