Zgârcitul

 

Era odată, căci dacă n-ar fi fost nu s-ar fi povestit… era odată un zgîrcit cum nu s-a mai dat în lume, slab, cu fața afumată, cu spinarea îndoită și ferfenițos, încît ai fi crezut că-i lipit pămîntului de sărăcie, și doar în beciul casei sale ședeau putinele cu bani de aur și de argint cum ar ședea la alții putinele cu castraveți și cu varză. Însă, ferească sfîntul să fi pus el mîna într-însele, și cînd o punea era numai pentru a spori numărul banilor, iar niciodată pentru a-l împuțina. El, cu femeia și cu trei copii, mîncau abia cît trebuia pentru ca să nu moară de foame, și se îmbrăcau abia cît trebuia ca să nu se zică că umblă în pielea goală; dealtminterea, erau goi la degetele picioarelor, goi la coate, goi la spinare, încît vîntul îi cuprindea din toate părțile.

— Bărbate! îi zicea uneori femeia; ce nu cumperi niște cizmulițe și niște haine mai calde pentru bieții copii, că vezi cum tremură de frig, sărmanii?

— Cu ce, dragă, să le cumpăr?… Nu știi că n-am de unde.

— Cum, n-ai de unde?… Dar nu sunt în beciul casei destui bani ca să îmbraci o oaste întreagă zece ani de-a rîndul și încă să-ți mai rămîie.

— Taci, soro!… Să nu te-audă cineva… Acolo nu putem pune mîna; aceia sunt bani albi pentru zile negre.

Astfel duceau ei o viață chinuită și ticăloasă, întocmai ca niște cerșitori, și în casa lor nu mai era nici vreme bună, nici veselie, nici dragoste între părinți, nici jocuri între copii, căci și copiii, sărmanii, erau îmbătrîniți fără vreme de necazurile ce-i încunjurau. Numai un singur om dintre dînșii avea cîte o clipă trecătoare de bucurie: era zgîrcitul cînd se cobora noaptea în beci ca un hoț cu fănarul acoperit să-și reveduia putinele. Să-l fi văzut atunci cum își vîra mîna pănă-n coate în banii de argint și aur, cum îi vrăvuia, cum îi făcea să sune, cum se uita dus la zimții și la pajurile lor strălucitoare. Atunci era fericit!… „Aceștia toți sunt ai mei! ” șoptea el, înecîndu-se de bucurie. Dar, fiindcă nu-i lac de bucurie fără un strop de venin, „Ah! De-aș putè să-i îndoiesc! » adăugea el suspinînd. Apoi se urca tot în vîrful degetelor precum se coborîse și, cînd ajungea sus, își mai arunca înc-o dată ochii spre gura beciului, unde-și știa comorile mistuite, și gîndea în sine: „Nu! Nu! ferească Dumnezeu… nu pot să-i cheltuiesc… Aș crede că-mi cheltuiesc însuși zilele vieții! ”

Și cum sta el astfel în toate zilele și în toate nopțile cu gîndul pironit numai la păstratul și sporitul banilor, iată că i se înfățișă, un om bătrîn cu barba albă și lungă pănă la brîu, un fel de pusnic venit parcă de pe ceea lume (mare lucru să nu fi fost un năzdrăvan) și-i spuse în taină că pe cutare vîrf de deal, lîngă cutare tei, este o comoară îngropată de sute de ani, așa de bogată, încît lumina aurului, nemaiputînd sta înădușită în pămînt, a izbucnit într-o zi afară ca o pară de foc mare și naltă cît teiul de alăturea. Ochii zgîrcitului se aprinseră de poftă.

— Și cine va cheltui cu săparea comorii? întrebă el.

— Apoi de asta doar am venit la d-neata. Aur la aur trage, că eu unul n-am decît bătrînețele.

— Dar, dacă nu voi găsi nimic, cum va rămîne cu cheltuiala făcută.

— Atunci, ferească Dumnezeu, te voi argăți eu o lună de zile fără leafă, numai pe pîne și pe apă.

— Fără pîne și fără apă… dacă-ți place! adause zgîrcitul răstit.

— Fie și așa! răspunse moșneagul.

A doua zi, în zori de ziuă; patru oameni săpau pe vîrful cel de deal, lîngă teiul arătat de moșneag; iar zgîrcitul sta pe malul gropii cu ochii ațintiți în jos, parcă ar fi von să pătrundă cu vederile pănă în măruntaiele pămîntului. Și săpau oamenii, săpau în sudoarea frunții; și groapa se făcea tot mai adîncă: de-un stînjin, de doi, de trei, cînd iată ca hîrlețul lucrătorilor atinse o piatră care răsuna a gol.

— Aice e comoara!… gîndi zgîrcitul. Ieșiți, oameni buni, afară, să intru eu!

Oamenii ieșiră pe scară afară; zgîrcitul se coborî înlăuntru și prinse cu hîrlețul să cerce sunetul pietrei și să o curățe de pămînt, doar va putè-o urni mai ușor din loc, cînd, deodată, piatra, mișcată ca de-o pîrghie, se ridică singură, și un pui de drac, nostim și mititel, ieși de sub dînsa într-o volbură de foc, și sări năprasnic în gîtul zgîrcitului sărutîndu-l și mulțămindu-i că l-a scăpat din închisoare.

— De cinci mii de ani, din vremea potopului, zise drăcușorul, de cînd stau aice ghemuit cu genunchile la jură; și deasupra mea s-a adaus pămîntul pături peste paturi, și, de n-ai fi venit tu să-mi ridici piatra de pe piept, cine știe de nu mi-ar fi putrezit oasele aici de bătrînețe.

Vorbind astfel, puiul cel de diavol întruna sărea și zburda de bucurie, și era hazliu, bată-l să-l bată, cu pielea lui cea neagră și lustruită parc-ar fi fost unsă cu smoală, cu aripioarele lui de liliac, și cu ochii, cei roși și isteți care parcă-ți gîceau gîndul. De n-ai fi știut că-i Ucigă-l crucea, ți-ar fi fost mai mare dragul să te uiți la el.

— Haide să te duc la tata cel bătrîn, la Scaraoschi, îi zice drăcușorul; și drept mulțămită că m-ai scăpat, îți va da ce-i cere. Zgîrcitul, văzînd că în loc de comoară a dat peste Ducă-se pe pustii, dar că printr-însul poate tot atît de bine sa-și ajungă la scop, primi să-l întovărășească în iad, însă îi ceru mai întăi să jure pe coarnele lui de drac, că nu-i va face nici un neajuns, și că-l va aduce înapoi viu și sănătos în lumea cu soare.

— Jur! răspunse acesta, întinzînd mîna cu evlavie. Nu sunt doar om, să răsplătesc cu rău binele ce mi-ai făcut. Negru-i dracul, dar tot nu-i așa de negru precum îl credeți voi!

Atunci… întocmai cum ar ridica vulturul un pui de găină în aer, drăcușorul ridică în sus pe binefăcătorul său, îl puse călare după cap, întinse aripele și se înălță cu el în văzduh. Și merse, și merse pănă ce ajunse deasupra buricului pămîntului, unde se făcea o groapă ca o fîntînă părăsită, din care ieșea un miros greu de silitră și pucioasă.

— De-acum intrăm în împărăția iadului, zise el; ține-te bine și nu te teme.

Amîndoi prinseră, deci, să se coboare în cea groapă fioroasă care mergea drept în. jos, și, de ce se coborau, de ce lumina zilei se împuțina, păna ce de la o vreme se făcu mică ca o stea ce abia mai licura deasupra creștetului. Iată-i ajunși dinaintea unei porți mari de aramă, în care puiul de drac ciocăni de trei ori.

Pe aice, zise el, au intrat Isus Cristos, Toderică, jucătorul de cărți, și Ivan Turbincă.

Iar zgîrcitul asculta și se mira.

S-a deschis, deci, poarta în două laturi scîrțîind în țîțîne și, după ce-au trecut călătorii, iarăș s-a închis; iar ei au, mers înainte, ș-au mers tot în jos spre adîncul pămîntului prin o pustietate neagră, luminată numai de fulgere și de fîntînile cu păcură arzătoare în care se scăldau sufletele păcătoșilor… Ș-au mers… ș-au mers… pănă ce-au dat de-o apă mlăștinoasă și urîtă, la malul căreia îi aștepta o luntre ș-un luntraș.

— Gătește un gologan pentru luntraș! zise puiul de drac zgîrcitului.

— Eu… un gologan! răspunse acesta înspăimîntat, acoperindu-și buzunarele cu mînile; pentru ce să dau luntrașului un gologan?

— Ca să ne treacă dincolo… Nu știi că de aceea se pune morților totdeauna un gologan în palmă.

— Nici mort nu voi face această cheltuială, da’ încă viu. N-am gologani de pierdut. Luntrașul m-a trece și degeaba, sau dacă nu, voi rămînè dincoace pe mal.

— Ai uitat că mergem la tata Scaraoschi, să-ți răsplătească binele ce mi-ai făcut.

— Ai dreptate, zău!… răspunse zgîrcitul, răzgîndindu-se.

Apoi el scoase un gologan din buzunar, și, după ce-l privi cu drag pe amîndouă fețele ca pe un odor de la care trebuie să-și ieie ziua bună, îl dădu oftînd în mîna luntrașului; iar în mintea lui își zise: „E ban pus la dobîndă; cu peștele cel mic se prinde pe cel mare. ”

Luntrașul prinse să vîslească și luntrea cu călătorii plecă pe apa mlăștinoasă spre malul celălalt.

Ajunși dincolo, ei au luat-o înainte la picior…

ș-au mers… s-au mers, că-i lungă și largă împărăția lui Scaraoschi, cu loc de ajuns să-ncapă toate sufletele păcătoșilor din lumea cu soare; și-n calea lor au întîlnit turme întregi de suflete pe care vîntul cel rău le biciuia și le-nvăluia; și au auzit feliurite limbi și graiuri și bocete și vaiete, încît părul bietului zgîrcit se ridica măciucă în vîrful capului.

— Mult o să mai mergem așa? întrebă el pe puiul de drac.

— Nu!… Ia cît colè… Un deal ș-o vale ș-o limbă de pădure.

Și-au mai trecut într-adevăr un deal: era dealul osîndei, de pe vîrful căruia păcătoșii dădeau drumul la cîte-o stîncă de-a roata în vale, ș-apoi se coborau de o ridicau pe umeri pănă în vîrf, și iar îi dădeau drumul și așa necontenit în vecia veacurilor.

Și-au mai trecut o vale: valea plîngerilor, în fundul căreia curgea un rîu adunat numai de lacrimi.

Și-au mai trecut și o pădure, pădurea de foc, unde nenumărate suflete unse cu smoală pănă la brîu ardeau cum ar arde o pădure de brazi. Și, în sfîrșit, au ajuns dinaintea cetății lui Scaraoschi.

— Ce face tata? întrebă drăcușorul pe portar.

— Șede la masă, răspunse acesta.

— Cu atît mai bine, îl vom găsi în chef bun.

Într-o sală mare, afumată, cu bolți sprijinite pe coloane, ședea în capul mesei întunecimea-sa, marele Scaraoschi, negru ca un fund de ceaun, cu două coarne în frunte și cu toiagul împărăției în mînă. De o parte și de alta roată împrejur, ședeau fiii și fiicele lui, nepoții și nepoatele, strănepoții și strănepoatele: sumedenie de draci de toată mîna, de toată măsura, care de care mai negri și mai sluți. Iar la masă cine slujeau, cine schimbau tacîmurile, cine umpleau paharele cu vin, cine apărau mesenii de muște cu apărători de păun?… erau sufletele goale ale domnilor și domnițelor, ale crailor și crăieselor, ale împăraților și împărăteselor, ale mitropoliților, patriarhilor, a tot ce-a fost odinioară în lume mai mare și mai puternic peste popoare și peste oștiri. Și unde nu se lăfăia Scaraoschi văzîndu-se încunjurat de niște slugi așa de neam, care știau bine sluji, fiindcă și ele fusese odată bine slujite în viața pămîntească.

— Poftă bună, tată!… strigă puiul de drac făcîndu-și loc cu coatele printre mulțimea slugilor, ca să ajungă mai aproape de el.

— Ah! Tu ești, Michiduță!… Unde ai fost pănă acuma, și cine-i acest nemernic muritor care îndrăznește să calce în împărăția mea?

Să vezi, tată! răspunse Michiduță cu aer smerit; știi atunci, cînd a fost potopul… atunci cînd am împoporat și noi iadul cu atîtea suflete.

— Ei… bine?

— Ei bine, atunci… Sfîntul Ilie cel care umblă cu căruța prin nouri, mînios, se vede, că i-am smomit o mulțime de suflete pe care ar fi dorit să le aibă în ceri, răpezi asupra mea o stîncă uriașă care mă prăbuși în pămînt, și pănă astăzi am stat ghemuit sub stîncă cu genunchile la gură, fără să mă pot învîrti nici în dreapta, nici în stînga: cînd, în sfîrșit, acest muritor, săpînd pămîntul ce s-a fost așezat pături peste pături deasupra stîncii, mă scăpă din închisoare… Da-i, tată, o răsplătire.

— Tu ai scăpat pe Michiduță de sub stîncă? zise Scaraoschi, ațintindu-și ochii săi de jaratic asupra zgîrcitului.

— Eu, întunecimea-voastră! răspunse zgîrcitul, plecîndu-se pănă la pămînt.

— Și ce vrei de la mine?… adause el cam pe nas, așa cum au obicei cîteodată domnii să vorbească.

— Bani!… întunecate împărate… și iar bani!

Atunci Scaraoschi, care era ceva cam după-masă, nemaiputîndu-și stăpîni cheful, trînti un hohot de rîs, de se clătinară bolțile și temeliile iadului.

— Da prost mai ești, omule! Mai că nu-mi vine a crede că tu ai scăpat pe Michiduță de sub stîncă.

— Dă-i, tată, dă-i! mijloci Michiduță cu glas înduioșat.

— Ce să-i dau, copile?… Da’ nu știi tu că eu n-am tarapanà aice în iad; că toți banii de pe pămînt sunt dinainte hotărîți la cine să se împartă și cîte cît anume?… Eu nu fac bani, ci iau de la unii și dau la alții, după împrejurări.

— Atunci, ia de la toți și dă la mine, răspunse zgîrcitul.

— Ești prea pofticios, băgă de samă stăpînul tartarului; aceasta n-o pot face; întăi, pentru că aș călca însumi cărțile mele împărătești prin care am prevăzut toate anume cum să fie de-acum pănă-ntr-o sută de ani; al doilea, pentru că de azi pănă-ntr-o sută de ani ar trebui să-mi închid porțile iadului și să nu mai am nici un cîștig de suflete în împărăția mea.

— Pentru ce?… întrebă zgîrcitul nedumerit.

— Pentru că banul duce pe om în ispită. Și dacă ți-aș da numai ție toate comorile din lume, te-aș cîștiga numai pe tine, ceea ce nu-mi e de ajuns. Cere, dar, altăceva!…

— Tată, zise atunci Michiduță; n-ai să lași tu, cogemite împărat, pe acest om să se întoarcă cu mîna goală de la scaunul împărăției tale. Dăruiește-i măcar averea lui, acea care o are mistuită în beciul casei sale.

— Cum să i-o dăruiesc?… Nu știi tu că acea avere e a lui Șloim sin Ițic?

— Ce Șloim sin Ițic? zise zgîrcitul, deșteptîndu-se ca dintr-un vis.

— Da! da! așa e scris în cartea neagră. Tu ai s-o vătăjești, s-o îngrijești și s-o sporești ca o slugă credincioasă și fără simbrie a lui Șloim sin Ițic; dar n-ai voie să pui mîna pe ea, să cheltuiești un ban măcar. Iar după ce-i muri, copiii tăi au s-o bată toată la talpe în cîțiva ani, și toată are să intre în punga lui Șloim sin Ițic. M-ai înțeles acuma?

— Vai de mine și de mine!… strigă atunci zgîrcitul desperat… De asta m-am muncit eu o viață de om și am adunat o comoară întreagă de aur, tot galbeni unul și unul, frumoși, cu zimț, și drepți la cumpănă, ca să puie mîna pe ei un parhal de jidan!… Nu te-ndura, stăpîne, de mine și de bănișorii mei!

— Fie-ți milă de dînsul, zise Michiduță, și dăruiește-i averea lui, pentru hatîrul meu!

— Nu mi-e de alta, răspunse bătrînul Scaraoschi pe jumătate înduplecat, dar pierd sufletul lui Șloim sin Ițic.

— N-aibi grijă, tată, îți voi aduce eu alți zece în loc.

— Ei bine… hait!… zise Scaraoschi, a lui să fie;

i-o dăruiesc pentru hatîrul tău.

Atunci zgîrcitul, pătruns de bucurie, se închină pănă la pămînt, iar Scaraoschi, care se afla în momentele lui de mărinimie, îi dădu pe deasupra un pahar de vin, pe care zgîrcitul îl bău de dușcă în sănătatea întunecimii-sale: apoi, încălecînd pe umerii lui Michiduță, plecă cu întreită răpeziciune în sus spre lumea cu soare, și cît ai bate-n palme ajunse și descălecă la ușa casei sale.

Cînd însă își aruncă el ochii înlăuntrul casei și-și văzu femeia desculță și ferfenițoasă, copiii, storși la față, goi și flămînzi, se simți cuprins de groază.

— Da’ bine, femeie, se poate să umbli ruptă ca o cerșitoare și să ții copiii așa de rău?… Uite!…

n-au nici cizme, nici haine pe dînșii… Ce însemnează aceasta?

— Ce să fac, bărbate, de unde să le dau?

— Din banii noștri, că doară-s drepți ai noștri. Pentru ce-i avem?… ca să ne uităm numai la dînșii și să perim de frig și de foame… Trimite îndată și cumpără tot ce trebuie pentru îmbrăcăminte și hrană… Na!… grăbește-te!

Atunci el scoase din buzunar un pumn de bani și-i dădu nenumărați în mîna femeiei lui, care se uita cu mirare la dînsul, necrezîndu-și ochilor și auzului.

Apoi puține zile după aceea, cînd își văzu el casa grijită, văruită și îmbrăcată cum sunt toate casele unde locuiesc oameni de omenie, cînd își văzu femeia și copiii veseli, gătiți cu haine nouă și curate, cum nu mai fusese niciodată, cînd văzu pe masa lui mîncăruri de-acele ce merg la inimă și aduc rumeneala-n față, el, zgîrcitul de odinioară, sta și se uita uimit în toate părțile, parcă-atunci pentru întăiaș dată înțelegea bucuria vieții; și nu se mai sătura de a-și privi și a-și dezmierda femeia și copiii, parc-atunci pentru întăiaș dată simțea în inima lui dragostea de soț și de tată.

Și așa a trăit înainte, trai bun și fericit… cînd într-una din zile i se înfățișă iarăș moșneagul cel năzdrăvan cu barba albă pănă la brîu și-i zise:

— Am venit să te argățesc o lună de zile, fără simbrie, fără pîne și fără apă… precum ne-a fost tocmeala.

Iar fostul zgîrcit, căci acum nu-i mai putem zice altfel, în loc să-l ieie la argățit, îi dărui o pungă cu bani și-l pofti la masă, o masă îmbelșugată ca de domn, la care am fost și eu poftit; și după ce am mîncat bine și m-am săturat, am încălecat pe-o șea și v-am spus-o așa!