Zigzag

 

I

D-atunci nu s-a mai văzut atîta lume la Șosea; elegantele nu sunt mîhnite; a fost cea din urmă zi frumoasă.

Teii, triști și prăfuiți, stau ca niște soldați în linii drepte ce par a se împreuna în depărtare, tăind Șoseaua și micile alee cu umbrele lor; un vînt ușor adie, mișcînd frunzele ofilite, ce abia se mai țin de bătrînețe pe ramuri. Soarele și-aruncă oblic razele sale, mai avînd cîteva sulițe de coborît pînă a părăsi orizontul; cerul e liniștit, picat ici și colea cu cîteva pale de nori, albe ca laptele, ce-și schimbă formele necontenit, părînd a fi cînd un vultur ce-și ia zborul, cînd un urs ce se ridică în două labe, cînd un taur zvăpăiat.

P-o parte și pe alta a Șoselei băncile stau înțesate de guvernante înconjurate de cîte trei-patru liote mici, cari le întind cînd de mînică, cînd de jupă, ciripind două-trei vorbe franceze, două trei germane și nici una românească. „Louise! Jean! Popo! Silvie! Zozo!” strigă o biată guvernantă, slabă, bătrînă și supără- cioasă. Aș! dar cine s-o asculte? Louise, Jean, Popo, Silvie, Zozo sunt niște neastîmpărați: grași dar galbeni, ei aleargă, cad, să scoală și iar cad, învîrtind un cerc or sărind peste o coardă ce trece din mînă în mînă.

Cîteva copile să cred fete mari și să plimbă, urmărind cu ochii pe cochetele cari zboară pe Șosea, purtate în trăsuri ușoare de niște telegari tot atît de cocheți, în rînduri de cîte trei-patru, spectatorii să plimbă

Încet și galeș. Niște unguri, în costumul lor național ce le țipă între spete, roșii ca racu, pămădați cu o oca de untură, cu niște pipe mari și întoarse, cu mustățile ascuțite la vîrf ca acu, vorbesc prietenește, deși țipă de te asurzesc în drăgălașa lor limbă. Ochii lor sunt înecați d-o umoare care trădează darul beției. Un bătrîn esplică unui copil ca de vro patru ani, ce se scoală de jos cu fața sulemenită de praf, că așa cad cavalerii. Copilul, cu ochii plini de lacrime, aproape să izbucnească în plîns, își bate calul neînvățat la călărie, o biată gloabă de nimic: o nuia ruptă din tei.

Dar pe Șosea… ce înbulzeală, ce uruitură, ce marfă, ce concurență, ce bîlci, ce zîmbete, ce saluturi, ce mărire, ce carnaval, ce carnaval! Veneția l-ar invidia; Parisul l-ar dori; Londra l-ar detesta.

Trăsurile fug repede una după alta pe dreapta, iar pe stînga să odihnesc. Caii, murgi, roibi, albi, negri ca corbul, suflă greu, aruncînd în fugă petrișul de sub copite, animați de vîrtejul general și de biciul mlădios și arzător al vizitiilor galonați și dichisiți ca niște păpuși, ce stau drepți ca lumînarea, privind înainte cu niște ochi mari și încremeniți, abia aruncînd aiurea coada ochiului, și aceasta numai pentru o clipă.

Cocoanele stau răsturnate în trăsuri; nu le mai încape locul; nu mai au unde să-și arunce coada rochilor; privirea lor joacă în toate părțile, cînd vioaie, cînd tristă, cînd semeață, cînd blajină, rostogolind ochii în orbită, cînd spre cer, cînd spre pămînt, setoase de efect, stăpînite de fudulie și închinate modei. Dar fie bătrîne, fie urîte, ele și-aruncă voalul pe ochi și voiesc a părea tinere și frumoase; dar fie brutărese, fie sărace, ele voiesc a părea nobile și bogate; dar fie ignorante și fără haz, ele discută în limba franceză și voiesc a întrece pe orșicare în grații și dulceață; dacă sunt palide, paliditatea e culoarea nobleței; roșii sunt numai mitocanii; dacă sunt nalte, înălțimea e maiestate; ce nesuferită e femeia pitică; dacă sunt roșii, obrazul trandafiriu esprimă viața; galbeni sunt numai morții; dacă sunt grase, femeile forte au șicul lor; ce urît e a fi cineva ca un țîr; dacă sunt uscățive și mici, mignon e trupul gentil; ce-ar mai însemna să fie cineva cît turnul Colții!

Obrajii lor sunt spoiți de pudră, buzele le sunt roșii și le sug neîncetat; cele cu dinții albi surîd necontenit : obiceiul vine de la palat; cele cu dinții riegri se țin serioase, abia zîmbesc din cînd în cînd; părul le cade pe frunte ciufulit, creț, buclat, or tăiat în ront și, așezat în doi colți; pălăriile mari ca niște tave, â la brigand or mici și sumese doparte, împodobite cu pene albe, albastre, negre, cu flori trandafirii și lila, sunt așezate cînd pe frunte, cînd p-o ureche, cînd pe creștetul capului.

Unele au rochii de catifea ca vișina putredă or civită, dîndu-și aere de streine, or de cine știe ce; altele au rochii de mătase albă, cerulie și neagră sadea, or înpestrițată, dungată sau cu figuri orientale, cum se purta în timpul protipendadei pe paftalele mireselor. Unele sunt decoltate, altele sunt prea decoltate: și dantelele pot fi frumoase, dar sunt indiscrete. Unele au rochii de tarlatan, de muselină și de melinos, altele și de lînă mai ordinară. Dar toate sunt încărcate de cute, de volane, de jupe, de nasturi; toate înclină spre teoria lui Darwin, purtînd coade lungi și înzorzonate; unele au la gît dantele Chantilly Valenciennes, Duchesse, Torchon, Languedoc, Raguse points d’Alencon — cele mai scăpătate se mulțumesc și cu imitația lor, pipăindu-și într-una gulerul Sarah Bern-hardt.

Vorbesc, rîd, zîmbesc cocoanele între ele, își fac semne, caută cu privirea, își dreg cînd pălăria, cînd șalul subțire, aruncat alene pe umer, găsind totdauna a-și drege cîte ceva; prea puțin vorbesc cu bărbații lor; și unii, și alții sunt prea ocupați: destul au vorbit înpreună. Acum sunt la aer, în mijlocul unei lume variate, muiată în brodării și în culori, în mijlocul unui tablou așa cum îl visează ele. Bietele cocoane au și dreptul să privească în toate părțile și să nu se sature de privit, au și dreptul să cocheteze și să nu se sature de cochetat!… ce progres! ce civilizație! ce națiune deșteaptă! ce valvîrtej!… și ce chin, ce muncă silnică a îngriji de cămin și de copii, a sta închise între patru pereți și a auzi de dimineața pînă seara țipete, certe din partea copiilor, înbufneli și trăsneli din partea bărbaților. Bine că a mai dat Dumnezeu joile, duminecele și sărbătorile! Bine că primăria uită stradele capitalei, dar nu uită Șoseaua!

Bărbații sunt aceiași: dichisiți ca niște flăcăi; rași sau cu bărbile netezite, peptănate, pămădate; lustruiți de sus pînă jos; onești în materie de căsătorie: conform Coiului civil, art. 195.

Trăsurile-și fac fără preget cursul lor regulat: de la rontul întăi pînă la al doilea, și de la al doilea pînă la cel dîntăi.

Un landou trece cu mare zgomot: numai argint și coroane de principe se văd pe dobitoacele din ham, numai mătase și aur pe cele din landou. Cocoanele îl privesc cu aviditate: unele fac ochii rotunzi, altele privesc pe sub sprincene, altele strîmbă din nas… În dreptul Bufetului o trăsură odihnește și într-însa sunt două artiste ale Teatrului Național. Amîndouă sunt brune și palide și obosite la față. Una e grasă, cu mușchii morți și gelatinoși, cu sprincenele negre și îmbinate; ochii îi joacă în toate părțile; cealaltă e slabă și tristă: arta te slăbește, mai ales cînd n-o posezi. Amîndouă poartă mantale spaniole și pălării cealmale și buchete la pept, buchete pe umer, buchete pe volane; stau cu spatele în fundul trăsurei și cu picioarele pe scăunelul dinainte; au ghete la fel; de culoarea gîndacului cu elitre d-un albastru metalic; au ciorapii rose-pâle; este cea din urmă modă.

— Ei, ma chere, zice încet cea trupeșe, privește pe înfumurata, sanchia noastră colegă; n-o vezi? la dreapta, înainte, trece în birja muscalului cu caii vineți. De unde dracu scoate atîtea rochi, mă mir, zău, că nu e a prămatie! e o dobitoacă, o ignorentă! pe scenă zice cilivizație în loc de civilizație; voce n-are; talent n-are…

— Are tot, răspunse cealaltă, dacă nu pentru parter, cel puțin pentru comitetul teatral: e frumoasă.

— Aș, frumoasă! da’ de unde frumoasă? Ce fel frumoasă?… Ma chere, să știi că sunt sigură de izbîndă în stagiunea anului acesta; aseară am vorbit cu d-nu F… cu d-nu V… criticii noștri, amîndoi sunt prea gentili, prea binecrescuți, mi-au dat parola de onoare că mă vor lăuda.

Doi prieteni se plimbă braț la braț pe aleiul din dreapta. Amîndoi au joben și ochelari; amîndoi văd bine. Unul fluieră; altul fumează, izbind cu un baston subțire de abanos pietricelele de pe potecă.

— Ascultă-mă, Georges, întrerupse cel d-al doilea, aruncînd țigarea pe jumătate, cine e acel tînăr ce trece călare și care, cu toată eleganța, se ține ca vai de el în scări?

— Un copist, răspunse Georges, mi-a fost coleg, n-are bacalaureatul.

— Copist!

— Da, dar e amantul unei cocoane din lumea înaltă…

— Tînără?

— De cincizeci de ani.

— O! io!io!io! bată-l norocul de înger!

— Ce nerod ești, acei cincizeci de ani cari te sperie îi dă casă, îi dă masă, îi dă mănuși, îi dă cravată, îi dă libertatea și-l scapă și de scenele de gelozie!

— Bine, bine, dar ia privește la d-l P… Știi ce nostimă fată i-a rămas de la nevasta dîntăi? e frumoasă de pică!

— Aș! e a treia nevastă, amice; tu nu mai știi nimic de cînd te-ai făcut provincial.

— Atunci are dreptate să-și cănească așa de grozav mustățile și barba. Știu că cea dîntăi nevastă a obținut divorțul și s-a măritat cu un divorțat.

— Cea d-a doua l-a lăsat, cea d-a treia o să-l lase, cea d-a patra îl va lăsa, cea d-a cincea va muri. Legile civile sunt respectate…

La rontul al doilea. Iacă un grup de trei libelule: una-și începe cariera; alta e în toiul ei; cea din urmă apune. Muma celei dîntăi a vîndut zarzavat; tatăl celei d-a doua a fost cîrciumar; fratele natural al celei d-a treia e șef de birou.

Prima privește cu sfială.

A doua privește nepăsător.

A treia surîde la cavalerii ce merg mai încet decît cînd ar călări p-o trestie.

Prima e curtată de un tînăr care are de gînd să facă studii academice și de un bătrîn cu mulți bani, fiindcă pe mulți a păcălit: 40% e pentru dînsul dobînda legală ; 60% — dacă îi ești prieten; 80% — dacă ești străin și ai ce îi hipoteca în primul rang.

A doua e întreținută.

A treia e părăsită.

Primei îi e frică de amor — e vorba de cel care se cumpără.

Celei d-a doua îi place.

Cea d-a treia își bate joc de el.

Prima e proastă.

A doua e și mai proastă: crede în iluzii.

A treia e înțeleaptă: se îngrijește de prezent, fără a jindui trecutul, nici a se speria de viitor.

Prima e modest, dar curat înbrăcată.

A doua e elegantă.

A treia are rochie de catifea, dar veche.

— Stai, birjar, zise prima.

— Birjar, mișcă după trăsura domnului cu „Steaua României”, îngînă a doua.

— încotro, coconiță? zise birjarul celei d-a treia.

— Unde-oi vrea!

Cîteșitrele au debutat prin a le cînta craidoni prin mahalale la zile mari:

„Toată noaptea bat în poartă.

Și tu dormi, dormir-ai moartă!”

Dar d-atunci, cîte ministere nu s-au schimbat!…

Trăsurile furnică; „ține pe dreapta!”, „mișcă mai repede!” „stînga!”, „deschide-ți ochii!”, strigă vizitiii unii la alții, într-un concert puternic de uruituri.

— Cine e acel domn din cupeu, cu favoritele mari și resfirate, întreabă un boier bătrîn, ce purta o șeapcă cu cozorocul soios, pe vecinul său care fuma răsturnat p-o canapea.

— Nu-l cunoașteți? Un avocat celebru: a apărat la tribunal pe o parte și la Curte pe partea adversă și-a cîștigat ambele procese.

— Bravo peclivan! bravo legi! bravo judecător! aram să le fie! strigă bătrînul supărat, apoi se potoli luînd o priză de tabac.

Un domn trece într-o gabrioletă și mînă caii cu o adresă de admirat; e milionar; a dat faliment de trei ori; toată starea e pe numele nevestei. Un alt falit trece ca vîntul răsturnat în fundul trăsurei.

Socrate băuse cucuta și gerul morții îi cutreiera trupul; fața sa era acoperită cu o manta. Foedon plîngea la capul său.

— Vai! esclamă c-o voce stinsă Socrate, eu datorez un cocoș drept sacrificiu lui Esculap, nu uita de a-mi plăti datoria.

Socrate murise.

Era singura datorie pe care nu și-o plătise.

Pomenesc aceasta pentru faliții nereabilitați care se plimbă în faetoane.

Dar soarele s-a coborît mult, poleind creștetul arborilor c-o lumină roșetică și tristă.

Trăsurile, rînd pe rînd, părăsesc Șoseaua ..asurzind Podul Mogoșoaii cu niște uruituri stridente și monotone.

10

Ieri erau pleșuvi teii de la Șosea: azi sunt cheli de tot, și frunzele lor uscate, bătute de vînt, d-a lungul aleelor, scot sunete triste și seci.

II

Voiți glorie? Munciți, dar munciți mult; nu umblați să o prindeți în cursă; gloria e ceva mai mult decît un șoarice.

Politețea este primul element al ipocriziei; ipocrizia este cea mai cochetă expresie a corupțiunei.

Este mult mai bine să nu te încrezi decît să-ți pară rău că te-ai încrezut: onoarea pentru cămătarii de azi este o monetă ștearsă.

Cine să însoară pentru a pune capăt nebuniilor ar face mai bine să le continue.

Cîți dincolo de poftă… nu mai zăriți nimica, nu vă înșelați a crede că puteți iubi.

Cînd iubești și ești înșelat: urăști; dar urăști fiindcă ai iubit, iar nu fiindcă ești înșelat.

…Ar trebui să înțelegem că „cunoștința de sine” e singura deosebire între om și dobitoc.

Unii se tot miră că bogatul nu simte, nu înțelege și nu-i e milă de nevoile sărmanului; e foarte natural: cine nu trece prin școala suferinței nu poate ști ce se învață într-însa.

Vorbiți mai încet de bogăție, că supărați pe cei săraci; vorbiți mai încet de virtute, că supărați pe oameni.

Dintre doi oameni cari înșeală, acela e mai vinovat, mai neonest, care consultă pe avocat: desigur, el e apărat de lege.

Dacă oamenii și-ar lua socoteala la vorbă, o elocinte tăcere ar domni peste lume: două-trei adevăruri moarte ar sugruma întreaga pleiadă a prostiilor.

Omul acela e mai tare, care-și cunoaște mai bine slăbiciunile sale.

Nu trebuie să tînguim pe oamenii de merit cari au trăit necunoscuți; mai de plîns sunt nemernicii cari au făcut zvon în viața lor; cei dîntăi au trăit și mor pentru a trăi…

Omul care-și ascunde slăbiciunile, probează că are o slăbiciune mai mult, care va chezășui existența celorlalte.

Acela care nu se resignează în suferință nu știe a-și micșora durerea.

N-aș voi să mă înțelegeți rău cînd zic că mai toți oamenii sunt răi; aș dori o bună înțelegere cînd zic că arare om e bun.

Nu este onest acela care nu înșeală de frica legilor, ci acela care nu înșeală de respectul lor.

Cine nu înțelege jertfa, nu înțelege datoria.

Dacă în antichitate casa avocatului era sfîntă numai fiindcă era căminul unui apărător al celui apăsat, azi cei mai mulți din avocați ar mînji locașele cele mai sfinte dacă le-ar păși pragul; și dacă îi vedem mișuind pretutindeni, cauza e că nu mai au ce murdări.

De multe ori, privind un om dus pe gînduri, îți face impresia unui ocean liniștit și întins, al cărui fund e pururea ascuns de ceriul vioriu ce se oglindește în apele sale. Dar ce de stînci, ce de nomol nu se ascund cu prisosire, sub acea velință nemărginită.

Sfâșiați aparența, și veți vedea dacă liniștea omului nu se aseamănă cu liniștea oceanului.

Animalele nu invidiază, invidia este o deșertăciune omenească ce pedepsește instantaneu pe cel care o simte: ea este cea mai neîndoioasă conștiință a inferiorității.

Voiți să știți cît de fățarnici sunt oamenii de azi? Dacă veți reuși a pune în talerul unei balanțe toate jurămintele lor iar în cellalt o minciună, pe loc veți vedea balanța intrînd în echilibru.

Cînd cineva plînge, este o probă că nu a suferit îndestul: este o suferință mult mai mare: aceea pe care o ascunzi.

Lumea este un banchet: unii mănîncă și alții servesc.

Cei cari într-o societate dezmățată sunt pentru paliative, fac tocmai ca grădinarul care voind a vindeca răul de la rădăcina unui arbore, îi taie cîteva crăngi uscate.

Omul vanitos se aseamănă cu un balon, care cu cît se umflă, cu atît vezi că e mai gol.

Limba celui viclean e mai fină ca pînza păiajenului și adesea oamenii sunt mai proști decît muștele.

Amor rațional e totuna cu infinit limitat: de unul mi-e silă și pe altul nu-l înțeleg.

Pasiunile ne înșeală, lipsa lor ne dezgustă: omul e fericit cît timp e înșelat.

III

Un bal (Teatrul Național, 15 febr.)

Bal pentru săraci, bal pentru incendiații din Focșani, bal pentru văduve, bal pentru petrecere, și petrecere pentru binefacere, și binefacere pentru știe Dumnezeu cine; teatru pentru orfani, în care lumea de viță înaltă—aristocrația, boierii — își declară amor… pe scenă, cu o adresă, cu un talent înnăscut, pe care burghezia nu-l poate avea, și cîntă, și declamă,și se trudesc… pentru săraci; lotării pentru biserici nemțești și pentru golani; roata progresului se învîrtește ca o svîrlează, lăsînd în urma sa praful ignoranței și al barbariii, și calcă și zdrobește în țăndări stăvilarile ce le-ar întîlni d-a curmezișul drumului. Înainte! înainte! este lozinca societății noastre. Înainte! înainte! cerșetorii peste cerșetorii, pomană și iar pomană, pentru vii și pentru morți; să se îndulcească amarul nenorociților, să-și potolească foamea și setea, și cu pîntecele doldora să se dogorească la jarul sobei or la razele soarelui din luna lui coptor. Să se înființeze vicleime ad-hoc: pe Irod, pe moșu și pe cei trei crai să-i joace nobilimea, păpușele să le joace miniștrii cu perdea și fără perdea — toate aceste operațiuni humanitare, în pofida rațiunei și în folosul sărmanilor.

Nu e departe pînă cînd vom ajunge o țară de călușari, de brezăi și de baluri, o țară de sibariți uscați de simț și de milă pînă în măduva oaselor, și totuși făcînd pe maimuțele cochete pentru milă, pentru ajutor, pentru progres.

Balul e în toată splendoarea lui.

Policandrul ce plutește tăcut, gigantic în mijlocul teatrului, și candelabrele varsă o lumină vie peste capetele mulțimii; sunetul muzicii îneacă zarva și o duhoare de parfum și nădușeală umple atmosfera încropită de căldură; lumea abia se mișcă, făcîndu-și loc cu coatele; e mai deasă ca papura în rovină; e un furnicai ce colcăie și murmură nemțește, franțuzește și romînește, amestecată cu pardon, mon cher, ma chere, m’amie, mon bon, c’est chic. Pare un roi titanic, închis într-un stup colosal; se mișcă; înaintează; își schimbă centrul și flancurile; aci apare o desime de femei, aci apare un stufiș de bărbați, aci se amestecă și se desfac și iar se precipită, dar priveliștea este aceeași: înbrebenată, scăldată în culori, în zăduf, în sunete, în lumină — mîndră la straie, dar galeșe la simțire, mare la număr, dar stârpită de veselia nervoasă și vie care reiese la prima aruncătură de ochi, și spune inimii că cei adunați n-au venit numai de modă, ci pentru că sunt torturați de patima jocului și a plăcerei.

Sunt și miniștri, și foști miniștri, și deputați, și senatori, și scriitori; sunt și bătrîni cu favorite cănite, și moșnegi cu barba ca zăpada, și unii ce crede că sunt tineri, și tineri; sunt și cucoane mari și altele care se cred mari, și divorțate, și măritate a treia oară, și cu bărbați și fără bărbați; sunt brutărese bogate, farfurigioaice din Lipscani, frizărese din Podul Mogoșoaii, bărbierese de pe Podul Tîrgului d-afară, și bogate și sărace; și milionari din brasla lui Moise, și copiști: marfă veche și trufanda; marfă de toată mîna; de la 70 pînă la 14 ani și mai jos; de la diametru de 10 centimetre pînă la l metru.

Coconetul poartă costume naționale; cămășile licăresc de fluturi, șerpuite, încadirlate cu roșu și negru: unele poartă ie de borangic înpodobită cu fir; altele sunt așa de fluturate, încît privindu-le crezi să sunt în zele de oțel pe care joacă lumina ce cade din toate părțile; cîteodată cămășile sunt așa de subțiri… Mijloacele plesnesc, curmate adînc cu bete ce seamănă a șerpi încolăciți cu solzi de argint; brațele se dezvelesc pînă în umăr la fiece ridicare; mînele sunt cocoloșite în mănuși albe ori ca paiul, și mărgele negre, albastre și mărgăritare, și salbe de icusari de aur, de galbeni austriaci, de rubele scumpe, de aramă, și de argint, zăngăind ușor la fiece pas, înpodobesc mîna și gîtul îndeobște d-un alb de ceară tăiat în lung de vine uscate. Fețele sunt lucii de căldură; nădușeala face cîrîie pe obrajii celor pudrate pînă la rădăcina genelor; privirile sunt stinse; ochii pare că au o singură culoare: surîd numai prin încrețăturile ce-i încadrează; părul bălan, negru, castaniu și cărunt, înbîcsit la unele cu pudră, cade ciufulit, în voia întîmplării, pe niște frunți înguste; naframele albastre ca viorica și roșii ca para focului acoperă creștetul unora; altele sunt înbolbojate în marame azurii, dungate cu ibrișim și borangic ca gălbinușul de ou; domnișoarele au capul gol, cu pletele pe spate, avînd cărarea părului tăiată în cruci de pandlice și de ronturi de rubele.

Unele poartă ilic de postav alb, încondeiat cu găitan negru și prins numai d-un umăr; nici una n-a uitat a-și pune în relief curba peptului, ce geme sub despotismul corsetului.

Multe au fote, cu cîmpul roșu, vărgate cu negru și galben, încărcate pe poale și mărgini cu fluturi și cilic ; multe au vîlnice negre, încrețite la mijloc, și închise în față cu pestelci gălbioare. Tunica și rochia de fire și fășii din Banat se vede ici și colea. Pajeștile verzi, smălțuite de cicoare, de lumînărică, de unghia-găii, de flori de mac, de drăgaică, de țintaură, de leandră, de mușețel șilaptele-cucului sunt mai puțin înbrebenate de Dumnezeu; și coamele lor, cînd scapă de sub bătaia vîntului, prezintă ochilor mai puține culori decît talazurile de cucoane ce apar și dispar sub bălțatele lanțuri de domni dichisiți foc.

Toți sunt negri ca corbul; au frac, vestă și pantaloni negri; parcă ar fi scăldați în păcură, dacă peptul cămășilor, albe ca zăpada, n-ar fi dezvelit; mînele parcă sunt băgate în var: poartă mănuși albe; la subțioară țin strîns niște talere de disc; clacul e neapărat. O! mai cu seamă pentru un judecător, pentru un procuror, pentru o frîntură de viță domnească—nu, nu, nu, nu se poate, altfel nu ești bien eleve

Printre gloata de lefegii și rentieri, de judecători și cavaleri de industrie, se văd și senatori cu cruciulițe la pept și la gît.

Militarii zornăie pintenii, și nasturii nu se mai cunosc din decorații. Au „Virtute Militară” pe pept, frezura le taie capetele printr-o brazdă albă drept în două; colții părului, sclivisiți de cosmetice, se încovoaie pînă spre sprincene, lipindu-se de frunte.

Lojile stau înțesate de țărance și elegante fără mînici și fără pepți, a căror carne flască și veștedă pare de șofran la lumina candelabrelor; evantaiele se mișcă necontenit; binoclurile sunt îndreptate spre bîlciul de jos; saluturi numeroase se schimbă, însoțite de cîte un surîs cumpănit, calculat după persoană, după neam sau avere.

Privite din loji, capetele acoperite cu naframe, cu flori și beteală, frezate or pleșuve, în mișcarea lor se aseamănă cu niște roate dese ce alcătuiesc o singură mașină și se învîrtesc unele împrejurul altora.Numai cei chei ca în podul palmii se observă lămurit în strecurarea lor.

Pardoseala se cleatănă sub greutatea mulțimii; figurile sunt palide, avînd puțin sînge în umerii obrajilor din cauza zădufului; buzele sunt supte într-una, și părul, și legăturile necontenit îndreptate; ochii îndeob

ște injectați de umezeală n-au espresie, sunt ofiliți; „uf!, pardon!, te rog!, o văz, aceea?” s-aude sporadic. Unii altora și-nghit respirația; să mișcă fără să știe de ce; curentele se deschid în curbe sau în linii drepte și se închid pe loc. La ușe se strivesc și se calcă. În toată sala nu e un gînd, nu e o plăcere, nu e o dorință, nu e un scop; din cînd în cînd, s-aude tușind; și pe dasupra tutulor, pe scenă, se zăresc ochii bolovăniți ai lui Viest și arcușul lui ce-l mînuiește ca o săgeată, cîntînd un vals de Strauss, nervos și trist; mulțimea nu-l ascultă, zărvăie fără a se înțelege, lăsînd să se ridice spre bolta gigantică a teatrului vuietul ce-l scot pădurile cu frunza aproape uscată cînd sunt bătute de vînt.

Dar într-o clipă lumea pare împietrită: zgomotul s-a stins; orchestra cîntă primirea; valurile lumii se despică în două: A.A.L.L. Regale apar, precedate de d. prefect, ce clipește des sub ochelari, și de escelența-sa d. Boerescu, ce se încovoaie și surîde ca un ministru de externe. A.S .Regală Doamna iubește patria îndestul: poartă costum național.

Doamnele se închină după savoir vivrea și cu deosebire patroneasa balului, al cărui azur, prea diafan, nu ascunde îndestul brațele și pieptul espus vederilor cu prisosire. Un biet domn, ce uitase că nu are la subțioară clac, salută și strînge instinctiv jobenul, ce trosnește cu îndărătnicie sub greutatea brațului, se înroșește pînă în sfîrcul urechilor și se strecoară cu anevoință prin zidul spectatorilor.

După cîteva minute, jos se juca un cuadril, iar privirile sunt îndreptate în altă parte: A.A.L.L. Regale privesc din loje.

Două șiruri lungi, întrețesute de bărbați și femei, se mișcă uniform și molatic cînd la sunetul orchestrei, cînd la sunetul spart al muzicii militare, gogoțată tocmai în băncile galeriei. Rîndurile celor din joc se amestecă, se strătaie, se complimentează, izbesc cadențat pardoseala, ce răpăie după tactul cuadrilului, se învîrtesc și iar se destinde în șiruri drepte. Polca începe. Cîteva perechi de dănțuitori parcă treieră izbindu-se unii de alții.

Nimeni nu-și pune inima în vîrful picioarelor pentru a sălta cu viață, pentru a zbura în danț, așa încît să se pară că ar atinge cu creștetul de tavan.

Toți se leagănă; toți sunt firavi, fără dor, fără viață ; nicăieri nu se vede acea zvăpăiere nebună, acel avînt cavaleresc, acea văpaie și patimă de joc ce animă și aprind pe dănțuitori, așa încît să pară niște siluete magice ce se învîrtesc fără a atinge pămîntul; nu se simt nici plăceri zburdalnice, nici patimi bachanale, nici gust, nici desfrîu chiar, nici acel amestec de simțiri vesele, zglobii, ce s-ar cuveni unui bal. Secetă de viață, secetă de plăceri. După straie, mulțimea pare o armie lîngezită sub trofeiele luxului; după simțire, pare mai mult o imensă adunare de cadavre purtînd giulgiuri bogate într-un templu cu mii de văpăi aprinse. Blonde și brune, cu renume de concherante în timpul războiului, sunt palide și ofilite de griji și trîndăvie. Vestmintele sunt mai cu viață, și strălucirea lor întunecă de tot privirile obosite. Dacă n-ar mai fi vanitatea de a părea frumoase și d-a examina costumele elegante, adevărată moarte ar stăpîni femeile; cît pentru bărbați, puțini se gîndesc la bal, deși sînt în mijlocul lui; ei nu sunt vii decît la cărți și în cafenele.

Aceea ce privesc nu e amfiteatrul, desfășurat în lungi curbe de jețuri, ce se ridică din ce în ce, populat de mii de legionari și matroane romane cu carnea pietroasă, cu fețele largi, cu căutătura aprinsă, înălțînd talazuri de țipete pentru a vedea mai degrabă leii și tigrii Libiei sfășiindu-se cu sclavii; nu e, nici nu doresc. Dar nu este nici hora țărănimei din bătătura hanului, veselă și zglobie, cum era odinioară în țara noastră; este un bîlci neînsuflețit; este mai puțin decît o bachanală de tarentini.

Trebui ca niște lăutari improvizați, și maieu osebire țipătul ascuțit al naiului ce pătrunse tăios teatrul întreg, să galvanizeze printr-o chindie galeșul colos al mulțimei și aceasta pentru un moment.

Mișcare e, dar e mecanică.

Ici-colea, urme de viață.

Nici chindia, nici straiele naționale nu ascund desă- vîrșita lipsă a iubirei de patrie; nici luxul desfrînat al cucoanelor, nici haina de ministru și de lacheu a domnilor, nici eleganța mănușilor nu ascund indiferentismul, răceala, grija și patimile mici și restrînse ce se văd licărind îndeobște în privirea nehotărîtă a acelor cari se înghesuie și se zdrobesc, se calcă și-și strîngmîna. Puțini se vad vînjoși și roșcodani; puțini, foarte puțini sunt veseli; unii au uitat să vorbească; alții vorbesc prea mult, dar inima le tace, și grijile vorbesc în locul ei.

Faliții dau mîna oamenilor cinstiți cari nu au avut ocazia să fure; femeile neoneste sunt admirate și invidiate de multe oneste. Bărbații în vîrstă, cu părul cărunt s-amestecă în joc și nu se sfiesc d-a da brațul femeilor de rînd sub privirea copiilor lor. În nesimțire, în colori și materie priveliștea e monumentală.

Numai destrăbălarea și inepția pare mai vioaie. Balul e nemascat și mai toți poartă mască.

Viermii nu colcăie mai mult pe un cadavru!

În colțul de la scenă, în partea dreaptă, un bătrîn scurt, cu pîntecele bombate și tari, cu favoritele ascuțite și castanii de văpsea, stă rezemat cu capul de păreții lojei poetului Sion. Ochii îi sunt ascunși sub zbîrciturile vîrstii; a uitat că poartă mănuși albe și-și răsucește într-una mustățile rari; fracul îl strînge, poate că-l are de cînd a fost ginere; îl cunosc: soția sa e ca de vro douăzeci și patru ani; cu răposata a trăit zece ani și are de la dînsa două fetițe ca două păpuși de ceară. Vesta trece cu doi nasturi peste frac.

— Nu joci, nene P…, îl întreabă mucalit un vecin.

— A, nu, merci. Știi că m-a păcălit pezevenghiul de toptangiu cu polița aceea de 3.000?

Aci urmă un lung șir de înjurături, scăpate prin două șiruri de dinți, albi ca laptele, puși de dr. Lempart.

Bătrînul rămase pe gînduri, cletănînd din cap, și vecinul său se prinse într-un cuadril.

Într-una din loji stă într-o rînă o doamnă care și-a mîncat mălaiu. Are un cap mare încărcat de monete galbene; pomeții obrajilor sunt scoși afară; o gură largă îi despică orizontal figura; buzele arse și le suge la fiece schimbare de căutătură; părul măciucă seamănă a claie de fîn; un piept enorm amenință d-a cădea peste capetele celor de jos, sub greutatea cărnurilor și a salbelor de icusari ca focu. Se încheie într-una la pept, fără a fi descheiată. Acum privește aiurea; și privirea oblică, și ochii bolboșați, și trunchiul otova, și umflat îi dă aspectul unei broaște colosale. S-a sculat, se retrage repede… În dreptul oglinzii și se întoarce rumenă și plină de satisfacțiune. Nasu i s-a părut cam ascuțit pentru lărgimea feței.

E blondă, ciufulită; uscățivă; cu ochii spălăciți, cu nasul acuilin; subțire și zveltă: joacă și rîde — cînd nu-i vine rîndul, bate tactu cu piciorul. Mînele și le mișcă .fără preget; e aristocrată; e divorțată; are un cavaler cu capul mai mult gros decît mare; cu pielea arămie, cu niște mustăți ce semăna a fi lipite cu cocă, și niște favorite mici ca două pete de grăsime pe o materie cărămizie; e chefliu, rîde și prin moliciunea mișcărilor parc-ar zice: „Aș vrea să dorm”.

În perechea din față se distinge un judecător nalt și slab, ca un fus fără tort, adus de spete și cu un glas sitav. Liniile fălcilor se cunosc la fiece vorbă; ochii sunt mici și turburi și duși în fundul capului; prentinsul oval al craniului e o cioplitură ridiculă; urechile-i nu sunt mari, dar caută în lături și-i dă aspectul unui liliac; conduce jocul, și acesta îi mai umflă rărunchii, închiși de două șolduri uscate ce sunt gata a sparge pantalonii. La fiece figură gesticulează larg cu pericolul d-a-și vedea mînele căzînd din umeri. L-am văzut odinioară îmbrăcat în albastru de sus pînă jos, armat cu niște pinteni medievali, coborînd călare o vîlcea spre Cîmpulung: se ținea cu amîndouă mînele de șea și de coama calului. La Șosea, cînd iese călare, cu biciușca sa elegantă, mai mult mîngîie gîtul unui cal nalt și pîntenog.

Orchestra a tăcut, și lumea zărvăie — se întreabă, se salută; multe deschid programul balului și-l închid supărate or indiferente. Tinerii eleganți se strecoară, privesc încoa și încolo, căutînd eroinele, ce, multe din ele, fără doar și poate, le-ar putea sluji de mume. Lumea s-a mai rărit, dar tot nu pot să înainteze cei cari sunt braț la braț.

— Ce stîngaci! cine-l pune să joace dacă nu știe? nu văzuși, zicea un tînăr către o țărăncuță cu ochelari la nas, cum a căzut cu fata primului-ministru?

— Ah! Jean, comme tu est drole Cum să nu cază, n-ai văzut ce strînsă i-e zăvelca? nu poate face doi pași…

În partea stîngă a scenii, un domn înalt, bine tăiat, butonat cu mărgăritare, decorat cu „Steaua României”, cu favorite răsfirate, cu niște ochi repezi, încins de un arc de asaltatori, vorbește c-o iuțeală minunată; cuvintele-i curg ca ploaia, și frazele se desfășură ca o trîmbă de pînză: e avocat.

— O! Mi-e cu neputință! am făgăduit; procesul e însemnat și legături de familie, și cestiuni de onoare, și interesele, și nevoia în care se află, și tribunalul care-i e defavorabil, și cîte și mai cîte! Imposibil! Imposibil! Sunt în spinarea mea și ministru de finanțe, și doi deputați, și patru senatori! Așa! Impo-

— sibil! mîne trebuie să plec!

— Dar eu ce fac cu hotărîrea…

— Vom face opoziție!

— Dar eu cu opoziția… -Apel!

— Dar eu cu apelul?

— Recurs!

— Dar eu cu recursul de mîne…

— Viu, viu, viu neapărat poimîne!…

Un deputat, ziarist, economist, financiar, director de bancă și historic la vreme de nevoie, cu barba neagră și pămădată, c-o privire mîndră, adăpostită sub umbra genelor groase și mari, joacă într-un cîrd de aristocrați. E democrat, e liberal, e dușman neîmpăcat al boierilor; scrie contra lor articole lungi; strigă în orce adunare contra protipendadei, contra Regulamentului organic, contra ciocoilor; ah! și ce fericit e acum în mijlocul lor, ce delicat se strecoară, cu cît respect îi complimentează și cu cîtă căldură strînge mînele pe care a scuipat.

Tinerii se dau în lături, și bătrînii parc-ar vrea s-o mănînce cu ochii, cocoanele o privesc pizmuitor. E doamna F… Bărbatului i-a poruncit d-a nu o însoți la bal. E din norod, dar corpul ei drept e tăiat ca o statuă clasică. Obrajii rumeni, strugurați sunt închiși d-un ov.al bălan, mai delicat ca puful. Toată viața e strînsă în ochi și în buze din cari stă să pice sîngele. Rochia de mătase, ca piersica pîrguită, nu-i acoperă nici sînu-i viclean, nici brațele pietroase, sugrumate de mănuși. Are coadă lungă și desfășurată în bufante și volane sfâșiate, pe cari i le prind cu atîta poftă cînd un inginer, cînd un ofițer de cavalerie. La fiece pas face o cunoștință; la fiece vorbă, complimente; în loje sau în bal e însoțită de cineva; pe cînd înprejurul ei multe altele sunt lăsate în plata Domnului; cam urîte, nu e vorbă, cam trecute, dar, în fine, buna-cuviință…

Cîțiva pensionari și-au uitat vîrstă, se plimbă cu mînele la spate: legea Grădișteanu i-a scăpat din gheara cămătarilor.

— Mai stai, d-le deputat? întreabă un senator pe colegul său din Dealul Mitropoliei.

— Pînă la ziuă.

— Luxițo, vai de mine! să mergem, dragă, a trecut de miezul nopții ca două ceasuri, și mîne prăvălia!… zise foarte convins un onorabil către nevasta sa spilcuită și mărgelată.

Aproape de intrarea balului stă un domn dus pe gînduri; să intre, să nu intre? La dracu! pantalonii îi sunt vechi și cu genuchi, plus niște buzunare enorme; mînecele fracului îi sunt scurte și-și trage necontenit banta de la mîna dreaptă. Să intre, să nu intre? și clacul prea e ca o roată de car! părul prea-i e mare, și lumea e atît de elegantă!

Orchestra cîntă un vals; fețile obosite, acoperite d-o pînză de lumină, parcă sunt muiate în ceară topită.

Balul fu sinteza societății noastre: o babilonie complectă, rece, dar cochetă, bogată, dar frivolă.

Toate clasele, toate partidele, toate vîrstele, toate meseriile-și aveau reprezentanții lor. Cinstea și necinstea, bogăția și calicia pînă la împrumutătorii de frac și legătură albă, boieri și homines novi, miniștri și bărbieri se mototoleau în același cazan. Femei cu părul prefăcut prin dresuri muierești, buni ortodocși și sceptici, cafenele și ministere, oborul și Podul Mogoșoaii se amalgamau într-un singur trup schilod.

Văzutu-s-a vremuri nenorocite în cari viții le s-au lățit ca pecinginea, tîrînd societățile omenești într-un vîrtej de putreziciune morală, dar, cel puțin, a fost un motiv mai mare pentru nemernicie și peire.

Cel puțin era o agonie care zguduie și impune; erau plăceri murdare, dar adînci; crimele erau de lei, iar nu de reptile; era ceva!

Dar atîta mulțime de carton în acest bîlci nesocotit adunatu-s-a înpinsă de boldul plăcerii? nu; te cutremurai de frigul grijilor în acea atmosferă caldă de respirație. Jucau însă numai în virtutea pîrghiilor de la picioare, mișcate de elasticitatea mușchilor. Adunatu-s-a tîrîtă de milă, pentru săraci? nu! Această mulțime era croită din lespezi de piatră, și căldura ei animală nu era decît căldura jerăgaiului unei locomobile. Dogorea, și totuși îți inspira fiori. Milă? dar poate avea milă statuiele lui Puget? Și din atîtea mii de oameni care se primeneau fără preget, întreb, care ar fi dat 10 centime pentru curmarea suferințelor celor urgisiți de soartă dacă în loc de un bal splendid s-ar fi deschis o listă de subscripțiune? A cheltuit fiecare, pentru cinci lei ce s-au cuvenit sărmanilor, de la zece pînă la mii de lei — și aceiași oameni îi vezi trecînd pe lîngă damblagii și ologi și nu scot un ban din larga lor pungă, în fața nenorocirei își întorc fața… și dodată să îi vezi curgînd ca ploaia pentru o faptă umanitară?

Acest obol nu poate fi decît un trafic.

Au mers pentru a privi un spectacol; săracii au mers pentru a privi pe bogați, bogații pentru a-și desfășura luxul; cei din popor pentru a se pune alături cu boierii, aristocrația pentru că așa se face și la Paris, dar nimeni nu a simțit milă și nimeni nu s-a gîndit că se îmbracă, se gătește, plătește intrarea pentru alinarea incendiaților; cocoanele s-au pudrat, s-au înbrăcat în cămăși diafane, s-au decoltat pentru a-și arăta o frumusețe ce semăna cu puii de vrabie cînd sunt golași; domnii și-au pus haina cu coadă, ș-au tras mănușile pentru a place. S-au gătit pentru dînșii. Au plătit pentru microscopicele lor patimi. Nimic alt. Că s-a strîns cine știe ce sumă pentru săraci? Ce însemnează oare faptul brut, cînd e vorba să despicăm și să privim limpede firea unei societăți, ca și a unui individ? Fariseii și văduva, cînd depun obolul lor, faptul material este același. Dar cine depune de milă și cine depune de ipocrizie? Și cînd te gîndești că fariseii noștri au depus numai de fanfaronadă, atunci înțelegi blestematul povîrniș pe care societatea noastră a alunecat! Să spintecăm faptul, să-l analizăm, și dedesubtul lui nu vom descoperi decît o Americă veche: inepția și imoralitatea

Să vînd conștiințele, se vînd brațele, se vinde cinstea, pentru o patimă neagră, pentru o țintă socială: e dureros, dar adevărat. Cînd însă eleimosina se vinde și. se cumpără, cînd un individ sau o societate a ajuns că trebuie cumpărată pentru o faptă bună, o! aceasta e culmea nemerniciei: e lipsa desăvîrșită a caracterului.

Aiurea ologii înpletesc rețele și trăiesc din munca lor; orbii înpletesc funii și trăiesc; muții sunt hamali și trăiesc; surzii aleargă cu știri și trăiesc; dar la noi, chiar cei cu doi ochi, cu două picioare, cu grai și auz au început să atîrne la pomana socială: probă e politica. La noi cerșetorii se înmulțesc, mizeria crește în raport direct proporțional cu trîndăvia. Cu toate acestea, bine: îndurare pentru săraci! Dar voirn milă pentru a ajuta pe săraci și a face pe oameni milostivi, iar nu pentru ca, chiar prin ocazia eleimosinei, sub broboada aparențelor, să se ascunză și să se înpietrească nemernicia.

Alcătuiți institute, întocmiți societăți pentru ajutarea săracilor, dacă simțiți; dar, pe lîngă șarlatania care s-a înprăștiat atît de cumplit, pe lîngă ușurința societății noastre, nu-i mai înveninați arterele cu ticăloșii noi, vie ele de la Londra or de la Paris. E destulă lîngezire; e destulă neconștiință; n-o mai faceți să creadă că e miloasă cînd își vinde mila; nu-i sugrumați și puțina simțire ce-i mai rămîne!

V-ați spoit mintea, nu vă spoiți și inima!

Individele pot trăi și fără caracter, ba încă la noi, tocmai cei fără convingeri intime se răsfață în puful plăcerilor, o societate — niciodată. Spartha, Athena și Roma s-au prăvălit din mărirea lor tocmai prin perderea caracterului. Poate că au fost barbare, sîngeroase, au avut legislațiuni crunte, inumane, dar pe cît timp au avut caracterul lor, bun sau rău, au fost mari ca state.

Caracterul unei societăți nu se determină de fapte izolate, individuale, petrecute în umbra unui cerc restrîns; el se hotărăște de faptele publice, vie ele de la oamenii politici a căror acte țara le vede de la un cap la altul, vie de la un comitet ce ațîță aspirațiunele unei societăți.

Apoi, azi, cînd fruntașii țărei, în mare parte, nu dă lumei decît niște pilde de patimi veninoase și de o lipsă absolută de caracter, e numai bun timpul de baluri, cari fără a înpărți plăcerea, ațîță nesimțirea, o înfașe și o bronzuiește în culoarea milei? Este timpul de a scormoni și mai mult fanfaronada deja îndestul de înțestată în noi? Ce vede lumea în faptele atîtor oameni publici? minciună! Ce vede lumea în atîtea titluri de inteligență exotică? minciună! Ce vede lumea în atîta devotament afișat? minciună! Ce vede în legi? minciună! Voiți chiar în mila noastră să vadă minciună?

Aceasta ar fi ultima înbrînceală ce s-ar da clădirii noastre sociale, putredă deja de mucegaiul atîtor viții.

Să nu se strige: progres! moravuri culte!

Da, progres se face, dar nu de noi — am putea peri într-o bună dimineață și lumea n-ar perde nimic; progresul are partea senină și vijelia sa.

Șij cînd mă gîndesc că noi ne-am aruncat în vîrtejul_ lui fără a-i înțelege partea sublimă, și cînd văd înpaliative, cum e spoiala la minte și simțire, curentul lui care ucide, răpind chiar maiestatea morții, aș preferi să văd pe săraci zvîrcolindu-se de foame cu pîntecele la pămînt, ca contele Ugolino, decît să privesc anemia morală răslățindu-se și înecînd viața unei națiuni care abia a început să umble d-a bușele.

IV

Vulpile-mi aduc aminte de politici, șerpii, de curtezani, răposații, de doctori.

Ambițiunea e barosul care bate, și tîrîrea, cuiul care pătrunde orice stăvilar social: șarlatanul dibaci e acela care izbește la timp și știe unde să puie pana fără să-i apuce ghearele.

Minimum de iubire este maximum de izbîndă, maximum de iubire este minimum de izbîndă; astfel se încovoaie curba simțirilor de azi: depinde de unde

Începi pentru a înșela sau a fi înșelat.

Unii susțin că întîia oară este adevărata iubire, alții cred că a doua oară; cei dintîi n-au iubit a doua oară, cei d-al doilea n-au iubit întîia oară: faptele sunt speciale. Musset a iubit de la una pînă la a zecea oară inclusiv și murind de scepticism nu se îndoi că ar iubi și a unsprezecea oară.

Cîți dincolo de poftă nu mai zăriți nimic nu vă înșelați a crede că puteți iubi.

Libertatea pentru demagogi este un balon: îi ridică după cum îl și umflă; balonul însă e captiv: demagogii nu sînt cavaleri: niciodată nu-i vor găsi direcția.

Pămîntul bogat și părăginit nu-l vezi coliliu de flori, mai întotdeauna odrăslește rugi, ciulini și bălării cari înțeapă și orbesc pe călători; astfel adeseaori în oamenii cu o fire distinsă dar necultivată încolțesc patimile brutale și-i fac primejdioși societății; mai folositori sunt cei cu o fire sărmană și cu năzuințe modeste: pămîntul uscat și nisipos nu dă nici flori, nici rugi, dar tot e bun d-o potecă, suportînd pe oricine fără a-i sîngera gleznele.

Plăcerile, fără a se veșteji, ne veștejesc.

Inima celui îngenuncheat de dezgust este asemenea unui vas de marmură spart; cu toate acestea, fiecare bucată de inima lui este o inimă nouă pentru durere,

și din toate nu poți alcătui una pentru plăceri.

Pe adversar cu cît îl dai mai zdravăn de pămînt, cu atît ești mai sigur că nu se mai scoală; patima însă de multe ori e ca o minge: cu cît o trîntești mai tare cu atît sare mai sus.

Firea omului de multe ori e un sicriu coperit de nestimate cari fură ochii și mintea: numai cînd izbutești a-l deschide iei seama dacă nestimatele din afară sălășluiau comori înăuntru, ori dacă deșertăciunea dinlăuntru se da după podoabele din afară. Atît mai rău pentru cel care nu sparge cînd nu i se deschide: totdeauna va fi înșelat[…]

Libertatea? da; egalitatea însă nu este decît o utopie ce înșeală și slujește d-a înșela. Omul vine cu inegalitatea întrupată în el pentru a alcătui armonia lumii: grumajii vînjoși cu cei firavi, viclenia, modestia și geniul cu sinceritatea, deșertăciunea și gugumănia se îmbucă așa de minunat, ca niște dinți perfect calculați, în mecanica umană. Dacă e cu putință un ceasornic cu toate roatele egale cu putință e și egalitatea în omenire.

A izbi pe oameni în genere, și îndeosebi pe vrăjmașii noștri, în ceea ce au mai de respectat este o patimă pornită din egoism și dobitocie. Este o iluzie sufletească netrebnică a socoti că noi cîntăm, vorbim ori scriem mai frumos decît ne este dat, morfolind, fără cuvînt și convingere roadele unui artist, orator sau scriitor. Vorbiți de rău cît vă ia gura zborul vulturului și al rondunelii, stîrpiți chiar dacă puteți aceste păsări, și nu veți reuși a face pe cocoș să zboare mai sus de streașină și gard. Dar tăria slăbiciunilor este atît de nemărginită, încît, dacă petrele ar simți, grăuntele de nisip ar critica înălțimea munților.

V

— Mișu & Co. —

Tipuri care dispar

Un lacheu sta drept și țeapăn la ușe, ca o luminare de stearină într-un feșnic; haine albastre, galoane de argint, cărare la stînga, părul frezat, mustățile rase, buzele crăpate, mănuși de căprioară, cam negre în podul palmii.

În salon, lumina policandrului, ce se mișcă alene, înzorzonat de prisme triunghiulare, în cari se zăreau slab culori de curcubeu, arunca o lumină vie, scăldată în șofran, peste scaunele ca sîngele de iepure și mesele lustruite de nuc, ce oglindeau aci un braț, aci un obraz veșted, aci un cap tînăr și otova în culoare. Un piano deschis își arăta claviatura în chip de dinți albi de fildeș, împestrițați cu alții negri mați, ca și colții unor negustorese, măcinați de suliman arsenios. Cîteva tablouri vechi în ulei stau spînzurate cu numere mari lipite pe pervazul de jos pintr-o duzină de acuarele; femei pe jumătate, pe sfert și întreg dezvelite, trîntite cînd p-o rînă, cînd cu fața în jos, înnumărînd mărgăritare ori lungind voluptos gîtul sub mîngăierile unei lebede cu aripele în arc și cu un picior vînăt în aer. Evantalii și mănuși, pelerine și gazete se oglindeau în oglinzi mari, încadrate bogat cu ramuri poleite de ștejar și măslin. Tavanul, bizantin, și covorul, ceruliu-rumen.

Lume nu era multă; mai multă decît grațiile și mai puțină decît muzele; abia era la începutul seratii; se aștepta cu o legitimă speranță; ceasornicul bătea trist și prelungit zece ore.

Doamna casii este mai mult bătrînă decît tînără, pe nemințite, 39 de ani; niciodată nu s-a încurcat a spune mai mult de douăzeci și nouă. E măritată întăia oară, și cu noroc; a petrecut bine; are patru fete; două seamănă bărbatului, și două, nici ei, nici lui. „Ciudat lucru, eu aveam o bunică despre mumă… zicea adeseaori ea. Fifi și Leni, comme elles ressemblent â ma grande mere Z La chip e palidă cînd nu se pudrează; acum e albă, fără sînge, îi mijește puține fire pe buza de sus; ochii, căprui-verzi, păru, negru, lăsat în tîmple abia simțite. „Așa se poartă orice femeie care vrea să se respecte.” La fiece întrerupere d-acest fel și-aduce, fără voie, aminte d-acum cincisprezece-douăzeci de ani și-și suge cîte-o măsea, plecînd capul spre masă, pe care o scutură fără să zărească nimic.

Privirea sa e încă vie și rochia-i e încă încărcată de dantele, volane și ciucuri; e decoltată potrivit, după vîrstă, altădată era altceva; acum meremetisește peptul cu bumbac. E uscățivă, mai mult slabă, naltă și pășește mîndru; are un milion ca nimic, cai, două trăsuri, o sanie, un landou, o cabrioletă, un poștalion și un vizitiu ce trosnește dintr-o singură încolăcire de bici de două ori. Vorbește apăsat; a învățat franțuzește la treizeci de ani, deși, după dînsa, nu i-a împlinit. Și dacă e mîndră, are de ce: șade pe Podul Mogoșoaii, are două moșii hamnice. „Moșul meu avea mare stare; de la el avem aceste bagatele de moșii trecute în linie dreaptă prin mama.” Nu numai de moșu-său nu se știe, dar și muma, și tatăl său și-au perdut urma; nu li se mai știe nici de naștere, nici de botez, nici de înmormîntarea lor. Doamna nu s-a văzut nici în București, nici în Ploești purtînd doliu.

Bărbatul său stă de vorbă cu un tînăr, doctor în drept, și e om în vîrstă, mustățile se perd în barba pătrată, roșcată și căruntă; puțin pleșuv, nasul, mare și recurbat, ochirea, pătrunzătoare, fruntea, încrețită, și genele se amestecă la sfîrcurile cleioase ale ochilor; urmele vărsatului abia se simt. Mîni mari, culoarea din palmă mai gălbuie și mai deschisă decît cea de pe dosul lor; unghiile, potrivite, albe ca crema de Buzău; haine negre; guler și cravată albe; lanțul ceasornicului din inele de aur zuruie ușor și limpede la fiece mișcare. Pe r nu-l pronunță bine și să repede în vorbă; clipește din ochi și mișcă din mustața dreaptă, și-și prelinge cînd o mînă, cînd alta prin părul de la ceafă. A dat faliment de două ori; a treia oară a fost închis ca falit fraudulos. „Politica m-a omorît, azi… aș fi fost departe”, repetă adeseaori, cletănînd din cap, parcă ar fi trist, dacă un surîs nu s-ar ivi pe marginea gurii. Nu i-a mai rămas decît starea nevestii; dar, slavă Domnului, poate trăi bine fără a-și mai risipi și cinstea, și viața, și nevastă, și copii în comerț. „E ușor de a risca acei cari n-au copii, n-au nevastă și n-au inimă pentru familie; el e sătul și de pișichercurile negustorești, și de prigonirile roșilor, și de tirania ciocoilor.”

Fleoanca lumii spune multe. Unii vorbesc că toată starea lui provine din falimente: „Adeseori ies oameni stinși de bătrînețe cu lacrimele în ochi de la dînsul, neîndurîndu-se a le da nici dobînzi la cari au renunțat, nici 70%, nici 50%, nici chiar 20% din sumele ce i-au încredințat cînd învîrtea toptangiria.” Unii susțin că: „Doamna era drăgălașe în tinerețe și se spovedea cam mult unui duhovnic mare, episcopul de… și sfinția-sa era darnic, măritase șease nepoate, trimesese doi nepoți la Paris și nu uitase nici cunoștințele sale intime; și-a lăsat bunicică stare la moartea sa, și Doamna și-aduce des aminte de preasfinția-sa episcopul de… Înmormîntat la Cernica”.

Adevărul e că familia e bogată; ușile liberalilor, ciocoilor, fracționiștilor, sincerilor-liberali le sunt deschise.

Fitece judecător, advocat, doctor, profesor, gazetar vorbesc cu mîndrie despre sentințe, pleduarii cu succes, cure miracoloase, lecții de estetică și articole de senzație pe lîngă domnișoarele M…, altminteri curățele, oacheșe, bine educate: cîntă valsurile lui Strauss minunat și vorbesc franțuzește c-un ton ș-o alură, știi, colea!

Monsieur Mișu, cu care vorbește d. M…, e doctor în drept de la Pisa, după ce a stat trei ani în Paris, și, nereușind să afle unde e așezată Facultatea de drept, a șters-o spre Italia; vorbește înțepat, face citațiuni în limbi neolatine; e un tînăr blond, cu ochii albaștri și obosiți „de prea mult studiu; unde dracu poți să te odihnești cu atîtea griji! secolul nostru ucide tinerețea”; mănuși ca spicu, în redengotă, părul buclat și doi colți îi cad pe frunte, țepeni de cosmetic cu miros de viorele; parfumat ca o frizărie; cu o barbă puțin despicată, mustața mică, cu sfîrcurile supte în gură: unul în sus ș-altul în jos; sprincenile nu se disting d-o frunte îngustă, și privirea-i joacă în toate părțile, fă- cînd pe „doamna” să surîdă și pe „domnișoara” să plece ochii. Scoate pei după buza de jos și-și arată niște dinți deși, mari și albi ca fasolea. Mișcările-i sunt repezi și calculate; își cere pardon la fiece învîrtitură, apăsînd pe eu la fiece frază, și la fiece eu își învîrtește un inel c-o peatră mare, ce licărește ca o scînteie. Nu uită d-a-și răsuci țigare după țigare dintr-un portabac pe care se vede scris în mozaic Ischl în litere gotice. Sună buzunarul vestii, și sună a chei; scoate ceasornicul, se șterge pe obraz c-o batistă subțire de melino, prin care i se vede rumeneala mîinelor, își trage repede răsuflarea printre dinți, se întoarce la toți mai în aceeași vreme, iar își scoate ceasornicul și dă din cap cam îngrijit; cînd stă pe scaun, picioarele-i sunt niște sfîrleze, nu mai au astîmpăr, parcă ar voi să-și arate ghetele ce-i țipă pe picior și fac să-i zvîcnească vinele de la tîmple, ungîndu-i rădăcina genelor și acoperindu-i albușul ochilor c-o umezeală de lacrime. Vai de bieții ochelari pe cari îi trîntește și-i aruncă pe vîrful nasului, tăiat „în maniera sculptorilor greci”.

— Am dejunat ieri la beizadeaua, zice el cu tot ifosul prescris, am prînzit alaltăieri la Florescu, am avut o convorbire confidențială cu Brătianu. Domnule, eu nu sunt de nici o partidă, voiesc să-mi servesc patria în orce direcție, pe orice cale și cu oricine. N-am idoli, dar nici nu desprețuiesc munca colectivă, cuintesența unui folos real al propășirii nu o găsești luptînd individual; nu mă închin, dar nu mă retrag în pustii. Ș-apoi, primo vivere deinde philosophare

— Se înțelege, răspunde d-nul M… apucîndu-și genuchiul drept în mîni.

— Eu știu cum luptă belgianii și în politică, și în comerț, și în industrie, eu am fost în Londra, am fost în Roma, în Paris, în Modena, în Veneția, în Lion, în Marsilia, în Hamburg, am asistat — și era chiar să iau parte printr-un discurs „despre respectul suveranității naționale” — la alegerile lor comunale, județene și parlamentare. Am vorbit cu Gambetta mai-nainte d-a ajunge ce e, și cunosc ținta și mijloacele lui; am vorbit cu secretarul lui Bismarck la niște băi de mare în nord-vestul Franței, și nimic nu mă poate hotărî a-mi părăsi planurile mele politice. Voiesc propășirea neamului nostru; liberul schimb; școli și iar școli; industrie și iar industrie, comerț, lumină în popor și popor prin lumină; credință în viitor și viitor prin credință! Nu e așa, domnișoarelor, vă rog, nu am dreptate, doamnă? Domnule, mă credeți greșit?

— Vai de mine, mai e de vorbit, crezi că eu nu m-am gîndit la toate măsurile ce propuneți, dar cine m-a ascultat, nene? Fiecare cu punga și cu stomacul lui; să mănînci bine, să te înbraci bine, să te plimbi, să ai bani, iată toată năzuința de azi.

— Mare dreptate! Azi țara e „vacă de muls”, opinia publică, „femeie de uliță”, cinstea, „hipotecari falși”, abnegația, „giubea de hipocrizie”, devotamentul, „momeală de șarlatan”. Eu, ai cărui moși și strămoși au fost români neaoși…

— Domnul și doamna Mauriciu Izel! strigă feciorul c-un glas dresat, pentru a nu își da pe față tonul de rîndaș, funcție ocultă, pe care și-o îndeplinește cu îndemânare.

— Doamna baronesă, domnul baron, zice măgulitor d-l M… sculîndu-se în picioare ș-aruncînd o privire de cotoi în capul servitorului ce închide ușa strîmbînd din nas și înjurînd printre dinți.

— Permiteți-mi, escelențe, d-a vă prezenta pe d. Mișu I…, jurisconsult, avocat, publicist…

— Ah, escelență, cea mai distinsă onoare, cea mai distinsă onoare, și regret că nu mă pot bucura îndestul de dînsa, obligat fiind (își scoate ceasornicul) d-a mă întîlni la ll ore cu principele Sturdza.

Mișu — parcă abia îl țin picioarele — se pleacă paralel cu parchetul de mai multe ori și, însoțit de d-l M…, părăsește salonul; la ușe îi șoptește încet: „Scuză-mă, nu pot suferi pe jidani, trebuie să plec”.

— Dar eu! îi suflă la ureche d. M…

— Cine e tînărul? întreabă baronesa.

Toți se grăbesc a-i răspunde.

Domnul:

— Un palavragiu, i-am făcut vînt să se ducă p-aci încolo.

Doamna:

— Un grecotei, un ștrengar, n-a învățat nimic și trăiește cam…

O domnișoară se grăbește a-i tăia vorba:

— Un ignorant, pronunță franțuzește ca un simigiu și gesticulează ca un băcan, ca un ministru ce își apără proiectul de lege.

Rîs și aprobări.

Și Mișu, lovindu-se de oamenii de pe Pod, se simte leșuit de la stomah; n-a prînzit din neghiobia lui, venind prea tîrziu la d. M…, și ghetele care-l strîngea de-i sărea ochii din cap, și mănușele care-i erau strimte încît nu reușise a băga cu nici un preț pe cea din dreapta ! „Unde dracu să-și puie ceasornicul amanet: ovreii sunt toți închiși… și acei mizerabili cari invită și nu așteaptă… niște faliți, niște parveniți, pungași, buni de spînzurat, canalii! au făcut bani prin prostituție! asemenea oameni sunt plaga societății: ei o ucid, ei o batjocoresc, și cînd te gîndești că toți le întind mîna… oh! cinism! nerușinare! trafic!”

Bietu Mișu, cu greu tîrîndu-și picioarele de foame și durere, bolborosind de mînie și cu gura uscată de scuipat, abia înnemeri să-și deschiză ușa casii, cu gîndul la niște pesmeți de Brașov pe cari-i uitase de mult pe etajeră, dar de cari acum ș-aducea prea bine aminte.

Țop și servitoarea!

— Domnule, cuconița Zamfira a plecat l-alde cucon Iorgulescu. („Cuconița Zamfira” era stăpîna caselor.)

— Ei și? Cin’ te-ntreabă?

— Domnule, da’… a venit spălătoreasă și cerea…

— Cine te-ntreabă?

— A venit și o hîrtie de la Ioniță băcanul.

— Dracul să-l ia!

— Și doi țărani, ce zicea să le dați procestul…

— Dracul să vă ia pe toți! Adu-mi apă caldă și dacă găsești ceva prin cuhne… (aci-și muie glasul).

Mișu stă răsturnat pe pat, abătut și mușcînd cu poftă dintr-o bucățică rece de curcan, c-o mînă ține un pezmete cu tiparul dinților din care curg fărimituri. Picioarele, sumese pîn’ la genuchii roșii ca racu, dungate de niște vine încrucișate și mari, i-atîrnă într-o căldare cu apă caldă, din care ies aburi cu miros de nădușeală. Mișu oftează, bătînd apa cu picioarele, făgăduindu-și în minte, ca de atîtea ori, că s-a finit cu ghete strimte; ducă-se dracului și modă și tot!

Cîteva jurnale, Românul, România liberă, Timpul, L’Independance roumaine rupte, mototolite, și cîteva broșuri cu foile netăiate împodobesc un birou vechi și năclăit de cerneală.

Lampa dă mai mult fum decît lumină.

Mișu a adormit cu un os în gură și sforăie, sfîrșit de oboseală.

Pe la unu din noapte, cucoana Zamfira îi bate tainic la ușe. Mișu doarme dus.

— Ah! Ah! eu îl înbrac, eu îl încalț, zice cucoana Zamfira cu deznădăjduirea în suflet, eu îi dau să mănînce, și totdauna înbufnat, totdauna forfota… Biata cocoana Zanfira!

Nu mai e nimic de sperat nici la patruzeci de ani.., Pulvis et umbra sumus!