Visarea cea din urmă

Visarea cea din urmă de Alice Călugăru

publicat în Luceafărul, Anul IX, nr. 22, Sibiu, 16 noiembrie 1910

Vieața m-a făcut să fiu păgână,
Să fiu surâzătoare, — în iubire,
Puterea sorții, tăinuit mă mână,
Un înger rău și blând m-a luat de mână
Ș-am ocolit străvechia fericire.

Cules-am din a dragostei grădină
Înveninate flori și roade rele,
Și-n viața tuturor de-am fost străină,
În vieața tuturor am fost de vină
Că drumuri am brăzdat vieții mele.

Cules-am sărutări cum se adună
Un snop de flori, și inimi cum se strânge
Un braț de roade rupte de furtună,
Dar le-am înapoiat: căci o nebună,
Fugară soartă, voile-mi înfrânge.

Și am iubit cu dragoste curată
Ș-a doua oară și a treia oară!
Și am jertfit în urmă, turburată
Pe rugul patimei. Și câteodată
Dispreț am dat cu dragostea-mi ușoară.

Vibrănd din toate coardele, mă înfrânse
Iubirea, rând pe rând. Și-n veci schimbată,
De-atâtea ori cu glasuri noui se plânse,
Ș-adesea câte o coardă, trist se frânse
În inima-mi de vieață sângerată!

Dar azi, când zac tăcând de friguri arsă,
Când pleoapele, mi se închid fierbinte,
În spre trecut gândirea-mi reîntoarsă
De sărutarea ta pe veci neștearsă,
Înfiorată-mi readuce aminte!

Tu care ai fost întâia mea visare!
Tu care ai fost întâia mea iubire!
O tu ce nu mai cunoscut! Tu care
Zâmbit-ai de năvalnica paloare
Ce-mi răspândia pe față a ta venire!

Oare-ai știut că-n nopți cu atâtea stele
Atâtea 'ncât se prăbușiau din slavă!
Văzută pănă-n ziuă, doar de ele
Am stat la marginea ferestrei mele
Cu inima de dorul tău bolnavă.

Și-n taină, cu dorința-mi turburată
De-a fi cu ține, închipuiam o scară
Cătră fereastră ta de lături dată,
Și-n gând, în preajma ta intram odată
Cu fluturii din nopțile de vară.

Și-n dimineți fierbinți de par'că ape
În ceruri tremurau de atâta soare
Veneai, cu ceasul soarelui, aproape!
Cum ți-am ascuns sub aplecate pleoape
A gândurilor mele sbuciumare!

Tu nu-ți mai amintești de dimineața
în care singur ai venit odată,
Și-n mâinile-ți îmi îngropasem fața.
Dar mie, turburatu-mi-a vieața
Că m-au atins pe gură 'nfierbântată.

Și-n seara când te-ai dus, întâia dată
Tu ai văzut tăcuta mea 'ntristare,
Și frunții-mi pe-al tău umăr rezemată,
De răul despărțirii i-a fost dată
întăiu și cea din urmă sărutare.

O nu te îndoi că numai ție,
Îți scriu, din toată lumea necuprinsă!
Că-n drumul vieții mele au fost o mie
De sărutări cari mi-au dat beție,
Dar fruntea-mi fu numai de tine atinsă.

Pe tinerețea mea, neștearsă
Va rămânea, prin darul moștenirii;
Și nici de lacrime ce jalea varsă,
Și nici de patimă nu va fi arsă,
Și nici de legea timpului ș-a firii.

Dar tinereța mea adevărată
S-a scuturat de pulberea ei ninsă,
Căci sufletul, ca fluturii, odată
Își are-n vieață vremea fermecată,
Și-și are'ntâiu splendoarea neatinsă.

lubirea cea dintâiu ți-am dat-o ție
Când mintea-mi nu putea ca s-o înfrâne.
Ți-am dat a vieții mele curăție.
Tu singur, tu întâiu, tu pe vecie
Iubirea vieții mele vei rămâne!

Și când gândesc ce mult mi-au fost străine
lubirile din calea-mi sbuciumată!
Ce scurtă vreme atâta trudă ține!
Azi numai că te-am întâlnit pe tine
Un preț mai dau vieții mele toată!

O, nu știi patima renăscătoare
Cu ce tărie nouă iarăș arde!
Când astăzi friguri mult dogoritoare
M'abat — când sufletul din nou mă doare
De deșteptarea amuțitei coarde!

Mă simt ca pe un lung drum rătăcitoare,
Aș vrea acum să mă re-ntorc din aste
Fugare drumuri, ca pe o largă mare
Ce bate insule cu -mbătătoare
Grădini, și scaldă fețe vii de coaste.

Grădinile zadarnice s-apună
Departe cu a lor roade 'nveninate!
Și coastele să piară de furtună!
Și valurile mari ce aspru sună
Rămâie-n zare tot mai depărtate!

Căci dac-am rătăcit pe mult amara
Și sbuciumata mare a vieții 'ntinse,
Întâia mea iubire-ar fi ea țara
în care odată-aș regăși comoara
Simțirii mele celei neatinse.

Căci sunt sdrobită de așa cale lungă
Și repede, de e de-acum sfârșită,
Din barca mea ce valurile-alungă,
Cum aș sări pe tărm de-ar fi s-ajungă!
Cum m-ș culca pământului, trudită!