Vulturul și vrabia

 

Cu ciocul tăios ca o sabie
Din zbor un vultur a răpit,
Pe stânca-i de granit, o vrabie.
Ea umilită i-a șoptit:
Pentru stomacul vostru, sire,
Ce-n veci obișnuit a fost
Cu mese pline de-ngrijire,
Sunt un dejun destul de prost.
Vulturul i-a răspuns: Așa-i!
Însă nevoia te învață:
Când n-ai ce vrei, mănânci ce ai!
În comparație cu-o rață,
Desigur, nu ești un deliciu,
Mâncând un fel așa sărac
Tu îți dai seama că eu fac
Destul de mare sacrificiu!
În maiestatea lor trufașe
Și spre sporirea gușilor,
Vulturii trebuie să se-ngrașe
Din sângele supușilor!
Un vultur nu trebuie să piară,
Dar nici să fie prea fudul
Decât atunci când e sătul...
Și-acum te-nghit că-mi ești sub gheară.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
La oameni, tot ca și la fiare,
E lege dură ca o sabie:
Pe cel mai mic îl sfâșie cel mare,
Ca vulturul pe vrabie.

Brașov