În Bucegi/Prefață
Câte amintiri plăcute îmi deșteaptă această nouă ediție a lucrărei „În Bucegi"! Eram tocmai, în anii primejdioși ai primei tinereți. Mijeau în mine laolaltă imbolduri sentimentale și o melancolie vagă, un țel de amețeală sufletească în fața vieței care se astenică înainte-mi, cu tot alaiul necunoscuturilor ei. Citisem mult, dar mă domirisem puțin, îmi descopeream un curaj deosebit, însă mă simțeam stăpânit de o teamă neînțeleasă. Ascultam sfaturile sceptice ale celor cari se cred datori să prevină adolescenții împotriva primejdiilor vieței și a răutăței oamenilor, înțelegeam că pot avea dreptate, dar simțeam dăinuind în mine încrederea în frumusețea vieței. Între aceste șovăeli, sufeream fără durere, mă bucuram cu îngrijorare.
În acea vreme, am tăcut cunoștința lui Nestor Urechia. Mi-a vorbit ca nimeni altul; s'a aplecat asupra sufletului meu cu dragostea unui părinte. Mă miram singur de bunătatea acestui om matur, care se interesa de ce poate gândi sau simți un copilandru. Și l-am iubit dintru început, cucerit de comoara sufletului său de elită.
Nu-mi da nici un sfat; fiecare cuvânt al lui era însă un imbold către bine, către frumos. Pe nesimțite, cu o delicateță ce nu mi-a fost dat să mai întâlnesc, el așternea în fața mea duioșia dragostei de aproape, bucuria datoriei împlinite, îmi deschidea larg cartea cu priveliști nesfârșite a Naturei și mă ajuta să pricep poezia plopilor lumânăriți spre cer sau a sălciilor aplecate asupra apelor.
Am avut minte destulă sau în deajuns noroc ca să prețuesc valoarea unei astfel de prietenii. Înainte de a-l cunoaște pe Nestor Urechia, mă opream cu alți camarazi prin colțuri dosnice, spre a juca biliard, table sau spre a chefui, potrivit obiceiurilor liceenilor de pe vremea mea. Mai apoi, însă, dela școală mă duceam glonț acasă, lăsam cărțile și plecam la el, unde mă așteptau ceasuri de lungi convorbiri, din care sorbeam lot dorul de bine ce am putut realiza mai târziu.
Nestor Urechia este blândețea personificată. E afectuos, fără manifestări zgomotoase, de o iubire liniștită, asemenea apelor profunde. Cuvântul lui e plin de duioșie, iar cugetarea lui neîntinată de micimea omenească. Și astăzi, albit de ani, a rămas cu aceeași gândire nobil idealistă. N'am putut surprinde vreodată la el vreo svâcnirc egoistă; grindina existenții nu l-a atins. Lângă el am înțeles cuprinsul larg al cuvintelor; mare, bun, frumos:, lângă el am simțit ceea ce adolescenții nu descoperă singuri: dragostea de natură.
Când l'am cunoscut era tocmai în preajma publicărei acestui volum, îmi citea din paginile care îi plăceau mai mult. Câteva luni în urmă m'a invitat la cuibul lui poetic din Valea Cerbului, la Bușteni. Acolo a deschis în fața mea cartea cea mare a Naturei, capitolul atât de interesant al Bucegilor. M'a dus pe Diham, pe Coștila, pe Caraiman, pe Jepi, pe Omul, la Peștera Ialomiței, la Cheile Zănoagei. Ne urcam încet pe cărări, ne cățăram pe vârfuri. În locurile cu vederea largă se oprea, pentru a-mi da lămuriri asupra topografiei Bucegilor. Avea o adevărată adorație pentru acest măreț lanț al Carpaților noștri. Cunoștea numele fiecărui vârf, fiecărei văi, fiecărui brâu. Multora le-a fost naș fericit, îmi spunea numele florilor carpatine, îmi povestea fermecătoarele lor legende. Mă țintuia uneori locului, pentru a asculta glasul păsărelelor, una din podoabele firei sale artistice fiind simțul muzical foarte desvoltat: trilurile și ruladele aripatelor, nenumărate și atât de felurite în cadențe, în timbru sau tonuri îi erau toate familiare.
Când nimic din toate acestea nu-i atrăgea atenția, el deschidea sacul cu amintiri: literatura română, ca și literaturile străine îi puneau la îndemână comori de notațiuni sau senzații privitoare la Natură, pe care mi le împărtășea cu un fel de evlavie religioasă.
Când, pe scară, ajungeam obosit acasă, adormeam legănat într'o atmosferă de bine, de frumos, cum n'am mai întâlnit niciodată, cum nu cred că alți tineri să fi avut fericirea să guste. Astăzi, când părul încărunțit îmi îngrădește fruntea, în zadar caut amintiri mai dulci, clipe mai luminate de cât acelea pe care Nestor Urechia mi le-a picurat în suflet, pe vremea când îl întovărășeam pe brânele Bucegilor.
Finețea de suflet a lui Nestor Urechia s'a tradus printr'o invincibilă timiditate, avînd ca corolar o modestie fără de pereche. Foarte rezervat, s'a ținut la o parte neamestecându-se cu nimeni, n'a intrat în nici un cenaclu, n'a fost membru în vreo coterie, nu s'a infeodat la nici o ligă, într'un cuvârit a fost un izolat. Și... nu și-a făcut nici o reclamă. Toate acestea firește că au fost în dauna notorietăței sale ca scriitor; rezultatul? A fost timp de douăzeci de ani ignorat de massa mare a publicului cititor. El însă nu s'a turburat, ci s'a retras în turnul său de fildeș. Imaginea uzată a turnului de fildeș, aplicată lui Nestor Urechia, a prins un înțeles nou. El a trecut prin viață ca un sfios care nu încearcă s'o înfrunte și astfel a reușit s'o domine, ridicându-se deasupra ei, stăpânind-o complect prin puterea idealismului său inalterabil.
Mulți, prea mulți ani au trecut vai! de când cutreeram Bucegii cu Nestor Urechia. Dureri grele s'au abătut asupra lui; totuși, el a rămas acelaș visător senin, acelaș spirit în extaz față de minunățiile Nalurei. Acelaș timid. ne practic și dezarmat în lupta cu asprele contingențe ale vieței.
Pe când alții umplu cronicele revistelor cu sgomotul vanităței lor sau urcă treptele Academiei la umbra unor opere mai trecătoare de cât ei, Nestor Urechia, a continuat a scrie, în tăcere, pentru o elită restrânsă. În general, oficialitățile noastre l'au ignorat1.
Puținele persoane care, ca mine, au cunoscut de aproape pe Nestor Urechia, au putut, constata, citindu-i succesivele volume, cum, pe deantregul, se reflectează în ele cu firea și temperamentul lui, constituind un rar exemplu de perfectă comunitate între un autor și scrierile sale.
Nestor Urechia fiind artist, poet, proza sa este poetică, cizelată artistic, îndrăgostit de, formă, el este un remarcabil stilist. Iubitor al limbei sale materne, el se exprimă într'o melodioasă, pură limbă românească. Adorator al Naturei, Nestor Urechia este poetul Naturei, cântărețul florilor, gâzelor, păsărilor, piciorul Firei românești, înzestrat fiind cu un talent descriptiv fără de pereche. El este poetul munților, al Bucegilor. Toate cărțile sale sunt țesute din imnuri cântate spre glorificarea comorilor Țarei noastre binecuvântate.
Citiți, iubiți cititori, cu atențiune, în acest volum, descrierea panoramei Bucegilor și veți admira, fără îndoială, măestria acestor pagini de o nespusă frumusețe, pagini demne de un Bălcescu, de un Odobescu, care vor rămâne ca modele de proză românească.
Tot în acest volum, cetiți capitolul dorul brânelor în care duioșia este unită cu nobleța simțirilor. Și mai cetiți, la finea cărții, imnul, cel mai frumos imn ce s'a compus vreodată spre glorificarea Carpaților noștri, pagină model, pe care marele nostru Bălcescu ar fi semnat-o cu entuziasm și care n’ar trebui să lipsească din nici o antologie școlară.
Și mai cetiți... dar n'aș mai isprăvi cu citațiile.
Din toată opera lui Nestor Urechia se desprinde seninătatea unui suflet bun de poet, care a plutit deasupra urâțeniilor pământești ale vieței, seninătatea unui cântăreț al armoniilor Naturei, unui preamâritor al Bună-tăței, care, într'o lume bine alcătuită, ar trebui să se reverse nu numai din tăriile cerului, ci și din inimile oamenilor.
Și, Doamne, mare nevoe este astăzi de cărți de acestea senine, în mijlocul oceanului de turpitudini în care inotămr acum când omenirea, în goana îndeslulărei poftelor materiale, nu mai știe prețui frumusețea unui bob de rouă la revărsatul zorilor, armonia divină a unui cântec de pasăre, grația fermecătoare a unei flori.....
O, bunul și veneratul meu prieten! Cartea aceasta a ta mă trimete iar în zilele nevinovate ale primei mele tinereți. Plin de recunoștință, te asigur că figura ta blândă nu va fi trecut fără folos. Ai durat în viața noastră spirituală un monument trainic, care va încălzi, prin lumina pură către care se înalță, multe, multe generații. Da, șiruri întregi de generații, vor învăța, pe paginile cărților tale, să se ferească de egoismul steril, de arivismul ucigător de poezie și vor afla farmecul duioșiei sufletești legănată în frumusețea Naturei, vor iubi Frumosul și vor fi buni cu alții, așa cum tu ai fost cu semenii tăi.
Iar Posteritatea te va așeza la locul de onoare în Cartea de aur a Artei și Literaturei române, printre cei dintâi prozatori români.
N. ȘERBAN
Profesor Universitar Iași, luna florilor, 1928