Viorele... Rândunele...

 

Un mănunchi de viorele
Ieri am căpătat. Ș-acum
Simț un zvon de rândunele
Fluturând spre mine în drum

Fiindcă ele sunt pristavii,
Viorelele de ieri,
Ce vestesc pe solii slavei
Dulcei zâne Primăveri.

Cu ce dor aștept solia
Ș-a lăstunilor pribegi
Ce-au trecut prin România,
Doar tu, suflet, înțelegi.

Păsări dragi, premergătoare
Reînvierii din April,
De la robi ce-aduceți oare
Unei inimi în exil?

Au zburat-ați pe la casa
Cu geamlâcul înflorit?
Era tot în locu-i masă
Unde-am plâns și am muncit?

Patul unde pe-ndeiete
Aș fi vrut odat’ să mor;
Și icoanele-n perete,
Erau tot la locul lor?

Cărțile, cărțile mele,
Vechi izvor de bucurii,
Tot acolo-s, rândunele?
Tot acolo?... Ori, pustii,

Între ziduri înnegrite
D-al războiului crunt foc.
Doar odăile cernite
Plâng un neam făr’ de noroc?

Ori, — durere-ngrozitoare
Ce secatu-m-a de plâns, —
Calcă brutele-n picioare
Tot ca cu iubire-am-învins?

Hai, degrab-aduceți veste!
Înainte ca să mor,
Vreau să știu. Și, oricum este,
Voi stă lemn nepăsător.

Căci simțirea-n veci mi-e stinsă.
Și în trupu-mbătrânit
Numai ura, ura-aprinsă,
Urlă: Încă n-ai murit!

Nici o lacrimă pe gene
N-oți vedea, de-i chin și jaf!
.........................................
Dar de voi zări în pene,
Rândunele, — un pic de praf,

Poate-atunci o-nduioșare
Să-mi redea vechiul avânt,
Și să sorb c-o sărutare
Colbul sfântului pământ!