Vulpea, calul și lupul

 

O vulpe de ani mică, însă de minte mare,
Și care meseria abia ș-o începuse,
Pentru înîiași dată văzu din întîmplare
Un cal, dobitoc falnic, ce ea nu mai văzuse.
Așa după ce vreme destulă privește,
     Plină de mulțumire
     D-acea descoperire.
Pe cumătrul lup caută, și-i zice : „Te gătește
Să mergem împreună acilea la un loc,
Să-ți arăt un frumos și mare dobitoc:
Ce știi cum se întîmplă ? poate să-ți iasă bine.“
Lupul rînjind răspunse : „Să se lupte cu mine,
Și să vezi jucărie ! Însă ia-ncepi să-mi spui,
Ce fel de gură are, cum e făptura lui ?“
„O ! Pentru astă dată să fiu iertată,
Îi zise doamna vulpe, eu îți spui ce-am văzut,
Dar ca să fac portreturi, zugrav nu m-am născut ;
Și, după cum știi singur, sînt foarte nenvățată.“
     Vorbind așa-ntre ele
     Dobitoacele mele
     Îndată au sosit
     La locul cel dorit.
     Calul cît le zărește
     De fugă se gătește,
     Căci vizita lupească
     Nu vrea s-o primească
     Și nici n-avea dorință
     Să facă cunoștiință.
Dar vulpea cu iuțeală îi iese înainte
Și cearcă să-l încurce prin aceste cuvinte :
„Stăpîne ! D-avem voie și de găsești cu cale,
Noi, cele prea plecate slugi ale dumitale,
Am avea-o de cinste să-ntrebăm cine ești,
Care îți este neamul și ce fel te numești.“
Calul, ce cu lesnire gîndul lor îl pătrunde,
Fără a pierde vreme, să-ntoarce și răspunde :
„Cît pentru mine, zise, vă spui că nu știu carte;
Căci familia noastră, fiind cam scăpătată
Și neavînd mijloace, la școală nu m-a dat ;
Dar a domnului lup, și mare, și bogată,
Mai mult decît o carte nescrisă l-a-nvățat.“
Lupul, umflat în sine de lauda vulpească,
Veni pînă aproape, numele să-l citească.
Calul, care sta gata, cu un picior în vînt,
Îi dă o lovitură și-l culcă la pămînt.

     Deslușit ne dovedește
     Fabula ce am văzut
     Că-nțeleptul se ferește
     De orice necunoscut.

„România“, 5 Martie 1838