Visul (Mihăescu)

Visul de Gib Mihăescu

Vol. Nuvele inedite, 1935, p. 263—300

Era o fotografie mai mare, de zece centimetri în lățime și poate de vreo două ori pe atîta în lungime. Asta e tot ce-a găsit la moșie. Însă era considerabil de mult și-atîta. Moșia asta din Basarabia, deși a fost punctul lui de plecare — acolo s-a născut și-acolo au trăit și părinții lui — n-a prea ținut-o în mare seamă. Venea aici la date știute, mai mult să controleze, să negustorească produsele și să ridice banii. Astfel se lămurește cum în casa părintească n-a găsit decît o singură fotografie. Dar putea să nu găsească nici atît.

Avea acum întreaga statură a Nataliei, pentru că în porte-visite-ul pe care-l luase cu dînsul în război n-o avusese decît pe jumătate: partea de sus, bustul. În schimb, scrisorile ce soseau atunci necurmat de la ea o întregeau. Pe cînd acum, ce s-ar fi făcut dacă n-ar fi dat de comoara asta, pe care nici nu-și mai amintește cum de-a găsit-o aci! El totdeauna pleca cu o fotografie de a ei la drum depărtat; și cum în Basarabia ea nu venise niciodată — cu toate că după mamă era și ea moldovancă — mai ales cînd se abătea încoa, avea grijă să-i aibe chipul necontenit lîngă dînsul. Pe semne a lăsat-o aci în grabă: a uitat-o. E bună și uitarea la ceva neatenția, nebăgarea de seamă de-o clipă față de lucrul, față de ființa cea mai scumpă. Și totuși, e de cumplită mirare; a putut el să uite chipul ei, într-o grabă oarecare, și să nu-și dea seama ani întregi că a putut să i se întîmple lucrul ăsta? De necrezut. Și totuși fotografia e aci, i-o spune chipul ei, întreaga ei statură. El își dă seama că graba asta s-a petrecut în anul războiului, în anul izbucnirei războiului; cînd ar fi putut doară să se petreacă altă dată? Atunci, în zarva aceea, în graba aceea, în harababura aceea. Dar e curios, tocmai într-o astfel de fierbere, de clocot, de zbucium, să nu-și aducă aminte de dînsa, să nu se agațe de frumusețea ei, comprimîndu-și cu amîndouă mîinile inima, în dreptul căreia o așeza totdeauna?

E bună și uitarea la ceva. El, care era un îndrăgostit de felul celora care nu-și simt inima regulat bătînd pînă n-o știu rezemată de cartonul cu fotografia iubitei, n-a fost s-o uite decît tocmai pentru ca Dumnezeu să i-o scoată în cale, atunci, cînd a fost nevoie, în cele mai sfîșietoare clipe ale existenței lui. Cînd a văzut-o, s-a aruncat asupră-i aproape bestial, a sărutat-o, a vărsat lacrămi pe ea și-a înfipt-o în piepții cămășei. A găsit-o la un an după revenirea lui aici, în cutia măsuței de noapte, sub niște ziare rusești, din cari și-a putut da și mai bine seama mai tîrziu, cînd le-a cetit, că lucrul s-a petrecut în primele zile de război; telegramele timpului descriau scurt, sacadat, înfiorător de sacadat și groaznic, începutul celei mai mari tragedii a timpului. Dacă n-ar fi avut nevoie de cutia măsuței, biata, scumpa, draga lui, iubita lui scumpă, ar mai fi așteptat mult și bine sub hîrtiile vechi. Acum însă a luat și ziarele la oraș, pentru că era cu neputință de conceput existența fotografiei fără prezența lor. Iar prada asta teribilă, cu care revenea, fotografia și ziarele erau pentru el mai de valoare decît tot conținutul servietei în care aducea prețul recoltei.

Acasă, în tîrg, după ce s-a culcat toată lumea din oraș, în tăcerea solemnă a nopței, cînd nici pe stradă nu s-a mai auzit nici un mers, el a scos micul ei portret și s-a repezit la picioarele lui, pe care le-a sărutat cu o sete fără de seamăn. Bustul ei, care-i rămăsese de pe front, îl mai simțise pe buze, Doamne, de cîte ori! și capul, și ochii, și fruntea! Dar picioarele ei lungi și drepte, uită-te cît de drepte, Doamne, de cînd nu le mai văzuse! Le-a sărutat pe amîndouă, pe rînd, începînd cu dreptul, luînd-o de la șold în jos. pînă la genunchi și apoi pînă la gleznă, sub tivul rochiei — și-apoi s-a ridicat pe stîngul înapoi, pînă la șold. Milimetru cu milimetru le-au străbătut buzele lui.

Doctorul Calomfir. Calomfirov, cum îi ziceau rușii pe vremea stăpînirei lor, e doctor numai cu numele. Adică și cu titlul. E doctor în medicină. Dar nu practică în chip profesional. Din cînd în cînd dă vreo consultație un prieten, unei slugi sau vreunui argat de pe moșie. Insă și acum mai e abonat la reviste medicale, ce-i sosesc regulat din București și Paris. Din Petrograd n-are ce să-i mai sosească.

Totuși lumea întreagă îi spune,,doctorul”. Doctorul, și-atît: toată lumea știe atunci că-i vorba de Calomfir sau Calomfirov. Pe cînd aci, în tîrgul basarabean. În care locuiește Calomfir. trebuie pe lîngă titlul de doctor să mai adaugi și numele celui pe care-l vizezi, pentru a arăta că vrei să te referi la vreunul din cci cinci doctori mai bătrîni or cincisprezece doctori mai tineri, cari profesează într-adevăr.

Calomfir e om cuprins. Are casă marc aci în tîrgul reședință de județ și are sute de verste de moșie, la cîteva poște depărtare. Dar ce moșie, ce vie și ce conac!

Însă ar fi fost și mai bogat. Și de trei ori mai avut, or poate și mai mult, dacă nu s-ar fi întîmplat revoluția și exproprierea radicală din Rusia. Hm, dar asta încă n-ar fi fost nimic, atîta avere cîtă i-a mai rămas dincolo de Nistru, dacă n-ar mai fi rămas acolo pentru totdeauna și Natalia.

Natalia Alexandrovna cum îi zicea și ca domnișoară și ca soție: Natalia Alexandrovna Stratomirova, ca fiică a bogatului moșier Stratomirov; Natalia Alexandrovna Calomfirova, ca soție a tot pe atît de bogatului moșier — doctorul în medicină Alexandru Calomfirov. azi Calomfir.

Natalia Alexandrovna a rămas acolo și numai două din fotografiile ei sînt aici. Doctorul era pe frontul polonez cînd s-a întîmplat catastrofa; s-a zbătut zdravăn să plece, s-o caute, s-o găsească, s-o ducă cu dînsul într-altă țară, departe. Soldații îi rupseră galoanele și-avea de gînd să înfrunte oceanul răscolit de furtuna cea mai teribilă de pe lume, al sfintei Roșii, așa fără galoane, ca un simplu soldat. Și a săvîrșit într-adevăr această formidabilă aventură, cu toate amenințările cu moartea ale soldaților, dacă va părăsi spitalul. Dar la moșie, de unde ea-i scrisese în ultimul timp, n-a mai găsit decît mormanul de cenușă pe locul mîndrei clădiri de odinioară; iar la oraș, casa cea frumoasă a socru-său fusese preschimbată în oficiu public. Nici urmă de socru, de nevastă, de cumnați. Și nici un fel de lumină, din nici o parte. Un cunoscut bun, neras de săptămîni și cu zdrențele pe dînsul tîrîș, i-a povestit că socru-său și cei doi cumnați au fost împușcați, dar de Natalia n-a știut să-i spună mare lucru. Decît atît rînjind: „Poate a scăpat. Femeile ies mai ușor din încurcătură.”

Iar omul ăsta, cu ochii rătăciți și lihnit de foame, pe care l-a întîlnit la ușa unui grajd ruinat, îi da toate explicațiile prea tare și vorbea prea tare, uitîndu-se parcă cu un fel de nerăbdare în jur. L-a întrebat atunci dacă poate să-i dea adăpost pentru la noapte în grajdul lui și omul acela l-a poftit chiar cu cea mai mare satisfacție și cuvîntul lui a devenit șoaptă și nu s-a mai uitat cu nerăbdare în jur.

Iar doctorul, după ce s-a despărțit de dînsul, dus a fost, pentru că văzuse doar, nici pe cunoscuții, nici pe prietenii de demult nu-i mai putea întreba. Pentru o trădare poate se plătea preț bun: o pîine întreagă.

După ce a trecut Nistrul a putut repede să-și valorifice drepturile și să-și recupereze avutul; calitatea de român și unele rubedenii influente l-au ajutat. Ho, cît a mai umblat și atuncea, cît a alergat, cît s-a sporovăit, în dreapta și-n stînga, s-a ploconit, s-a rugat, a zbierat, a amenințat. Dar cu cît se simțea mai sfîrșit, cu atît a doua zi se zbătea mai cu înverșunare. Din fericire necazurile, tocmai pentru că erau luate curajos în piept, nu au durat mult. Din simplu vagabond, doctorul a redevenit om; și cînd s-a deșteptat prima dimineață în patul moale din camera lui, din casa lui, deodată cuvintele celui întîlnit la Kiev au răsunat altfel: „Poate a scăpat. Femeile ies mai ușor din încurcătură.”

Cu ele în auz a străbătut toată stepa și nu se sinchisea prea mult că zile întregi treceau pînă să mai găsească de mîncare. I-era apoi frică și de-tm sunet de pasăre și de-o umbră, dar dacă l-ar fi căutat cineva la piept ca să-i ia micul porte-visite, atunci cu siguranță că n-ar mai fi vrut să știe de nimic. Ar fi lovit cu toată deznădejdea, or ce-ar fi fost să se întîmple. Iar cuvintele nenorocitului aceluia, care-l va fi așteptat noaptea în grajd să-l predea guarzilor, săpate adînc în amintire, I-ar fi asmuțit și mai teribil. L-ar fi făcut de piatră și oțel.

Însă în dimineața cînd tocmai avea să privească chipul mic cu totul și cu totul alți ochi, cuvintele acelea au avut în miezul capului un răsunet cu totul ciudat, tărăgănat, dogit, sarcastic, ca un glas de bețivan: „Poate a scăpat, femeile ies mai ușor din încurcătură… Doctorul a ridicat plictisit din umeri. În definitiv ce putea să însemne această stupiditate. În definitiv ce rost mai avea rînjetul acela idiot în oceanul sfintei Roșii! Nimic, nimic, nimic. Și el apropiase de buze micul porte-visite pe fond alb și curat ca semnul cerului de la moșia ei, pe care el o întreise aproape prin muncă și prin spiritul lui de afaceri. Era atît de albă și de curată fotografia asta. iconița asta, și atît de dulce, atît de catifelată sepia asta, care semăna la culoare cu ochii ei! Ce mai putea să însemne un astfel de rînjet, într-un astfel de ocean.

Lucrările acestea au apărut atît de luminoase doctorului, că în zilele următoare nici n-a mai stat să se întrebe de ele, iar mai tîrziu chiar le-a alungat din minte, ca pe niște copii răi, mucoși, murdari și zdrențuiți. Iar după un an, cînd a găsit cealaltă fotografie, numai la așa ceva, numai la un rînjet stupid al unui decăzut gata să vîndă pe cineva pentru o pîine infectă, jumătate cu paie, nu s-a gîndit. Totul era că-i avea acum și jumătatea de jos a trupului, sfintele ei picioare. I le contempla de-acum nopți întregi, cînd nu mai era nici un umblet pe drumuri și nici un zgomot pe pămînt și în cer. Rochia le tăia conturul lor propriu-zis mai sus de glezne, acolo unde pulpele începeau să se umfle ușor, dar asta o știa numai el, pentru că fotografia era din față. Însă dispoziția succesivă a tonurilor, arăta rochia ușor apăsată în dreptul genunchilor. Aci erau genunchii ei divini! descoperea el acest amănunt ca pe-un mare adevăr al naturei și îneca în sărutări și-n lacrămi marele adevăr al naturei. Iar ceva mai sus de genunchiul stîng, foarte puțin mai sus, la un lat de mînă, era semnul acela, mic, nu mai întins decît soclul unui buton, un semn cafeniu închis, plușat și rotund — nu o aluniță, pentru că nu era deloc ridicat — însă pufos ca piersica de aproape; de departe părea irisul unui ochi, aidoma ca și ochii ei la culoare, un accident care da regiunei genunchiului și întregului picior un farmec neprețuit. De bună seamă rochia nu-i mai îngăduia priveliștea asta minunată; dar el o știa acolo la locul ei și privind cu ochii ceva mai încordați prin sepia fotografiei părea c-o vede limpede, chiar în mărime naturală, căci și sepia asta închisă avea exact aceeași culoare ca și ochii ei, ca și semnul ascuns, neștiut de nimeni altul decît de el. „Neștiut de nimeni, de nimeni”, se încăpățîna el să repete, cînd uneori, foarte rar, nespus de rar — și din ce în ce mai rar cu cît se scurgeau anii mai domol și mai împăcați cu sufletul lui — vorbele acelui necugetat îi mai încercau întărită lui minte. Rîdea liniștit și cuminte, ofta mai degrabă, dar era un oftat vesel, împăcat cu sine, rîsul lui: într-adevăr, poate să mai vadă cineva, într-un ocean atît de vast, atît de frămîntat ca țara ei, un semn atît de minuscul, de delicat, de catifelat și acest ochi al voluptăței piciorului ei? Acest mic stigmat, această miniatură, acest simbol al întregului ei farmec? Nimeni, nimeni nu-l va putea vedea, oricît ar despuia-o, oricîți i-ar pretinde prețul corpului pe-o fărâmă de pîine cu paie și tărîțe de mălai.

Ani întregi a stat aci sufletul și mintea doctorului, pînă s-a întîmplat convorbirea cu locotenentul Ragaiac. Locotenentul Ragaiac, după ce revenise cu regimentul de pe Nistru, fusese trimis într-o misiune la Cernăuți. Și el tocmai povestea la aperitive, la Trofimov, cît de nelalocul lui se simțea într-o provincie alta decît Basarabia. Bucovina o mai văzuse și Cernăuții de asemenea, dar nu da toate orașele țării pe zăvoaiele Nistrului, după ce le-a împărățit, cu plutoanele lui pentru prima oară, multe luni de zile în șir. Doctorului îi plăcea mult locotenentul Ragaiac, dar se ferea să mărturisească asta celorlalți basarabeni, cari nu-l puteau suferi din pricina multiplelor lui aventuri știute or presupuse, din pricina ochiului lui ironic, care strălucea în dezacord cu atitudinea-i corectă și curtenitoare, și mai cu seamă din pricina oprobriului general feminin, manifestat mai cu seamă de moldovencele, rusoaicele și evreicele mai frumoase, cari se zăpăceau totuși cu desăvîrșire și-și jucau ochii în chip drăcesc, în prezența lui. Doctorul nu putea însă să ia ușor încăpățînarea lui Ragaiac, de a rămîne în acest tîrgușor și-n Basarabia, cu toate că i se oferise loc și în București, dacă ar fi vrut să se mute. De aceea, acum, ca și alte dăți, el asculta cu vădită plăcere chipul glumeț și atrăgător cu care acest oltean își descria nostalgia, numai după o atît de scurtă lipsă, de provincia lui adoptivă. Femeile din Cernăuți, cu care se întîlnise pe străzi, nu-i spuseseră nimic, orcît ochii lor păreau a dori să-i vorbească, multe vlăjganului ăstuia negru și mlădios.

Deodată, în mijlocul arșiței teribile de interes și de dispoziție, un afiș de teatru, de sală de varieteu, îl opri în cale. Un nume rusesc, un nume ca la noi: Marea dansatoare Natalia Alexandrovna. Doctorul gemu ușor și ochii îi crescură deodată. Dar pe urmă zîmbi ca pentru sine, ca și cînd auzul l-ar fi amăgit anume: de multe ori i se mai întâmplase asemeni să i se pară că aude, în orice nume femeiesc, numele cel scump. Natalia Alexandrovna! repetă Ragaiac și mai repetă încă, așa că nu mai putea fi nici o părere; dar cîte Natalii Alexandrovne nu sunt pe această lume, reflectă doctorul, și apoi ce să caute unica Natalie a gîndului său tocmai la Cernăuți, dansatoare, cînd ea știa bine, deși nu fusese niciodată în Basarabia, numele satului unde soțul ei avea moșie și al tîrgului unde se găsește casa lui părintească!

Totuși, doctorul ascultă și mai departe, fără nici o suflare, povestea lui Ragaiac. Numai ochii i se umeziră, din cauza loviturei nervoase pe care i-o dăduse puterea grozavă a numelui auzit. Ragaiac este însă meșter povestitor. Doctorul e singurul basarabean căruia-și deschide sufletul, iar ceilalți ascultători erau din trei cei mai buni prieteni din vechea țară; față de alții, indiferenți, Ragaiac nu povestește niciodată astfel de lucruri. Iată de ce, mai ales acum, Ragaiac îi este doctorului nespus de simpatic. După ce vor termina de vorbit, el îl va lua cu sine la masă și-i va spune de ce povestea asta din urmă l-a făcut să se cutremure de sus pînă jos. Dar încetul cu încetul, înainte ca doctorul să poată spune ceva locotenentului, acesta a și înviat din noaptea neființei pe Natalia Alexandrovna. Nu numai numele ei aducea acum sufletul doctorului la gură, dar imaginea ei, ea întreagă.

Ragaiac povestea că-n viața lui n-a mai văzut așa dansatoare. Mai rămînea aci ultima picătură de îndoială, care ținea în loc pe doctor. Natalia nu era dansatoare, sau era o dansatoare ca oricare alta, ca orice domnișoară rusoaică veselă și amatoare de baluri. Dar Ragaiac explica mai departe: ascultătorii nu trebuie să creadă într-o jucătoare minime, de unde? Natalia Alexandrovna juca nu creații personale sau compoziții după cine știe ce operă muzicală. Ea juca vreo cîteva jocuri rusești prea cunoscute și altele ceva mai puțin obișnuite, dar știute. Însă farmecul ei personal era totul, ondulațiile corpului, mișcările sprintene ale picioarelor. Și ochii. Da, dansau și ochii! asigura Ragaiac pe ascultătorii uimiți. Dansau și ochii ei și după ei dansau toți ochii spectatorilor, ai ofițerilor, ai civililor și ai tuturor bărbaților din sală, ba chiar și ai femeilor. Niște ochi aproape negri… Însă, de aproape, castanii…

— N-ai invitat-o? se informă unul.

— Cu neputință, răspunse Ragaiac, cu neputință. Era luată cu asalt. În fiecare seară acei cari păreau obișnuiții localului îi ofereau banchete întregi. N-aș fi putut ști care era favoritul ei, mai degrabă cred că îi schimba, potrivit cu dărnicia lor. Erau tot oameni bogați cei din jurul ei; iar ca să pătrunzi la dînsa pe drum sentimental, înțelegeți că trebuia cheltuit ceva timp. Or eu a trebuit să revin. Dar nopți în șir jocul ochilor ei — fiecăruia i se părea că se uită numai la dînsul — și jocul picioarelor ei goale mi-au otrăvit și mi-au mîngîiat, în același timp, grele ceasuri de insomnie…

— Picioarele goale? gemu doctorul de astă dată sufocat și roșu. Toți rîseră cu înțeles la această întrebare prea gîfîitoare. Iar Ragaiac completă:

— Goale pînă-n șold și albe și drepte. Ah, am mai spus-o eu, tăria rasei ăsteia stă în picioare…

Și el urmă să-și etaleze convingerile asupra poeziei unui picior feminin cu artă construit. Doctorul nu mai auzea nimic decît un vîjîit care se făcea totuși că-i iese din urechi în afară, ca la scoicele de mare. Mîna lui înaintă tremurătoare spre povestitor și gura lui bîlbîi:

— Dar un semn, un semn puțin mai sus de genunchiul stîng, o pată mică, rotundă, cafenie, n-ai văzut…

Fu întîi puțină tăcere și cei de față nu știură dacă să rîdă or să privească uimiți. Unul spuse:

— Cum vrei dumneata să se vadă așa ceva de la distanță?…

Iar altul adăugă:

— Alunița de pe picior… E ironic doctorul…?

Atunci rîsul izbucni în toată puterea lui și doctorul se ridică înfricoșat. Ragaiac vorbi tare, ca să întreacă hohotele, puțin cam îndîrjit că admirația lui sinceră e luată în derîdere.

— Îmi rezervam totdeauna masa imediat lîngă estradă, așa că picioarele ei pot spune că mi-au intrat în ochi… Dar n-am văzut nici o aluniță, doctore, erau perfecțiunea însăși… și dacă ea va trece prin Chișinău vom pleca s-o vedem cu toții… Să vedem dacă are să vă mai ardă de rîs și dacă o să mai puteți vedea alunițe pe minunile acelea… Nimic, nici umbra unui punct.

Acum fu rîndul pieptului zdravăn al doctorului să plesnească într-un rîs formidabil, cutremurător. Era un rîs pornit cu atîta poftă că toți ceilalți se uitară unul la altul, apoi se asociară la el spre vădita agasare a lui Ragaiac. Și tocmai cînd abia acum ei credeau că încep să priceapă de ce rîd, rîsul voinic al doctorului începu să se ogoaie ca țipătul unui balonaș care se dezumflă.

„Dacă nu e semnul, nu e nici ea!” parcă strigă cineva în capul doctorului. Și ochii lui începură să se strîngă, deveniră mici, mici cît cuprinsul unor găuri de ac.

Doctorul se repezi ca o vijelie prin odăi, pînă la fotografia mai mare. Babușca, femeia mică și zbîrcită, care-l pofti la masă și pe care el o alungă cu răcnete teribile, se închină îngrozită în dosul ușilor și, multă vreme, ceilalți argați numai din spaima ochilor ei putură afla că înăuntru cu domnul doctor nu se petrece lucru curat. Apoi, după suspinele ei, începură să vorbească suspinele doctorului, care răzbăteau tocmai pînă aici, afară. Într-adevăr, doctorul căzuse pe-o canapea și plîngea, cu fotografia în mină. Pentru el rochia asta de sepie tăia orice putință de convingere, dacă semnul acela nu fusese mai mic decît i se păruse și lui, dacă putea fi neobservabil pentru un spectator care admiră două picioare goale în necurmata mișcare și agitație a dansului. Dar pentru toată lumea cealaltă rochia nu mai există, picioarele ei goale sunt devorate de toate lăcomiile desfrînate, sunt mînjite de toate ochirile destrăbălate.

Oricine, bucurîndu-se de un răgaz mai larg decît un privitor în treacăt, ar fi putut năzări semnul cel mic, înecat în pudră și farduri — oricine s-ar desfăta cu priveliștea minunatelor picioare în repaos, l-ar descoperi ușor. l-ar mîngîia, l-ar săruta. Doamne, și cîți ar putea fi aceștia, cîți au putut fi, se cutremură doctorul și geme.

Pe urmă se ridică dîrz și străbate lungul odăilor cu solida lui căicătură bărbătească. A fost nedrept cu nevinovata fotografie, pe care a izbit-o cu atîta furie de scîndură. Nu se putea să nu se vadă, ori cîte farduri ar fi îndesat peste el. E un semn vizibil, și-aduce perfect de bine aminte, îl vede de parcă acum cîteva minute i-ar fi dăinuit dinaintea ochilor.

Nu se poate, imposibil… nu este ea, Natalia Alexandrovna, care a turburat nopțile locotenentului ăstuia afemeiat, care-și negustorește frumusețea cu bogătașii orașului bucovinean.

Soția lui este fotografia aruncată jos, cu rochie decentă, cu rochie care-l împiedică să examineze amănunte scumpe, discrete, insuportabil de dulci, tocmai pentru că neștiute de nimeni, și pe care numai un inconștient nemernic ca dînsul le poate aduce în discuție și-n hazul unor bețivi și unor ofițeri libidinoși. Doctorul ridică tremurînd fotografia de jos, își cere iertare, o strînge la sîn.

— Nu e ea, își spune necontenit. Așa e, idolul meu, că nu poți fi tu?… nu poți fi… nu ești…

Și glasul începe să i se moaie iarăși și suspinele încep iarăși să se ridice grele din adînc.

— Nu ești, nu poți fi… plînge el și apoi totul se preschimbă în urlet și-n zvîrcoliri. De ce nu ești tu?… Nu se poate… Tu trebuie să fii… Tu… Te rog să fii… Te rog să fii… să fii… să fii… Trebuie să fii! urlă el lovindu-se cu pumnii în cap.

Sala e, într-adevăr, mare, încăpătoare și luxoasă. Candelabre de becuri revarsă o lumină prea vie, prea pătrunzătoare pentru ochii de târgoveț, de multă vreme nemaiobișnuiți cu lumina electrică. Doctorul și-a ales masă din vreme, chiar lîngă estradă. Lume zgomotoasă sosește necontenit și ocupă locurile. În toate părțile se aude: Natalia Alexandrovna, Natalia Alexandrovna. Primele numere ale varieteului trec aproape neobservate; aplauze răzlețe, ba chiar și fluierături.

Doctorul nu se simte la locul lui; emoția îl înăbușă prea din cale afară, îl strînge cu gheare subțiri de gît. Ș-apoi, așezîndu-se aici, parcă s-a angajat și el pentru un număr de varieteu. Artista o să-l observe în plin joc, are să dea un țipăt, să-l strige, Numărul de joc se va preschimba în dramă curată. Și-atît. În melodramă: își vor cădea unul în brațele altuia și el o va smulge din localul desfrînat, o va duce din zarea ochilor pofticioși, leșinată, la subțioară, ca un pachet. Dar boldul curiozității încearcă zdravăn pe doctor, îi poruncește să rămînă, să vadă tot, să asculte tot; să știe cum și-a petrecut femeia asta nopțile, toate nopțile în cursul lung al atîtor ani. Gîndul cel bun îl îndeamnă acum de-a surda să fie tare, să sfîrșească totul cît mai repede cu putință; nu trebuie să vadă nimic! Ce s-a petrecut pînă acum aparține trecutului, groaznicelor necesități, catastrofei spăimîntătoare, care a cutremurat lumea din temelii. Ba gîndul bun îl mai sfătuie să se ridice de-acum, să meargă în cabina ei, să-i strige să-și topească fardurile de paiață, să se spele, să se spele zdravăn, să redevină ea; cea demult.

Însă într-un suflet de bărbat, care nu și-a văzut soția de ani și n-aude de ea decît prin bruscă, stăruitoare și irezistibilă rumoare publică, viermele curiozității face teribile ravagii. Astfel că doctorul ceru chelnărului să trateze cu ocupanțiii vreunei mese din fund (erau ocupate pînă la una și toți din jurul lor erau electrizați de așteptare) un schimb, pentru ei cît se poate de convenabil. Un astfel de gust îi fu îndeplinit de bună seamă la repezeală. Aci, în fund, într-adevăr, se simți mai la locul lui. Cel puțin nu se va da în spectacol Și-apoi, pentru ochii lui, semnul de pe picior va apare și la atîta distanță; pentru ceilalți, e firesc, el să nu se bage de seamă nici lîngă rampă. Pentru că tot asta rămîne marea mîngîiere a doctorului, care-l îndeamnă să dorească, să voiască din toate puterile, să se roage lui Dumnezeu… să fie ea! atît și nimic mai mult; în oceanul imens și turmentat prin care a trecut, nimeni, nimeni n-a văzut micul, dulcele, sfîntul semn, unde, pentru el, s-a strîns tot sufletul ei

Masa aceasta din urmă e așezată în dreptul ușei, iar in ușă s-au îngrămădit cîțiva întîrziați. Cei mai aproape de doctor sunt: un ofițer și un civil. Un tînăr sublocotenent mic și pirpiriu cît o gîgîlice, dar strălucitor îmbrăcat. Obrazul i-e supt ca la un tuberculos, iar ochiul îi înoată, exagerat de monoclu, în luciul celei mai scabroase libidinii. Înainte chiar de a deschide gura largă, de degenerat, doctorului nu i-a plăcut deloc. Dar acum, rînd îl aude, apoplexia e gata să-i sfarme în bucăți creierul căruia i-e dat să audă atît de grosolane insulte (Dumnezeule, cine poate spune dacă nu sunt adevăruri!) la adresa soției sale.

Sublocotenentul dăscălește pe tovarășul său cum trebuie să procedeze, ca să fie primit la noapte în camera Nataliei. Foarte simplu: n-are decît să-și șoptească dorința la urechea chelnărului aceluia înalt și slab, chel și cu favoriți Evident, trebuie cinstit și chelnărul, dealtfel probabil că are, și de la ea, la sută.

Din nefericire, tariful trebuie să fie foarte urcat, precît a auzit. Ei n-a mai încercat, de când a auzit de isprava unui alt ofițer din artilerie, pe care nu-l cunoaște personal dealtminteri — și care i-a luat astfel înainte. Dimineața i-a pus femeii pe masă 500 lei. Larmă, scandal, în cele din urmă a trebuit ea să tacă, pentru a nu-și strica reputația de artistă… și a nu fi taxată de cocotă…

— Pe de altă parte am auzit că e în căutarea bărbatului ei, despre care ar fi aflat că e refugiat în Romînia…

Doctorul se întrebă de ce nu cheamă imediat chelnărul, să plătească și să plece numaidecît. Să aibe tăria demnă de-un adevărat bărbat de a-și înăbuși odată această stupidă curiozitate, a cărei febră îl macină acum ca boala cea mai cumplită. Își caută soțul așadar? Foarte bine: prin urmare va bate ea la poarta lui. Și atunci n-are decît s-o întâmpine cu toate onorurile pe care le merită. Totuși doctorul găsește că e stupid să părăsească sala chiar de acum; e caraghios să faci atîta amar de drum, ca să pleci fără să vezi ce te interesează. Tăria e să nu te lași recunoscut și să întorci spatele fără a adresa o vorbă. În cazul ăsta ar fi mai de dorit să cheme chelnărul celălalt, cel înalt, slab, pleșuv și cu favoriți, și să-i ceară toate lămuririle. Doctorul își încredințează dorința unui picol agil, după ce se convinge că ofițerașul tuberculos și tovarășul lui nu mai sunt în preajmă-i. Și răspunsul îi vine numaidecît: cel chemat e ocupat cu niște mari comenzi. Dar cum termină, sosește numaidecît. Știe el ce dorește domnul: mai este timp destul.

Și doctorul se miră cum picolul se îndepărtează, rînjind cu înțeles la dînsul, fără să-i fie capul croit și spart în două de sticla asta de licheur.

Dar de ce în halul ăsta!? se întreabă înfricoșat doctorul. În definitiv e de înțeles: te faci dansatoare, cedezi unuia și altuia, ai doar atîtea piedici de înfrînt ca să ajungi la liman. Dar cînd ai ajuns atît de aproape de acest liman, cînd nu-ți mai lipsesc decît cîțiva gologani pentru o noapte și trei ceasuri de cale ferată, ce rost mai are această prostituare? Nici cea mai josnică femeie nu se prostituează de plăcere… Dar una ca… dar Natalia… Natalia Alexandrovna, fata mîndră, fata și soția de baron… imposibil… cine știe ce confuziune de nume, cine știe ce individă de proastă condiție…

Și păhărelul de licheur, umplut necontenit din sticla, pe care chelnărul i-a lăsat-o pe masă, la poruncă, face naveta, la intervale de vreme din ce în ce mai scurte, spre gura lui lacomă…

„Cine știe ce drojdie, ridicată deasupra de clătinarea asta generală”, își continuă doctorul gîndul… „Dar n-are să-și ierte niciodată că a fost muncit de-o astfel de bănuială, dacă dezmințirea va veni numaidecît… Și trebuie să vie…”

Păhărelul se înalță spre a face, pe buza-i de jos, saltul mortal al duștei.

„Mîndria ei… cu cine s-o compari?… Frumusețea… hm… dulcea ei frumusețe… hm…”

Păhărelul.

„Doamne, cînd îi va mai fi dat să vadă această frumusețe?… Pe cea adevărată, pe cea așteptată? Peste cît timp, peste cîți ani… cît mă vei chinui…?”

Păhărelul.

Cînd ea ar putea fi la un lat de mînă de aci…

Cînd în cîteva secunde s-ar putea face minunea…

Păhărelul.

Aci, într-adevăr, mîna lui Dumnezeu cea sfîntă ar putea efectua o minune… Mîna, nevăzută de alții, arătîndu-se numai păcătosului care-i cere intervenția: misterul divin păstrîndu-și astfel chiar în această sordidă încăpere, chiar în mijlocul acestei cete inconștiente de dezmățați, imaculata-i candoare și nepătrunsa-i putere.

Păhărelul.

Ca să-i aducă… ce să-i aducă?… Pe frumoasa lui… pe Natalia Alexandrovna preschimbată în… c…

Păhărelul de astă dată se ridică numai pînă la jumătate și coboară plin înapoi pe masă.

„Doamne, cum va fi voia Ta… Doamne, cum va fi voia Ta… Las înaltei Tale înțelepciuni să hotărască soarta mea… Și eu mă voi supune și voi primi totul cu bucurie, așa cum orînduiești Tu…”

Deodată rumoarea se înteți prin sală. Zgomotul vocilor atinse la moment paroxismul, apoi începură să scadă. Sîsîituri se auziră din toate părțile. Și șoapte: Natalia Alexandrovna… Natalia Alexandrovna…

Doctorul îngălbeni și se apucă zdravăn cu mîinile de dunga mesei.

„Dumnezeule, la voința Ta, Dumnezeule… să fie ea, Dumnezeule, Doamne Dumnezeule, domn al părinților noștri… să fie ea… de clipa asta depinde… Să fie ea, Dumnezeule!… ea să fie! ea să fie!… Natalia Alexandrovna…”

Luminile se stinseră în sală și se întăriră pe estradă. În spatele doctorului izbi un curent rece, care-l înfășură ca un cearceaf cu apă, de parcă toată sala ar fi crăpat și s-ar fi pustiit deodată și toate vînturile zărilor și-ar fi dat întîlnire aci. Doctorul dîrdîia și se ținea de masă, să nu cadă jos de pe scaun de atîta dîrdîit:

— Să fie ea, Dumnezeule!… Ea, Natalia mea, Natașa mea, Natașenca… Pe scenă năvăli o sclipire intensă de zăpadă scăldată în soare, care se strînse ca un troian imaculat pe scînduri.

Aplauze izbucniră și strigăte formidabile de admirație. Arătarea de nea stătu mult așa înghemuită în sine, apoi începu să se desfășure: un braț ca o împărăție de visuri se ridică șerpuitor, apoi altul, trăgînd în sus capul încă aplecat, umerii de omăt, bustul, pîntecul, înaltele picioare. În sfîrșit figura se ridică semeață… Era ea: Natalia Alexandrovna.

Aplauze. Strigăte, țipete; bestia cu mii de capete admira în felul ei. Pînă acum nu-i sărbătorea decît frumusețea aproape nudă. Ochii doctorului căzură tremurători în jos, pe picior; deocamdată nimic, dar el încă palpa locul puțin deasupra genunchiului… Drace, unde caută? la dreptul? Imbecilul…

Dar acum femeia și-a aruncat picioarele goale în aer în aceeași parte, unul în unghi drept, altul în unghi obtuz… Și dansul porni sălbatec și alb… o statuie încontinuu modelată în nor.

„Ea este!” se lumină deplin doctorul. „În întregime ea”. Semnul nu i l-a văzut… „Ba, da… uite-l… se vede, de minune, se vede de minune, chiar în joc… Cine știe cum a ținut picioarele, de nu s-a văzut cînd era în repaos… Dar, iată, odată cu jocul s-a arătat și semnul…”

După fiecare dans, Natalia Alexandrovna dispărea parcă izgonită de canonada aprigă a aplauzelor, cari o readuceau apoi numaidecît înapoi ca un magnet sonor. Și ea își arăta pe rînd toate fațetele talentului. Doctorul nu mai cugeta. De cîteva ori se forță să pună oarecare dichis în lumina care-i inunda creierul, dar trebui să renunțe: lumina stătea acolo compactă și grea, imposibil de desțelenit. Numai cînd ea își primea plecată ultimele aclamări, el descoperi o spărtură prin care putu să-și privească în gînd. Dar numai atît putu năzări acolo: „Frumusețea asta orbitoare a fost întîi numai a mea și va mai fi numai a mea. Numai a mea, numai a mea”. Iar gîndul ăsta unic ținu pînă cînd Natalia Alexandrovna se schimbă și apăru în local, ca orice consumatoare, îmbrăcată de seară. Atunci, la priveliștea frămîntărei care se produse, întrecere de omagii, scaune împinse, mese îndepărtate or apropiate, chemări și comenzi, rîsete și țipete de fericire, doctorul își regăsi suplețea facultăților lui mintale obișnuite. O masă mare se durase în mijlocul sălei și o mulțime de haine negre, or de uniforme, or și chiar de vestminte femeiești doriră să fie convivii sărbătoritei. Acum Natalia Alexandrovna era așezată față în față cu soțul ei, dar mesele răzlețe dintre locurile lor încă împiedicau întâlnirea privirilor. Doctorul avea limpede conștiința că ea nu-l observase încă, sau mai bine nu-l recunoscuse, cu toate că uneori se uita încoace. Dar și el se ferea acum s-o privească prea de-a dreptul, cînd ea se întorcea spre dînsuL înfruntarea cea teribilă era rezervată pentru timpul cînd spațiul dintre dînșii se va libera definitiv; și lucrul da semne că se va petrece în curînd, pentru că dansatorii abia de mai puteau să se învîrtească pe estradă. Se cerea tot mai insistent: „loc! loc!” Și loc se făcu. Dar acum perechile în vîrtej frîngeau și mai rău liniile văzului. Doctorul aștepta: cînd jazzul va face pauză, revelația în sfîrșit se va produce. Cineva atinse atunci ușor mîneca doctorului; era picolul care-i da semn să privească într-o anume direcție. Cutremurîndu-se din rădăcini, ca la începutul jocului Nataliei, doctorul își repezi ochii într-acolo; și parcă i-ar fi izbit cineva cu o cravașă, așa clipiră de dureros, cînd în direcția indicată, sărmanul nu văzu decît pe chelnărul lung și slab, cu favoriți, făcîndu-i semn de răbdare: „n-a uitat, va veni acum, timpul nu c pierdut”…

Dar doctorul uitase. Și această neașteptat de teribilă aducere-aminte îi sfîșie sufletul în lungi fășii, ca panglicile nenumărate ce atîrnau, în chip de poale, din corsajul dansatoarei care precedase pe Natalia. Toată durerea lui ațipită de succesiunea repede a fugarelor și strălucitoarelor priveliști, ce se degajaseră ca o aureolă în timp, din sîmburele frumuseților femeii sale, i se revărsă acum în față și-l ameți. Dar acum era momentul acțiunei. Doctorul își reveni repede și-și trasă cu siguranță dîrză planul purtărei în fața surprizei puternice a soției sale.

O privire de gheață, posomorită ca norii din decembrie, întîmpinînd goana încoace și brațele întinse ale uimitei frumuseți. Ah, brațele din timpul jocului, întinse spre dînsul…!

— Alexandru, Sașa…

— Doriți ceva, doamnă?… Cu ce vă pot servi….

— Pardon, nu sînteți dumneavoastră doctorul… Alexandru Calomfirov?…

— Nu, doamnă, e o confuzie… scuzați…

Și-n fața privirei ei rătăcite și-a frîngerii mîinilor:

— Dar vă rog, luați loc… Îmi face o nespusă plăcere… să vă revăd…

— Să mă revedeți?

— Da… am impresia că v-am văzut ultima oară acum cinci ani la moșia dumneavoastră din…

— Sașa, tu ești… Ce însemnează jocul ăsta…

— Ce însemnează jocul dumneavoastră, doamnă? Dumneavoastră sunteți artista aici… admirată, anturată, iubită… tarifată… scuzați, dar așa mi s-a…

Orchestra a încetat deodată, dansatorii s-au despărțit și aleargă însetați, care încotro, spre mese. Între doctorul Calomfirov și soția sa frontul de bătaie s-a deschis. El o fixează cu ochi enormi și ea îl privește de asemeni, îngrijorată parcă… Întoarce ochii și apoi revine… și-l privește din ce în ce mai înfricoșată… Dar rămîne încă la locul ei… Însă degeaba! Doctorul nu mai dezlipește ochii de pe dînsa, deși ea nici nu-l mai privește; dimpotrivă, răspunde în dreapta, în stînga, rîde, golește paharul cu șampanie. Dar doctorul o fixează înainte; un sfert de ceas ochii lui n-au slăbit-o. Jazzul reîncepe acordarea instrumentelor. Femeia se scoală, o mișcare a doctorului: Natalia Alexadrovna își ia noapte bună de la comeseni. Pieptul doctorului se umflă: în sfîrșit! Pe urmă își întinde coatele în lături, se destinde. Trebuie să-și găsească poziția care să pară mai normală decît toate. Întovărășită doar de doi însoțitori, un domn bătrîn și un colonel, Natalia străbate parchetul cu pas sprinten — mai mult alunecă — direct spre dînsul. Doctorul își vîră un deget pe după guler ca să mai tempereze apăsarea dureroasă a butonului ps ieșitura beregății. Ea e infinit de seducătoare și de frumoasă cu cît se apropie; tot sîngele din fața doctorului a pierit.

Îi zîmbește prietenoasă, îl atinge în treacăt cu mîneca pardesiului și trece înainte. Doctorul se repede drept în sus. Dar ea ieșise. Și trecuse fără îndoială pe-aici, pentru că, după spectacol, trebuia să iasă și ea, ca toată lumea, prin ușa cea mare a localului.

Din cîteva salturi doctorul a ajuns la ușă.

— Natalia!

Artista s-a oprit. Cei doi însoțitori s-au oprit de asemenea, dar ceva mai la distanță.

— Natalia!

— Ce doriți dumneavoastră? întrebă ea în cel mai perfect accent românesc. Cine sunteți…

— Lasă comedia asta…

— Comedia?… E interesant… nu vă cunosc…

— După cinci ani nu-ți mai cunoști nici bărbatul?

Ea izbucni în rîs, grozav de amuzată:

— Asta e nostim. Nici n-am fost măritată…

— Natalia, Natașenca, dar e de necrezut că poți să mă tratezi astfel… să mă dai în astfel de spectacole în fața unor necunoscuți… destul că viața din ultima vreme…

— Domnule, n-oi fi vrînd acum să joc cu dumneata teatru de Pirandello… Mă confundați desigur cu cineva, cu care seamăn probabil foarte mult.

— La dracu! confuzie și la nume și la figură… mai bine lasă glumele… Ești soția mea, și-acum, pentru că te-am descoperit în aceste condițiuni…

— Nu vă privesc pe dumneavoastră condițiile vieței mele…

— Natașenca, iertată să fie viața ta din urmă. Frumusețea ta șterge orice pată de pe ea, oricît de gravă tea acoperite, holbă ochii speriați prin deschizătura ușei.

Ai milă de mine, copilă… Cinci ani te-am așteptat, cinci ani ți-am sărutat fotografiile… Și tu așa îmi răspunzi?… Sunt încă bogat, mi-am regăsit și am redobîndit averea de aici, vei fi iarăși nobilă și bogată Natașenca, numai tu să mă urmezi… Nu poți să glumești cu mine în felul ăsta, Natașenca; ți-am văzut doar semnul, în timpul spectacolului!…

— Semnul?…

— Da, semnul de la genunchi…

— Regret că mai e și un semn la mijloc. Altfel, cum povestești că ești de bogat, eram gata să te recunosc. Din nefericire însă, n-am nici un semn la genunchi… dumneata ești prada unei puternice obsesii… asemănarea mea cu ființa pe care o aștepți te-a făcut să vezi și semne acolo unde nu sunt deloc. Pentru că îmi pari de bună credință, iată, îți voi arăta, aci, de față și cu domnii… care genunchi dorești?

— Sfîrșește odată cu arătatul genunchilor de față cu domnii! gemu el cu sufletul strivit. Dar ea rîse acum cu toată pofta, îl bătu pe umeri prietenește și-și desfăcu mîinile în lături, ca și cum l-ar fi poftit să șeadă pe un scaun.

— De care domni vorbești? Suntem doar singuri…

Doctorul se-nvîrti aiurit într-un picior și holbă ochii; erau într-adevăr într-o altă încăpere, într-o cameră închisă… Dumnezeule, unde mai văzuse el odaia asta… dar era camera lor de dormit de la moșie, de la moșia rusească dinainte de război.

— Însă te avertizez, îi spuse ea vîrîndu-și mîna pe sub rochie ca să-și desprindă catarama jartierei — te avertizez… sunt tot așa de rusoaică precum ești dumneata de havaian.

Și trase teaca mătăsoasă a ciorapului, descoperind brusc albeața lucie și orbitoare a rotulei…

Doctorul se frecă la ochi, se întinse și se ridică din fotoliu, extrem de înciudat că un om fără imaginație ca dînsul a putut avea aievea un vis așa de complicat.

C-a fost treaz în tot timpul ăsta, i-o mărturisesc mucurile nenumărate de țigări care stau claie în scrumieră, afară de cele ce s-au răspîndit primprejur. Acum, la urmă, și poate și mai înainte, din cînd în cînd, a mai ațipit cîte oleacă, dar își aduce aminte că într-un timp s-a plimbat foarte nervos de la un cap la altul al odăii. Sticla de licheur ajunsă pe fund și păhărelul de alături îi confirmă că printre ațipiri, după fiecare dus și întors la măsuță, mai da pe gît cîte o dușcă tare, întocmai ca la barul din Cernăuți. Dar îi pare bine că s-a petrecut astfel. Timpul a trecut așa nesimțit; acul cel mic al pendulei, în formă de turn de mînăstire, a lăsat în urmă miezul nopții și pînă mîine dimineață, cînd poate avea în sfîrșit în gara asta păcătoasă primul tren spre Cernăuți, va putea trage acum un somn bun și liniștit. Acum știa ce avea de făcut.

— Natașenca mea! Îi spuse el fotografiei. Draga mea scumpă… cine știe ce cumplite răstriști au făcut pasul tău să alunece… Fii fără grijă, copila mea… Te voi smulge din mijlocul lor și te voi aduce, chiar în noaptea în care te voi vedea… Fără a mai aștepta dansul tău și fără pîndă pe la uși. Lasă-i să te aștepte și să bată din palme de nerăbdare și să tropăie pîn-or plesni din copitele lor despicate… Vei fi iarăși stăpîna casei acesteia și a mea… Nu-nțelegi… povestea ofițerului… visul meu… teate acestea sunt vestiri de-ale necunoscutului… tu trebuie să fii, nu poți fi decît tu… ceva anume trebuie să se întîmple în existența mea.

Și el sărută iar și strînse la sîn fotografia, cînd în ușă urmară sfioase bătăi:

— Ei, ce e? cine e? ce vreți acum la miezul nopței? strigă doctorul, care abia acum își aduse aminte că în afară de aperitivele de la Trofimov și de licheururile de aici, nici la prînz, nici seara nu gustase nimic.

— Lasă-mă acum cu masa voastră…

Capul îmbrobodit strîns al Babușei, cu bărbia și fruntea acoperite, holbă ochii speriați prin deschizătura ușei.

— Mărimea voastră, îngăimă ea…

— Ce vrei, spune odată…

— O femeie… afară… aci, în sa…

— Ce femeie… ce dorește… e bolnavă? Acum nu stau de așa ceva… Mîine plec cu trenul…

— Spune că e… Întîi ne-a spus că vine cu vești chiar de la barina noastră…

— Ce zici?… Ce spune?… Ha, de la barina… Unde e? Adu-[o]-ncoace… Adu-o… Ce mai aștepți?

— Aci, în dreptul ușei, mi-a spus însă că e chiar barina noastră…

Și-și făcu semnul crucii.

— Numai că să vedeți…

— Ieși, cînd am spus… ad-o numaidecît încoace…

Primul avînt al doctorului fusese să se repeadă singur, să dea de părete pe babornița asta bîlbîită și să aducă pe sus, încoace, pe Natașenca. Dar visul de adineaori îl trecuse prin prea multe peripeții ca să nu-i dea acum o mare siguranță de sine. Așadar, pentru că ea venise singură, de la sine, pocăită, înfricoșată, nu strica deloc ca el s-o primească puțin mai rezervat, mai bănuitor… Vrea să-i audă puțin tonul plînsului, vrea să-i audă blestemul sincer căzînd pe viața-i de pînă acum, vrea s-o vadă torturîndu-și mîinile și mușcîndu-și buzele, pentru ca iertarea să fie cu geamăt și sînge. Vrea să vadă și el puțin teatru, de cel tragic, de cel adevărat, cu scrîșnete și cu strînsul genunchilor… și nu cu șampanie și cu picioare ridicate și cu chiote de desfrîu. Chiotul durerii îi trebuie acum!…

Dar ce are de nu mai intră, ah, ah, e greu momentul revederei cînd cugetul e încărcat de scîrnă… Și-n acest timp, tremurul nestăpînit al mîinii stingea chibrit după chibrit în zorul de a face odată lumină.

Bătaia se repetă în sfîrșit în ușă.

— Da! Poftim. Să intre! Intră!

Ușa se crăpă puțin, apoi în deschizătura care se lărgea tot mai neagră, o apariție lugubră, un morman de zdrențe și o figură de mort se ivi. Arătarea mestecă în fălcile ieșite ceva ca un foșnet de cearceaf, un cuvînt, numele lui, apoi făcu cîțiva pași fără control și se prăbuși pe covor. Babușa împinse ușa pe din afară, dar doctorul avusese timpul s-o vadă făcînd din nou îngrozită semnul crucei.

El se lăsă moale pe fotoliul pe care trăise cea mai mare parte a visului. Femeia plînse multă vreme în tăcere, cu capul în covor, și doctorul o așteptă de asemenea fără un cuvînt, fără nici o putere, fără nici o idee, să termine.

Tîrziu de tot ea se ridică, sprijinindu-se greu în ciolanele moi. Doctorul făcu o mișcare s-o ajute, dar recăzu la loc, între brațele fotoliului, neputincios…

— Dumneata zici…?

Instinctiv făcu întrebarea în rusește și ea îi răspunse tot în rusește, slabă, dar cu vocea ei, cu vocea ei de-atunci, cînd a fost bolnavă de friguri, și el singur a îngrijit-o.

— Dacă dumneata îmi dai voie să spun așa… Ți-e în putere să-mi dai sau nu voie… Hotărăște, stăpînul meu.

Se mai îndreptase puțin din șale și corpul tinse doar o părere spre mîndria lui de demult. Doctorul tresări. Dar unica-i sclipire de nădejde muri odată cu triumful razelor de lampă, care putură în sfîrșit separa, pe fața ei suptă, gropițele sinistre ale vărsatului greu. [sic]…

Doctorul își încinse fruntea cu palmele. Femeia începu să-și povestească trecutul. Cînd semnele neliniștei țărănești s-au agravat, s-au refugiat cu toții la oraș. Casa însă le-a fost confiscată, părintele și frații închiși… mai pe urmă împușcați. Crede, nu știe sigur. Ea a fost invitată la un oficiu, pe urmă la altul… i se dăduse o odaia proastă lîngă grajdul casei părintești. Peste noapte, nacealnicul sovietic care-i făcuse această favoare a sculat-o cu bătăi puternice în ușă să-și ia plata. O cameră lingă un grajd boieresc era danie mare. Ea însă la îmbrîncit, l-a izbit cu toată puterea și a izbutit să scape… Dar s-a simțit urmărită; a alergat astfel pe străzi cu auzul înfiorat de zbîrnîitul gloanțelor. Norocul i-a fost spitalul de contagioși care i-a răsărit în drum. Portarul a vrut s-o oprească, dar ea a strigat: „Nu te atinge! Vei lua boala de la mine!” Înlăuntru, îngrijitoarea de serviciu a înțeles-o și i s-a făcut milă. A căutat s-o apere, a dat-o drept rudă a ei. Dar dacă origina ei era astfel ușor de ascuns, în schimb frumusețea, oricît încerca s-o mascheze, ii producea necontenit neplăceri. Pînă cînd Dumnezeu s-a milostivit și i-a dat bubatul mare. Și corpul ei a rămas ferit de orice prihană…

Ultimul cuvînt făcu pe doctor să sară în picioare. Se duse la lampă și-i mări fitilul. Cu subita creștere a luminii găurelele obrazului se lărgiră și ele hidos. Atunci se apropie înfiorat de ea și apucă marginea otrepei ce-i servea de acoperămînt; cu o smucitură dușmănoasă îi răsfrînse zdreanța în sus. Picioarele scheletice apărură flasce și mumifiate, ciuruite de urmele bolii. Toată frumusețea lor fusese pierdută pentru veci, dar ceea ce vrusese anume doctorul să vadă, semnul amintirilor și al înfrigurărilor de odinioară, era la locul lui, deasupra genunchiului stîng, cafeniu, pufos și rotund ca un iris căprui de ochi. Cînd doctorul se ridică, văzu fața de stîrv schimonosindu-se amarnic în ceva care vrea să fie surîs de pudoare surprinsă și îngăduință.

Dar toată această strîmbătură ridicolă pieri deodată, cînd ochii, singuri frumoși, mari, excesiv de mari, ai cadavrului înviat, ai acestui vărsat negru în persoană, intîlniră figura consternată a doctorului. Femeia șovăi și lăcrămile o podidiră ca un șuierat; își apăsă cu vrășmășie zbuciumul pieptului cu palma. Încercă zadarnic să construiască vorbe; săltatul necontenit a ceea ce fusese sîn îi preschimba cuvîntul în guițat. Cînd izbuti să se facă auzită, doctorul desprinse limpede și hotărît:

— Trebuie să plec?…

— Nu, asta nu… Natalia Alexandrovna… (abia pronunța doctorul acest nume)… nu poți să pleci, pentru că aici e casa ta… ești soția mea doar…

Natalia Alexandrovna își pierdu iar cuvintele, cari trebuiau să exprime recunoștința ei, în profuziunea de suspine; atunci voi să-i apuce mîna, dar doctorul și-o smulse:

— Lasă astea, Natalia Alexandrovna. Deocamdată îți trebuie un somn bun…

— Știam eu că ești generos, putu ea în cele din urmă să geamă… știam eu pentru cine mă lupt… altfel… puteam să mă strecor și altfel… chiar și atunci, Alexandru Calomfirov… Ca multe altele…

— Bine, bine, Natalia Alexandrovna, despre asta vom mai vorbi noi mîine… cum îți spun, îți trebuie un somn bun… și mîine o baie bună… asta se cuvine mai ales corpului tău neprihănit… Mîine trebuia să plec la Cernăuți, dar rămîn… Trebuie să-ți fac rost cel puțin de cîteva veștminte de casă… nu pot să te prezint așa slugilor, cu toate că tu ai apucat înainte… pe urmă o să-ți aduci tu croitorese… Pentru că, eu, draga mea, trebuie să plec neapărat, peste trei zile, trebuie să plec neapărat… La Cernăuți. Afacerile sunt afaceri…

Îi spunea acestea îndrumînd-o grăbit spre dormitor, pe care vrea să i-l cedeze. El avea să revie în birou. Pe drum ea șovăi deodată și vroi să se reazime de dînsul; dar el se feri instinctiv. Ea se sprijini atunci de zid și continuă drumul astfel.

— Reazimă-te de de mine, Natalia! o îndemnă el fulgerat deodată de remușcarea involuntarei cruzimi.

Natalia păru că nu-l aude și el nu repetă. În dormitor îi dădu cămăși de noapte de-ale lui, își luă rămas bun, rîzînd prietenos și falș, și fugi, uitîndu-se pe coridor înapoi, ca de spaima unei fantome.

Se lăsă pe fotoliu[l] visului dintîi și încercă să ațipească; în vis, Natalia Alexandrovna de la Cernăuți îl aștepta în odaia unde-o lăsase și-i arăta, pe piciorul strălucitor de alb și neted, semnul reapărut. Făcea mare haz de uimirea lui.

Hazul deveni apoi hohot, hohot cumplit, hohot de plîns. Doctorul întredeschise genele: vărsatul negru, în genunchi, plîngea pe fotografia de demult a Nataliei Alexandrovna. O strîngea la piept și plîngea, iar doctorul stătea nemișcat ca să nu tulbure visul cel nou. „Pentru tine, Alexandru Calomfirov, numai pentru tine am făcut asta… iartă-mă!” se auzea[u], printre suspine, șoaptele strigoiului. Doctorul auzea minunat de bine și aștepta înfrigurat; dacă ea va pleca pe ușă, își spunea, totul nu-i decît o altă fațetă a aceluiași vis, bun de trecut timpul pînă la plecarea trenului de Cernăuți. Dar el nu îndrăznea să se miște, ca să nu i se pară că se trezește iarăși în plină realitate.

— E vis, strigă aproape de bucurie, cînd fantoma dispăru într-adevăr pe ușă, pe ușa nu a coridorului, ci a antreului pe unde apăruse întîi. E vis! A fost vis! bătu el din palme și făcu lampa mare. Fotografia Nataliei era la locul ei și doctorul nu mai avu nici o îndoială; scoase ceasul din buzunar să vadă cît i-a mai rămas pînă la ora plecărei. Dar abia atunci văzu scris mare pe dosul cartonului oblong al fotografiei: „Dormi liniștit, nu a fost decît un vis. Natașenca, 25 aprilie 192…”.

Cînd a scris, cînd a scris! se întrebă înfiorat doctorul, căzînd înapoi pe fotoliu… Dacă n-a văzut, însemnează că un moment a ațipit de-a binelea… Dar ce importanță pot avea toate astea! Important este: ce va face acum? acum?… să ațipească oare înainte? Fotografia îi spune lămurit: Natalia Alexandrovna îi spune, îl îndeamnă lămurit:„dormi liniștit, a fost un vis”… ea a avut tăria să scrie astfel cu mîna ei de schelet… cu mîna care a fost odată cuib de… care a fost… și care azi… azi a scris cu atîta siguranță… care a tăiat cu atîta putere…

— Nu se poate, nu se poate! răgește doctorul țîșnind în mijlocul odăii. Nu se poate, Natalia Alexandrovna…

Și pornește izbind ușile, pornește în lungul străzei liniștite, în noaptea cu lună matinală și ciopîrțită, urlînd, ridicînd toată lumea din paturi:

— Natalia, Natașa… Natașenca…

Aleargă în noaptea cu lumină sepulcrală ca într-un vis. Și tîrgoveții apar la geamuri și privesc din întunerec ca în vis. Iar el trebuie să alerge înainte, pînă la capăt, conștiința îi poruncește să alerge înainte, pînă la înfricoșata trezire — sau poate, cine știe, pînă cînd cei iașiți de prin porți și din ganguri îl vor deștepta și-l vor liniști că totul, de la început pînă la sfîrșit, n-a fost decît un vis, un acces prelung și grav de nebunie.