Ziorina

 

Armia de țară de trei zile bate,
Arde și fărâmă străinii-n cetate.
Prin pulberea deasă vine-un cal ușor.
Astfel trece-un vultur învelit în nor.
Către domn se-ndreaptă... Cavalerul sare...
E Ziorina, fiica-i, dulce la cătare.

Ea ridică coifu-i; păru-i grațios,
Ca lung fluviu d-aur se revarsă-n jos,
Pe sub gene-i scântei două lăcrimele
Cum sub nori lumină două dalbe stele,
Și râuritoare, p-al ei chip senin,
Cad din roză-n roză și din crin în crin.
Bunul domn o mustră pentru ce să vie
Să-și expuie viața... Să se-nturne-o-nvie.
Rara-i frumusețe reunea, răpiți,
Împrejuru-i bravii cei mai străluciți.
Ea pricepe lesne cât era dorită.
Despre-a lor simțire grațios profită.
Smulge de la sânu-i o plăpândă floare
Umedă d-a sale line lăcrimioare
Și cu niște termeni dulci și răpitori
Ea vorbește-ntr-astfel către-adoratori:
— „Cine va purcede dup-această floare,
Udă de suspine și de lăcrimioare,
Îi voi da, pe viață și pe Dumnezeu,
Mâna și junețea sufletului meu!"
Zice, — aruncă floarea dincolo-n cetate,
Dincolo de șanțuri unde tunul bate.
Zece bravi s-aruncă după floarea sa
Și-ncă-o mie d-alții primilor urma.

Astfel ei intrară prin cetatea tare,
Astfel se-ncepuse falnica-i luare.

După multe zile, domnul generos
Șade cu Ziorina sub un cort luxos.
El întreabă bravii care din ei doare
Au cules pe șanțuri o frumoasă floare,
Ca să vie-ndată, fiica lui să-i dea.
Nimeni nu răspunde; nimeni nu venea.
Un bătrân acolo la vederi apare.
Merge spre domniță, zice cu-ntristare
— „Iată-această floare — ce viteaz frumos
Dete pentru tine și-a murit voios!"
Dup-aceste vorbe, fata, gânditoare,
Cu-ale sale lacrimi scaldă-această floare.