Vlad Țepeș și stejarul

Vlad Țepeș și stejarul
de Vasile Alecsandri

Târgoviștea e-n larmă, în zi de Paști cu soare!
Vlad Țepeș încruntatul i-au pus o cingătoare,
O cingătoare largă de oameni înțepați,
Bătrâni cu barbe albe, călugări, juni bărbați,
Smuciți de la ospețe, din hori, din veselie,
Ș-acum umplând văzduhul de o vastă agonie!

Privindu-i, mândrul soare in nori de sânge-apune!
Iar Țepeș, nu departe, sub stejar se pune
Pe-o culme, se întinde la umbră și admiră
În ziua de-nviere orașul cum espiră,
Și cum, gemând sărmanii în chin, și-n foc de sete,
Apar pe zarea roșie în negre siluete
Și râde, cumplit râde călăul ne-mpăcat!

Superb, strămoș de codri cu frunze-ncoronat
Stejarul, rămas singur pe câmpul de negară,
Se pare o fantasmă din lumea legendară,
O moaște uriașă din codrul dărâmat!
În secolul ce trece pierdut, înstrăinat,
Uitat de coasa morții pe țărmul scurtei vieți,
El are maiestatea augustei bătrâneți.
Un cârd de vulturi ageri în frunza lui s-ascund
Furtunile cumplite în ea se pierd afund,
Și aprigul cutremur de munți răsunător
Îi pare un fuior moale ce-l zguduie ușor.
Cu cât se-ntinde noaptea în jurul ei lucește;
Cu cât în juru-i crește pustiul, și el crește.
Picioarele-i sunt prinse în țărna mormântală,
Dar fruntea-i luminată de raza imortală.
Păstorul de la munte și omul de ogor
Se-nchină lui și-n față-i grăiesc încetișor,
Căci umbra lui cuprinde trei secoli de misteruri,
Căci tunchiu-i o coloană dintre pământ și ceruri,
Căci prin frunzișu-i verde un vuiet lung răsună,
Ce pare că șoptește de gloria străbună.
Vlad Țepeș îl privește și zice cu gând rău :
«Ce de mai țepi aș face, stejar din codrul tău !»
Atunci, ca niciodată, gigantul s-au uimit!
De-un lung fior în freamăt frunzișul a vuit,
Ș-un glas de altă lume adânc pătrunzător
A zis :
„O tu, Vlad Țepeș! hain cutezător !
„Trei secoli sunt, trei secoli de când voiosul soare
„Revarsă peste mine cereasca lui splendoare!
„Trei secoli am dat umbră șl dulce adăpost
„La lumea care este la lumea care-a fost.
„La oameni și la fiare!... dar om așa cumplit!
„Iar fiar-așa ca tine eu încă n-am umbrit!
„Tu ai în loc de suflet o inimă neagră, care
„Pe cruntul Satan însuși l-ar pune în mirare,
„Iar gândul tău nu vede a tale fapte rele,
Cum nu se vede noaptea orbită, fără stele!

„Și însă ești puternic, ești Domn păstor de turmă !
„Ar fi să înflorească pământul pe-a ta urmă ;
„Dar nu! când te-arăți lumii, în sân copilul plânge ;
„Când răzi, a tale gingeni se văd roșind de sânge ;
„Ș-ori unde îți duci pașii, o buhă cu-al ei zbor,
„Punându-le drept soare, te-ntunecă de un nor!
„O! timp, al meu tovarăș, o! timp neodihnit.
„Secerător de oameni! sub mine ai privit
Pe Domnul Negru-Vodă cu stemă-ncoronat.
„Când în această țară el a descălecat,
„Om verde, Român neaoș, măsurător de lume
„Ce vrea pe-a ei măsură ca să-și croiasc-un nume,
„Ai mai privit aice pe Mircea cel bătrân,
„Sub un nămol de lauri culcat pe-un pat de fân,
„Dormind, cu fața blândă și-n vis încă văzând
„Pe Baiazed în fugă prin Dunăre trecând.
„Atunci din al meu codru iubit și respectat
„Mult lemn de ghioage, arce, voinicilor am dat.
„Căci pe atunci, când țara sună de crunte larme,
„Stejarul cu voinicul era frate de arme.
„Iar codri, cetăți unde mânați de a lor soarte
„Românii găseau viață, dușmanii găseau moarte !
„Ș-acum eu martur falnic de atâtea fapte mari,
Eu care port în ghindă-mi un codru de stejari,
„Eu care port pe umeri trecutul luminat,
„Eu să mă văd acuma de-un vierme-amenințat?
„În lături fiară cruntă cu negru cer de-gură,
„Tu spurci umbra mea sacră cu-a ta hidoasă ură !
„În lături, Țepelușe!... un arbor viu ca mine
„Nu crește gigant falnic pentr-un pitic ca tine!”

Vlad Țepeș se încruntă! în oarba lui turbare
Tresare, se repede, lovește-n trunchiul tare,
Dar, umilit, el cade și scapă jos pumnarul,
Cu o frunză veștejită l-au pălmuit stejarul !

Mircești, 1874.