Wilhelm Tell

←Conrad de Baumgarten

Impresii de călătorii de Constantin Negruzzi (Wilhelm Tell)

Guessler→

A doua zi de ziua în care lucrurile ce am povestit s-au petrecut, veni la baliful Hermann Guessler de Brouneig un trimis de la cavalerul Beringer de Landenberg și îi spuse întâmplarea lui Melhtal și răzbunarea lui Landenberg.

De abia sfârșise, când sosi un arcaș a domnului de Wolfranchiess.

El spuse moartea stăpânului său și cu ce chip ucigașul scăpase prin ajutorul unui om numit Wilhelm din Burglen, sat de subt cârmuirea lui Guessler. Baliful făgădui că să va pedepsi omul acela. Abia dase cuvântul său, când veni un soldat din garnizoana de Schwanau. Soldatul povesti că guvernorul, silnicind cinstea unei june fete de la Art, îl întâlniră la vânat doi frați a fetei și îl omorâsără, pe urmă ucigașii scăpaseră în munte, unde în zadar îi goniră pe urmă.

Atunci Guessler se sculă și jură că dacă Melthal, care zdrobise brațul slugii lui Landenberg, dacă Conrad de Baumgarten, care omorâse pe domnul de Wolfranchiess în baia sa, daca tinerii ce uciseră pe guvernorul castelului de Schwanau vor cădea în mâinile sale să vor pedepsi cu moarte. Trimișii era să se ducă cu acest răspuns; dar Guessler i-a chemat să-l întovărășească pe piața publică de la Altorf. Sosind acolo, porunci să împlânte în pământ o lungă prăjină și în vârful ei își puse pălăria, a caria fund era împrejurat de corona ducală a Austriei, pe urmă puse să trâmbițeze că oricine, nobil, orășan sau țăran, trecând dinaintea acestui semn a puterii conților de Habsburg, să se închine spre dovadă de credință și închinare, apoi a dat drumul trimișilor, poruncindu-le să spuie aceea ce văzusără și să îndemne pe acei ce-i trimisără să facă aseminea în respectivele lor cârmuiri, care era, adaogă el, cel mai bun mijloc de a cunoaște pe vrăjmașii Austriei; în sfârșit, lăsă o streajă de doisprezece arcași în piață și le a poruncit să oprească pe orice om care nu se va supune poruncii ce dase.

Trei zile după aceasta, îl înștiințară că se arestase un om pentru că nu voise să se închine coronei ducilor de Austria. Guessler încalecă îndată și merse la Altorf, întovărășit de strejarii săi. Vinovatul era legat de însuși prăjina în vârful caria era pălăria guvernorului și după haina sa de postav verde de Bala și pălăria sa împodobită cu o pană de vultur, se vedea că e un vânător de munte. Sosind în dreptul lui, Guessler dete poruncă să-l deslege. Porunca împlinindu-să, vânătorul care știa că n-a scăpat cu atâta numai, lăsă mâinile în jos și să uită la guvernorul cu o simplicitate depărtată de slăbiciune și de trufie.

— Adevărat e, îi zise Guessler, că nu ai voit a te închina la astă pălărie?

— Adevărat, domnul meu.

— Și pentru ce?

— Pentru că părinții noștri ne-au învățat a nu ne închina decât lui Dumnezeu, bătrânilor și împăratului.

— Dar corona aceasta înfățoșază imperiul.

— Ai greșală, domnul meu, astă coronă e aceea a conților de Habsburg și a ducilor de Austria; împlântă corona asta în piațile Luțernii, Foburgului, Zugului și țării de Glaris, care sunt ale lor și nu mă îndoiesc că lăcuitorii i se vor închina, dar noi carii am priimit de la împăratul Rodolf privilegiul de a ne numi judecători, de a fi guvernați de legile noastre și de a atârna de imperiu, noi suntem datori a respecta toate coroanele, dar a ne închina numai coroanei împăratului.

— Dar împăratul Albert, suindu-să pe tronul roman, nu a întărit aceste slobozenii dăruite de părintele său.

— Rău a făcut, domnul meu, și iată pentru ce Uri, Schwitz și Unterwalden au făcut alianță între ele și s-au legat prin jurământ a-și apăra împrotiva oricărui persoanele lor, familiile lor, averile lor, ajutându-se prin sfaturi și prin arme.

— Și tu crezi că își vor ținea jurământul? zise zâmbind Guessler.

— O crez, răspunse cu liniște vânătorul.

— Și că lăcuitorii mai degrabă vor muri, decât a-l călca?

— Până la cel mai de pe urmă.

— Să vedem.

— Zău, domnul meu, urmă vânătorul, bine ar fi împăratul să ia sama; nu e norocit în asfel de apucări, își va aduce aminte de asedia Bernei, unde împărătescul său steag fu luat, de Zurich în care n-a cutezat să intre, măcar ci toate porțile era deschise; și încă cu aceste două cetăți nu era treaba de slobozenie, ci de hotare; știu că și-a răzbunat aceste două neizbândiri asupra Glarisului, dar Glaris era slab și fu surprins fără apărare, în vreme ce noi, confederații, suntem preveniți și înarmați.

— Și unde avuși tu vremea a învăța legile și istoria, daca nu ești decât un simplu vânător, cum s-ar putea socoti după costumul tău?

— Știu pravilile noastre, pentru că acesta e cel întâi lucru ce părinții noștri ne învață a respecta și a apăra;

Știu istoria pentru că sunt cam cler (clerc), fiind crescut în mănăstirea Maicei-Domnului-Ermiților, care face că am căpătat slujba de adunător veniturilor Fraumünsterului de Zurich. Cât pentru vânătorie, nu e starea, ci petrecerea mea, precum este acea a unui om slobod.

— Și cum te cheamă?

— Wilhelm, din botez, și Tell, din strămoși.

— A! răspunse Guessler cu bucurie, nu ești tu care ai dat ajutor lui Conrad de Baumgarten și femeii lui la cel de pe urmă vifor?

— Am priimit în barca mea pe un om și pe o femeie, pe care îi gonea, dar nu i-am întrebat cum îi cheamă.

— Nu ești tu, iarăși, de care spun că ești cel mai iscusit vânător din toată Elveția?

— E în stare să săgeteze la o sută cincizeci de pași un măr de pe capul copilului său, zisă un glas ce să râdică din grămadă

— Dumnezeu să ierte pe cel ce a zis așa vorbe! strigă Wilhelm; dar negreșit că acela nu e părinte.

— Tu ai copii? zise Guessler.

— Patru, trei băieți și o fată. Dumnezeu a binecuvântat casa mea.

— Și pe care iubești mai mult?

— Pe toți deopotrivă.

— Dar nu ai mai multă dragoste pentru vreunul?

— Poate că pentru cel mai tânăr, căci e și cel mai slab, și prin urmare acel ce are mai multă trebuință de mine, fiind abia de șapte ani.

— Și cum îl cheamă?

— Walter.

Guessler se înturnă către unul din strejarii ce-l urmaseră călare.

— Aleargă la Burglen și adă-mi pe micul Walter.

— Și pentru ce, domnul meu?

Guessler făcu un semn, strejarul purcese în galop.

— O! știu că măria ta ai bune gânduri, domnul meu, dar ce vei să faci cu copilul meu?

— Vei vedea, zise Guessler, înturnându-se și puindu-se la vorbă cu scutierii (écuyers) și strejarii ce îl întovărășea.

Wilhelm stătu pe locul unde era, cu fruntea plină de sudori, cu ochii holbați, cu pumnii închiși.

Până-n zece minute strejarul s-a întors aducând pe copil pe oblâncul sălii, pe urmă, ajungând lângă Guessler, l-a pus jos.

— Iată micul Walter, zise strejarul.

— Bine, răspunse guvernorul.

— Copilul meu, strigă Wilhelm. Copilul s-aruncă în brațele lui.

— Mă chemai, tată? zise copilul, bătând în palme de bucurie.

— Cum de te a lăsat maică-ta să vii? murmură Wilhelm.

— Ea nu era acasă, era numai frații și soră-mea. O! lor le a fost tare ciudă; au zis că mă iubești mai mult decât pe dânșii.

Wilhelm oftă, strângându-l în brațe.

Guessler privea astă scenă cu ochi strălucinzi de bucurie și de fierozitate; pe urmă, după ce dete vreme inimilor tatălui

Și fiului să se deschiză:

— Legați copilul de cel copac, zisă el, arătând un stejar care era în ceealaltă margine a pieții.

— Pentru ce? strigă Wilhelm, strângându-l la sân.

— Pentru ca să-ți arăt că, pintre strejarii mei sunt arcași, care deși nu au numele tău, știu îndrepta o săgeată.

Wilhelm deschise gura ca cum n-ar înțelege, măcar că gălbineala feții lui și picăturile de apă ce-i șiroia pe frunte arăta că pricepuse.

Guessler făcu un semn, oamenii de arme s-au apropiat.

— Să-mi legi copilul, ca să cerci iscusința soldaților tăi! Oh! nu ispiti aceasta, guvernorule, căci Dumnezeu nu te-a lăsa.

— Să vedem, zisă Guessler și înnoi porunca.

Ochii lui Wilhelm străluciră ca ai unui leu, să uită împrejurul său ca să vază de nu era vro trecătoare deschisă pentru fugă, dar era încungiurat.

— Dar ce mă vor ei, tată? zise micul Walter speriat.

— Ce te vor fătul meu? ce te vor? Oh! tigri cu chip de om! Vor să te omoară.

— Și pentru ce, tată? zisă copilul plângând, eu n-am făcut nimărui nici un rău.

— Călăi, tâlhari, ucigași, strigă Wilhem scrâșnind din dinți.

— Aide, sfârșaște! zise Guessler.

Soldații s-au aruncat pe el și i-au smâncit copilul. Wilhelm s-aruncă la picioarele calului lui Guessler.

— Domnul meu, îi zise el, încleștând mâinile, domnul meu! Eu sunt care te-am ofensat apoi dar pe mine trebuie să mă pedepsești, domnul meu, pedepsește-mă, omoară-mă; dă pe acest copil maicei sale.

— Eu nu vreu să te omoare, strigă copilul, debătându-se în brațele arcașilor.

— Domnul meu, urmă Wilhelm, femeia și copiii mei vor lăsa Elveția; îți vor lăsa casa mea, ogoarele mele, se vor duce să cerșitorească din oraș în oraș, din casă în casă și din colibă în colibă, dar, pentru numele lui Dumnezeu, cruță p-acest copil!

— Este un chip să-l scapi, zise Guessler.

— Care? strigă Tell, sculându-se. Oh! care? spune, spune degrabă, și dacă aceea ce voiești a cere de la mine este în puterea unui om, o voi face.

— Nu voi cere nimic care să fie peste putința ta.

— Ascult.

— Un glas zisă dinioarea, că tu erai un așa iscusit vânător, încât ai putea săgeta la depărtarea de o sută cinzeci pași un măr pe capul copilului tău.

— Oh! acela era un glas blestemat și socoteam că numai Dumnezeu și eu l-am fost auzit.

— E, bine! Wilhelm, urmă Guessler, daca te vei pleca a-mi da astă dovadă de adresă, te iert pentru că nu te ai supus poruncii mele, ca să te închini astei pălării.

— Nu se poate, domnul meu, nu se poate, cum să ispitim pe Dumnezeu?

— Apoi dar, îți voi arăta că am arcași mai puțin fricoși decât tine. Legați copilul!

— Așteaptă, domnul meu, mai îngăduie; deși acesta e un lucru foarte groaznic, foarte cumplit, foarte infam, lasă-mă să gândesc.

— Îți dau cinci minute.

— Dă-mi încai pe fiiul meu în vremea asta.

— Dați drumul băiatului, zise Guessler. Copilul alergă la tată-său.

— Ei ne-au iertat, tată? zise copilul, ștergându-și ochii cu minutele, râzând și plângând.

— Iertat? știi tu ce vor? O, Dumnezeul meu! Cum poate veni un așa gând în capul unui om?... Vor, ba nu, nu vor! Nu e cu putință să vrea un așa lucru. Vor, sărace copile, ca la o sută cinzeci de pași să iau cu săgeata un măr de pe capul tău.

— Și pentru ce nu vrei tu, tată? răspunse copilul.

— Pentru ce? Dar de n-aș nemeri mărul, daca săgeata te ar lovi!.. .

— O! tu știi bine că nu e primejdie, taică, zise copilul zâmbind.

— Wilhelm, strigă Guessler!

— Mai îngăduie, domnul meu, mai îngăduie nu sunt încă cinci minute.

— Ai greșală, vremea a trecut; Wilhelme, hotăraște-te. Copilul făcu un semn de încurajare tatălui său.

— Aide! murmură Wilhelm cu jumătate de glas! Oh! nu! niciodată!

— Luați feciorul, strigă Guessler.

— Tata vrea, zisă copilul, și se smulse însuși din brațele lui Wilhelm ca să alerge la copac.

Wilhelm rămase nimicit, cu brațele în jos, cu capul plecat pe pept.

— Dați-i un arc și săgeți, zise Guessler.

— Eu nu sunt arcaș, strigă Wilhelm, ieșind din amețeala sa, nu sunt arcaș, sunt arbaletier.

— Adevărat, adevărat! strigă grămada.

Guessler se înturnă spre soldații ce oprisără pe Wilhelm, ca să-i întrebe.

— Așa este, ziseră ei, avea o arbaletă.

— Și ce s-a făcut cu ea?

— I s-a luat când l-am dezarmat.

— Să i-o dea, zise Guessler. S-au dus s-o caute și au adus-o.

— Acum un măr, zise Guessler; i-au adus un paner plin. Guessler alese unul.

— O, nu pe acela! strigă Wilhelm, nu pe acela; în depărtare de o sută cinzeci pași abia l-aș vedea; asta e o nemilostivire a-l alege atât de mic. Guessler luă pe cel mai mare.

— Aide, s-a pus la cale; măsurați locul.

— Așteptați, zise Wilhelm suspinând; o măsură dreaptă, domnul meu, pași de două picioare și jumătate, nu mai mult, asta e măsura; așa e, domni arcași, că asta este măsura de tras la țintă?

— Să va face cum o cei. Arcașii măsurară o sută cinzeci pași de două picioare și jumătate.

Wilhelm urmă pe acei ce măsura locul, îl măsură și el de trei ori, apoi văzând că era drept, reveni la locul unde îi era arbaleta.

— Numai o săgeată, strigă Guessler.

— Lasă-mă s-o aleg măcar, zisă Tell, nu e puțin lucru alegerea săgeții; așa e, domni arcași, că sunt săgeți, care fac sminteală, sau pentru că ferul e prea greu, sau pentru că au un ciot în lemn, sau pentru că sunt rău împănate.

— Așa este, ziseră arcașii.

— Alege-ți dar, zisă Guessler, dar numai una, ai auzit?

— Bine, bine, murmură Wilhelm, ascunzând pe furiș o săgeată în sân: numai una.

Wilhelm căută toate săgețile cu cea mai mare luare-aminte, le luă una după alta, le cercă pe arbaleta sa ca să vază de intră bine în răglăitura ei, le cumpăni pe degetul său ca să vază de nu atârnă ferul în vro parte care i-ar fi făcut să meargă lovirea mai jos. în sfârșit, găsi una potrivită, dar să făcu că încă tot caută pintre celelalte, ca să mai câștige vreme.

— Mult mai ai? zise Guessler cu nerăbdare.

— Iată-mă, domnul meu, răspunse Wilhelm; să-mi fac numai rugăciunea.

— Încă?

— Oh! încai dacă n-am găsit îndurare de la oameni, să cer milostivirea lui Dumnezeu! Aceasta e un lucru ce se dă și osânditului pe eșafod.

— Roagă-te.

Wilhelm îngenuche și să păru absorbit în ruga sa. în vremea aceasta pe copil îl lega de copac; vrură să-i lege ochii, dar el nu priimi.

— Pentru ce nu îi legați ochii, zise Wilhelm, curmându-și rugăciunea.

— Cere să te vază, răspunseră arcașii.

— Și eu nu voi să mă vază, strigă Wilhelm; nu voi, m-auziți? Sau daca nu, nu priimesc alcătuirea, el să va mișca văzând săgeata viind și îmi voi omorâ copilul. Walter, lasă-te să-ți lege ochii, te rog.

— Bine, zise copilul.

— Mulțumesc! zisă Wilhelm ștergându-și fruntea și uitându-se speriat împrejurul său, mulțumesc, tu ești un bun băiat.

— Aide, curaj, tată! îi strigă Walter.

— Așa, așa, zise Wilhelm, puind un genuche în pământ și întinzându-și arbaleta; apoi, înturnându-să spre Guessler: Domnul meu, este încă vreme, cruță-mă de un păcat și pe măria ta de o bătaie a cugetului. Zi că toate au fost ca să mă pedepsești, ca să mă cerci, și că acum, după ce ai văzut cât am suferit, mă ierți; așa e, domnul meu, așa e că mă ierți? urmă el, târându-se pe genuchi; pentru numele Fecioarei Măriei, pentru numele tuturor sfinților, iertare! iertare.. .

— Aide, dă mai curând, zise Guessler, și nu mă scoate din răbdare; n-a fost așa vorba? Să te văz, vânătorule, arată-ți iscusința.

— Doamne, Dumnezeul meu, fie-ți milă de mine! murmură Wilhelm, înălțând ochii spre cer. Pe urmă, luându-și arbaleta, puse săgeata, răzimă condacul de umăr, rădică câtinel vârful; apoi, sosind la înălțarea căzută, omul acest, tremurând dinioarea ca o frunză clătită de vânt, se făcu nemișcat ca un arcaș de piatră. Nici un suflet nu se auzea. Toate răsuflările era prinse, toți ochii ațintați. Săgeata zbură, un strigăt de bucurie răsună, mărul era pironit în stejar și copilul neatins. Wilhelm vru să se scoale, dar aligni, scăpă arbaleta și căzu amețit. Când își veni în sine, era în brațele copilului său. După ce îl sărută de o mie de ori, să înturnă spre guvernorul și întâmpină ochii lui scânteinzi de mânie.

— Făcut-am precum mi-ai poruncit, domnul meu? zise el.

— Dar, răspunse Guessler, și tu ești un viteaz arcaș. Pentru aceasta te iert precum ți-am făgăduit, că nu ai respectat poruncile mele.

— Și eu domnul meu zisă Wilhelm, te iert pentru chinurile cele de părinte care am tras.

— Dar mai avem încă o socoteală de răfuit amândoi. Tu ai dat ajutor lui Conrad de Baumgarten, care e un ucigaș și un rău, și tu trebuiești pedepsit ca un tovarăș al lui.

Wilhelm se uită împrejurul său ca un om ce nebunește.

— Duceți pe acest om în temniță, flăcăi, trebuie o judecată în formă pentru a pedepsi uciderea și nalta trădare.

— Oh! trebuie să fie o dreptate în cer, zise Tell, ducându-se la închisoarea sa.

Copilul însă fu trimis la maică-sa.

▲ Începutul paginii.