XLIII
de George Coșbuc


Umed îi răsare pieptul alb și plin de sub veșmânt,
Răzimat de șold adoarme brațul drăgălașei fete,
Înclinat ea ține capul cel îngreunat de plete
Și lipită de picioare-i, rochia saltă-ncet de vânt.
Ea stă-n drum. Și-i subțirică și puțin ea stă plecată
Și-și acopere cu-o mână obrăjorii ei frumoși,
Îndrăzneți purtându-și ochii cei atât de rușinoși
Printre degetele palmei, zâmbitoare și șireată.
Spune, dragă, ai tu gândul să încurci pe trecători,
Ori ai anumit pe unul și vrei astăzi să-l omori?