«Ziua cea mai fericită»

 

     I

Ziua cea mai fericită — ora cea mai fericită
  A inimii mele, arsă, ofilită.
Nădejdea puterii, a falei de sus,
  Știu că s-au dus.

     II

Putere! am spus? Da! așa dau de rost
  — Au pierit vai! ca o nălucă —
Vedeniilor din vechea tinerețe, ce-au fost —
  Și pot să se ducă.

     III

Trufie, acum, ce mai fac din tine?
  Altă frunte poate-a moștenit
Veninul pe care l-ai turnat în mine —
  Spirite-al meu, fi liniștit!

     IV

Ziua cea mai fericită — ora cea mai fericită
  Cum o pot privi, n-a mai fost privită,
Dar strălucita privire a falei — și a puterii — de orice mai presus
  Știu că s-a dus:

     V

Iar dacă nădejdea de tărie și fală
  Dată mi-ar fi și acum tot cu chinul
Orei acesteia neamicală
  Nu aș mai vrea din nou să-i simt spinul:

     VI

Era pe-a ei aripă un filtru ascuns
  Și-n timp ce fâlfâia — picură din ea
Licoarea — care ar fi fost de-ajuns
  Să distrugă inima, ce o mai cunoștea.

1827.