Visătorul
Albă-i piața Barberini către miezul nopții vara,
Cînd se-ntoarce singuratic un poet spre casa lui.
Pînă-n Lațiul vechi e cale — dar la Roma ești în țara,
Unde poți să stai de vorbă cu divinile statui...
Și poetul nostru-i tînăr și naiv ca toți poeții
Care cred în frumusețe mai presus de toate-n lume,
E naiv, și nu-și dă seamă ce calvar e drumul vieții
Pentru cei ce vor să-și facă un diamant din al lor nume.
Ochii lui privesc și cerul își coboară-n ei misterul,
Sunete, culori și forme, deopotrivă el le-adună
Și cînd alții-adună aur, el ar vrea s-adune cerul
Într-un vers, și îi ajunge că-i bogat în luci de lună.
Sună pasul lui, ș-acuma a ajuns lîngă fîntîna
Cu tritonul care-aruncă gîlgîind un joc de apă, —
Ah, frumos mai e tritonul, și dibace-a mai fost mîna
Maistrului ce-a fost în stare așa lucru să conceapă.
Astfel se gîndește dînsul, și puterile-și măsoară,
Pe cînd apa ca un suflet chinuit de îndoială
Vrînd mereu la cer să urce, fărîmată se coboară:
Și deodată visătorul a rămas cu fața pală.
Sunete, culori și forme, asta-i toată viața noastră;
Dar să aibă dînsul oare raza focului divin ?
Și-acum pasul lui în umbra care s-a făcut albastră,
Sună cadențat ca ritmul unui vers alexandrin.