Visul amoriului

 

    Gîndul meu fiind la tine de-a pururea sprijinit
    Și de sînt la închisoare de tine nu-s despărțit.
    Sufletul mei îi acolo unde și tu lăcuiești,
    Și inima ce să bate, căci pe lîngă ea lipsăști,
    Altă nimic nu dorește decît ceasul fericit,
    Întru carele să sîmptă că de dînsul te-ai lipit.
    Ah, Doamne, ce năcaz mare a iubi ș-a fi închis,
    Dar ce amețeală-i asta de care mă văz cuprins ?
    Au întunecat văzduhul, ochii mi-au painjănit,
    Am rămas uimit pe gînduri, nu mă lăsați, că-s perit !
    Iată, o femeie vine, cu veșmînt preastrălucit,
    Chiar ca soarele cînd iese, vara, despre răsărit.
    Trupul ei părea că este alcătuit chiar de duh,
    Căci mă prevedeam printr-însul ca printr-un curat văzduh.
    Și clătindu-mă pe-ncetul, după ce m-au deșteptat,
    Printr-o dulce sărutare îmi zice : „Ce-ai leșinat ?
    Eu sînt sîmțîrea aceea prin care s-au osăbit
    Omul dintre dobitoace de cînt lumea s-au zidit.
    Știu că inima ți-i dată în robie de curînd
    Și că n-ai altă putere decît să iubești din gînd
    Și că pătimești de moarte, căci te afli depărtat
    De lumina vieții tale, la care te-ai închinat.
    Dar și sufletul tău cere ca să cunoști pre amori
    De este de fericire sau de este-omorîtori.
    Trezăște-te, dar, și vino după mine cătinel
    Și scrie spre pomenire orice-ai vedea la el.”
    M-am priimit și îndată aflîndu-mă-ntr-aripat
    Deîmpreună cu dînsa spre răsărit am zburat.
    Într-acea călătorie vedeam mii de năluciri
    Și mă temeam fiind toate în deosăbite firi.
    „Tînărule, nu te teme, mi-au zis ea cu glas voios,
    Căci descoperirea asta a să-ți fie de folos.
    Vei cunoaște ce-i amoriul și-i învăța a iubi,
    Căci fără amori în lume vezi că nu-i să poți trăi.
    Pîcla ce vezi cu negreață îs căil' amurezăști
    Și nălucir' arată părerile omenești.
    Ele sînt deosăbite, căci și gustul omenesc
    Să preface după voie patimilor ce-l găsăsc.
    Dar să știi că nu-i departe grădina în care stau
    Toate darurile firii cîte femeile au.
    Ș-acolo, dac-om ajunge, trebuie să hotărăști
    Să-ți alegi numai o floare și să te statornicești.
    Tînărule, fii cu suflet, căci iată că am sosit.”
    „Nu mă lăsa la peire, stăpîna mea, am răcnit.
    Ah, ce foc, ce năcaz mare în inimă mi-au întrat,
    Ce grădina minunată în lumea asta s-au dat !
    Ce flori pline de dulceață aici au răsărit,
    Ah, mirosul lor răvarsă un foc care m-au rănit !
    Dă-mi voie s-alerg la ele și-n brață să le adun,
    Să-mi fac un mănunchi de toate și la sînul meu să-l pun.”
    „Tînărule fără minte, căci nu știi încă ce cei,
    Căci de te-i pleca la toate, de mirosul lor tu pei.
    Dar alege-ți dintre ele, orișicare ți-a plăcea,
    Afară de trandafirul ce nu-i dat în sama mea.”
    „Dacă nu-mi dai trandafirul, i-am răspuns dintr-un suspin,
    Dă-mi încalea viorica ce stă ascunsă supt spin.
    M-oi năcăji a o scoate cu orișice fel de năcaz,
    Ca să petrec împreună un minunt măcar cu haz.”
    „Du-te dar de-o dobîndește, mi-au zis făr-a zăbovi,
    Dar să nu gîndești că-i rupe-o și că-i mai putea trăi.”
    Am alergat într-un suflet, de dragoste înfocat,
    Dar plecîndu-mă spre dînsa, mirosul m-au îmbătat.
    Am amețît și îndată orizontul s-o-nnegrit
    Și podoabele grădinii din ochii mei au lipsît.
    În întuneric de noapte lumina s-au prefăcut
    Și orișice bucurie de la mine s-au perdut.
    Sîmțam un foc că mă arde pretutindenea supt sîn
    Și o mică ușurare aveam numai din suspin.
    Un giunghi cu dureri de moarte în peptul meu s-au ivit
    Și făr-a ști ce-i pricina jale și dor m-au lovit.
    Un chip pururea la ochi-mi s-arătă împodobit
    Cu atîta frumusăță, încît nu-s de povestit.
    Plîngeam, suspinam cu vaiet, dar cine mă asculta,
    Căci sfînta dumnezăoaie zburasă și nu era.
    Dar iată o umbră neagră, în chip bărbătesc, urît,
    C-o luminiță în mînă dinainte-mi au ieșit.
    Tremurînd cu grozăvie, îmi zicea cu glas cumplit.
    „Eu sunt temutul ce are tot omul la îndrăgit,
    Fratele meu îi prepusul, clevetirea-mi este sor'
    Prietenă necredința și tovarăș am pre dor.
    Vino acum di pi mine, ca să mergi unde faci haz.”
    I-am urmat fără de voie, cu lacrămile-n obraz.
    Mă tîrîiam di pi dînsul ca o piatră fără glas,
    Ah, dar cine poate spune năcazurile ce-am tras !
    Prin prăpăstii, munți și dealuri, ostenit călătoream.
    Și pe drumuri neumblate pururea ne învîrteam.
    Mă rătăcisăm cu totul, nu știam unde mai sînt
    Și mi se părea tot locul pentru mine un mormînt,
    N-aveam cale hotărîtă, vînturile ne purta
    Și-ntr-o parte și într-alta și nu mai puteam scăpa.
    Și de-mi părea vreodată că văz loc mai fericit,
    Numai cît mergeam acolo, să prefăcea în urît.
    „Ah, am strigat cătră umbră, stăpînă, nu te-ndura.
    Lasă-mă să mă răsuflu, că nu mai pot umbla.
    Ori, pesămne, ești dorită ca să mă omori de viu.”
    „Dar nu știi, mi-au zis cu răcnet, că eu sînt un argint viu,
    Carele umblu prin suflet și chinuiesc pre bărbați !
    Dacă-ți lipsăște răbdarea, pe la amori tu ce cați ?
    Ai îndrăgit, nu-i scăpare, trebuie să pătimești,
    Dar să știi că nu-i departe fericirea ce gonești.”
    Atîta au putut zice și îndată s-au deschis
    Zori de ziuă luminoase, cu văzduh de par-aprins.
    Nu arde însă ca focul, ci foarte deosăbit,
    Căci aducea răcoreală unui pept înnădușit.
    O bucurie nespusă în mine să răvărsa
    Și zefirii cu dulceață spre iubit mă-ntărta.
    Atunci văzui cu ochii coborîndu-să din nori
    O fată dumnezăoaie, îmbrăcată tot în flori,
    Chiar asemenea cu chipul care mi s-au arătat
    Pe deasupra vioricăi la care m-am închinat.
    Fața ei era prea albă, ochii săgeți sloboza,
    Sprincenele lungi și dese drept în inimă rănea.
    Sînul ei cu frăgezime omoră pre om de viu,
    Părul despletit pe spate, ca aurul de gălbiu.
    Statul înalt și subțire, cu dulci îndoituri,
    Gurița chiar ca mărgeanul și obrazul numai nuri.
    Ah, cine poate să scrie cîte ochii au văzut ?
    Și îndată la picioare cu vaiete am căzut.
    „Înaltă împărătească, am strigat cu un suspin,
    Viața mea cu plecăciune la poalele tale-o-nchin.
    Dacă au fost îndestule năcazurile ce am tras,
    Priimește cu blîndeță sufletul ce mi-au rămas.”
    „Tînărule pătimașe, mi-au zis cu glas îngeresc,
    Să știi că a ta iubire am voit să ispitesc.
    Te-am cunoscut de statornic și vrednic ca să iubești,
    Vino dar fără de frică, ca să te și fericești.”
    Ș-întinzînd din aripioare, m-au cuprins cu dulce strîns,
    Și zburînd cu răpegiune foc în mine au aprins.
    O pară mă cuprinsăse la sînul cel plin de nuri,
    Dar mă răcoream adese cu dulci sărutături.
    „Eu sînt floarea viorica, îmi zicea, care-ai ales
    Dintre celelalte toate priimindu-mă-ntr-ales.
    Vom merge acum în grabă la palatul fericit,
    Unde de veci lăcuiește amoriul cel proslăvit.
    Te va bucura privala unui loc ce-i lăcuit
    De dragoste, de trufie și de tot lucrul poftit,
    Dar să nu te-nșeli să cauți la fetele ce-i vedea,
    Căci te voi goni îndată de supt aripioara mea.”
    Iată dar că să deșchisă o poartă chiar de robin,
    Pîn-în vîrf înfășurată cu ramuri de frunză de spin.
    Doi salcîmi de dinlăuntru cu candelele de flori
    Înșira printr-a lor frunză zefirii măgulitori.
    De o parte canapeaua unde-amoriul odihnea,
    Învălit cu trandafirii ce zînele curăța,
    Și într-alta Afrodita, în brață cu Chipidon,
    Cu pepturile lipite petrecea în dulce somn.
    Un părău de apă vie, ca un șarpe în cujbări,
    La umbră sta o mulțîme de fete cu sînul gol,
    Cu părul în lenevire pe grumazii lor răscol.
    „Vezi acest norod de zîne, mi-au zis preaiubita mea,
    Trecînd cu o repegiune ce lacrimi îmi povedea,
    Sînt din grădina dintăi florile ce ai văzut,
    Dar să te ferești de ele, căci îndată ești perdut.”
    „Ah, mai stă puțin, stăpînă, să le privesc”, am strigat.
    „Ba nu, mi-au zis cu mînie, căci aceasta nu-i iertat.”
    Și îndată cu iuțală lăsîndu-mă pre pămînt,
    Asămenea precum este și viforul cel de vînt,
    M-au luat pre-a sale brață într-un așternut de flori
    Unde petreceam o viață ce-o doresc de mii de ori.
    Mă tăvăleam în voie pe un pept făcut de crin
    Și sărutam o guriță rumenă ca un rubin.
    Nu pot ști cu hotărîre vremea cît am petrecut,
    Dar oricît au fost de multă mie un ceas mi-au părut.
    Atunci au sosît și somnul cu ochii împovărați
    De o lene-adormitoare cu totul însărcinați
    Și vînturînd din aripă îndată am adormit.
    Dar ce văd ? ah, vai de mine, mustrările au sosit !
    O femeie prea grozavă dinainte-mi s-au ivit,
    Cu fața înveninată și cu veșmîntul cernit.
    Îmi zice : „Eu sînt căiala, am venit să te răpăsc
    Din brațăle dezmerdării în carele te găsăsc.
    Tînărule, vai de tine, că ți-ai gătit un sfîrșit
    Să jelești în toată vremea viața cît ai isprăvit.
    Scoal' și vino di pi mine, dar încă mai zăbovești ? !”
    Și răpindu-mă cu grabă din brațăle îngerești,
    M-au aruncat cu mînie în locul cel întristat,
    Unde ne așteaptă moartea cu ferul cel sîngerat.