În exil/Lasciate ogni sperantia voi ch'entrate

 

XVIII.

LASCIATE OGNI SPERANTIA VOI CH’ENTRATE!

Guvernul rus luă hotărîrea de a isprăvi cât mai iute cu sublimii martiri ai socialismului. Tăria hotărîrei sale a fost cu atât mai tenace, cu cât dânsul avea de a face cu niște oameni blajini, și cari îndurau toate suferințele, toate chinurile cu resemnațiunea martirilor creștinismului de sub împărații Dioclitian și Neron.

Pentru a ajunge cât mai iute la scopul țintit, guvernul rus a hotărît de a nu expedia în Siberia pe condamnații politici, ci de a-i închide pe viață în niște temnițe speciale unde fiecare din arestanți să fie deținut într’o celulă solitară.

În luna August din anul 1878 sa început transportarea condamnaților politici din toate temnițele statului în aceste temnițe speciale, numite «centrale».

Iată ce povestește despre aceste groasnice temnițe unul din amicii mei:

«Azi, spre amiază, unul din trenurile căiei ferate, care merge spre Charcof. s’a oprit în câmp, la o depărtare de câte-va chilometre de orașul de destinație. Lângă locul de oprire stau niște geandarmi și un pluton de soldați. Puțin mai departe așteptau patru căruțe de poștă. Dintr’un vagon ies unul câte unul patru tineri, îmbrăcați în haine de arestanți. Acești arestanți sunt așezați în căruțe de poștă, și înconjurați de geandarmi; căruțele pornesc în goana mare a cailor. Căruțele au intrat în satul Peceneghi și s’au oprit lângă un edificiu posomorît, cu o poartă boltită mare. Deasupra acestei porți e atârnată o tablă, pe care sta scris: «Novobelgorodskaia temnița centrală pentru ocnași.»

Peste o jumătate de oră abia porțile s’au deschis, și înconjurați de geandarmi au intrat în curtea temniței cei patru arestanți. În curând după aceasta a ieșit în curte directorul temniței și s’a început procedura primirei arestanților. Luând o hârtie din mâna ofițerului de geandarmi, directorul citi:

— Vitașevsky!

Un tînăr de 20 ani ieși din rândurile geandarmilor.

— A se face inspecția! zice directorul.

Și unul din temniceri începe a scotoci prin lucrurile arestantului. Câte-va cărți și niște hârtie, găsite la el, se pun la o parte.

— Cărți poți să iei cu tine, zice directorul. Dar asta ce-i? Tutun?—La o parte! Tu, Vitașevsky vei merge la stânga.

Tînerul strânge mânile tovarășilor săi, apoi urmat de temniceri se îndreaptă spre stânga.

Același lucru s’a făcut și cu cei-l-alți arestanți.

Făcând vr’o 50 de pași în curte, arestanții se apropiară de o construcție mai mică de cât edificiu principal. Pe ușa acestei construcții era scris: «celule solitare», în dreapta. Deschizând ușa temnicerii introduseră pe arestanți într’un coridor lung, iluminat cu niște lămpi de petrol, așezate în ambrasurile unor ușulite, cari duceau în niște chilii, situate în ambele părți ale coridorului. Dintr’o cameră lăturalnică ieși temnicerul coridorului, somnoros, el cu graba încheia încingătoarea de la revolver.

— Ah! Ați adus pe noii arestanți ? zise el către geandarmi.

— Da, priimiți-i. Și rămâneți sănătoși! respunseră geandarmii.

După plecarea geandarmilor, temnicerul coridorului începu la rândul său a scotoci lucrurile noilor aduși, apoi ordonă arestanților să se desbrace, și inspectă hainele lor, cămeșile, ciorapii, ghetele, etc.

Chiliile, în cari au fost întroduși unul câte unul arestanții, sunt niște camere în lungime de 5 pași și în lărgime de 2 1/2 pași. Lângă unul din păreți stă un crivat de lemn, la cel-l-alt părete, țintuită, se află o masă, lângă masă un taburet, iar alături o cutie de tinichea în mărime de un cub patrat — aceasta e un fel de water-closet de o construcție primitivă. In fața ușuliței se află o mică ferestruică, cu două perechi de geamuri, geamurile de jos sunt văpsite cu var, ca la un pension de fete. Ferestruica e la înălțimea unui om de taliă înaltă. Ușulița e de fier, și deasupra ei se află o ambrasură, în care stă lampa. În ușă e făcută o gaură, prin care temnicerul poate vedea din coridor pe arestant în chilia sa; gaura aceasta stă acoperită din partea coridorului cu o foaie de tinichea, care se da la o parte.

Toate chiliile se aseamănă.

Regulele acestei temnițe sunt următoarele : La orele 6 dimineața temnicerii deschid celulele, pentru ca arestanții să scoață water-closete și să măture chiliile. Această deschidere a celulelor se face în așa mod, ca arestantul să nu poată da ochi cu un alt arestant. După procedura curățirei, arestanții, fie-care la rândul său, sunt scoși din celule pentru plimbare. Plimbarea se face sub paza temnicerului, și solitar. Cu toate astea, când arestanții se întorc de la plimbare, trecând pe lângă ușulițele chiliilor, ei strigă une-ori o bună dimineață tovarășilor. În acest cas temnicerii se reped asupra nenorocitului și ’l tîresc iute spre celula sa. Când sau adus cei patru arestanți noi, Mișkin, care se afla p’atunci într’o celulă din această temniță, strigă din chilia sa:

— De unde sunteți tovarășilor! Cum vă numiți ?

— Din Chișinău, sunt Vitașevsky!^[1] respunse un arestant.

— Haide! Haide! Haide! Mergi înainte! țipa temnicerul.

Pe la orele 10 arestanții primesc câte o pâine neagră de secară, în greutate de 2 1/2 livre; apoi pe la orele 11 li se servește masa. Masa se compune dintr’o supă, care are aspectul unei ape murdare, pe suprafața căreia plutesc picături de grăsime în zilele de dulce și picături de ulei în zilele de post. Pe fundul talerului cu această supă se găsește câte o bucățică de carne cu doue trei foi de varză. Al doilea prânz e seara, când se servește arestanților aceiași supă, dar în care în loc de varză plutesc semințe de hrișcă. La orele 7 seara coridorul se închide și se aprind lămpile prin chilii.

Viața arestanților politici trece într’o monotonie desperată. La început arestanții noi citesc zile întregi, învață limbile streine, se ocupă cu matematica, etc., apoi în curând cad într’un fel de apatie. Organismul ostenește, fără nici o impresiune nouă, fără nici un stimulent extern. Arestanții cred că le lipsește munca muscălească, și încep a cere, să li se permiță a munci ceva. Cererea însă e respinsă.

Într’o seară, pe când o tăcere absolută domnea în temniță, de o dată din chilia cu numărul 7, unde era închis Mișkin, se aude o voce tare, care strigă:

— Voi a munci! Voi a m-u-n-c-i!

Această frasă se repetă de câte-va ori.

Temnicerul aleargă zăpăcit la ușa arestantului, și la rândul său strigă:

— Taci! Ce sberi... Taci că alt-fel, ’ti pun lanțuri la mâni!

— Voi a munci! repetă Mișkin.

— Am sa ți astup gura! sbeară temnicerul.

Despre această întâmplare se anunță directorului, care ordonă ca Mișkin să fie dus în carceră. A doua zi arestanții află că Mișkin n’a dormit în celula sa.

Aflând despre aceasta arestanții cheamă la ei pe directorul. Directorul, vezend că arestanții sunt foarte agitați, ordonă liberarea lui Mișkin din carceră și apoi, peste câte-va zile veni și permisiunea ca arestanților politici să se permită a tăia lemne în curte, însă această muncă trebue să se facă tot într’un mod solitar, adică unul câte unul. Din causă că condamnații, sleiți fisicește, s’au năpustit asupra acestei munci cu prea mare ardoare, unii din ei au recit, asudând, la o temperatură de 20-25° de ger, și au căpătat pneumonii și pleuresii

Așa au trecut ani... Regimul celular a produs efectul dorit. Arestanții nu mai citesc, crierul anemic refusă de a funcționa; condamnații devin apatici, refusă de a ieși la plimbare. Fie care din acești nenorociți simte cum scad forțele sale, fie care incepe a înțelege că această celulă e mormântul său.

Și toți acești oameni sunt tineri, sunt plini de vlagă, ei vor să trăiască, pentru că n’au trăit încă. Apune soarele, se coboară noaptea pe pământ și totul devine și mai tăcut în aceste morminte, unde sunt îngropați de vii cei mai cinstiți, cei mai buni din omenirea întreagă.

— Of-of-of! se aude un adânc suspin în tăcerea nopței. Acest suspin sfîșietor iese din chilia numărul 4. Ce dureros e echo-ul acestui suspin în inima nenorociților arestanți!?... Suspină Boceareff, un tînăr de 23 de ani, condamnat la muncă silnică pe 10 ani de zile, pentru că a luat parte la demonstrațiunea de pe piața Kazan din Petersburg. Suspinurile acestea groasnice se aud de v’o patru săptămâni. Doctorul întrebat de arestanți, a explicat că causa suspinelor e boala de care sufere tovărășul lor — frigurile nervoase (?). Trec zile și tot mai des și mai des se aud aceste suspine.

Bietul bolnav se tot plângea doctorului, că niște voci nu’i dau pace, că aceste voci mereu îl cheamă.

— Liniștiți-vă, nu e nimic, zice doctorul. Imaginația voastră e puțin derangeată. Nu vă gândiți mult la posițiunea voastră. Citiți, plimbați-vă, fiți mai tare!

— Nu voi să citesc, nu voi să me plimb, răspunde bolnavul, pentru că ori ce citesc îmi amintește despre viață, pentru că, când mă plimb, văd cerul — și toate astea ’mi aduc aminte mereu-mereu despre acest mormânt, în care sunt îngropat de viu.

— Liniștiți-vă, dojenește pe bolnav bunul doctor, luați kali bromatum;; ce v’am prescris și totul se va îndrepta.

Dar vai, n a ieșit după cum zicea doctorul. N’a putut kali bromatum, și nimic n’a putut ajuta pe nenorocitul bolnav — Boceareff a înebunit.

— Ce v’ați legat de mine, mizerabililor! Ieșiți afară d’aci! Temniceri goniți p’aceste femei! Ce dracu! Cine le-a permis lor ca să intre aci! striga Boceareff în tăcerea nopței.

— Nimeni nu e aci. Liniștește-te! ’i zice temnicerul. De unde să fie femei aci.

E miezul nopței. Arestanții dorm. D’o dată din numărul 4 se aude o voce, care cântă:

Gândurile mele negre
Gândurile mele triste
Vai! de ce nu mă lăsați
De ce liniște nu’mi dați

Vocea e întretăiată de lacrimi, și strofa se întrerupe d’o dată printr’un suspin adânc:

— Of-of-of! Barbari, pentru ce mă chinuiți? Ce v’am făcut eu?

Și suspinul se transformă într’un plâns nervos, groasnic. Martirul bolnav plânge așa de tare, în cât se pare că cu aceste lacrimi va ieși și sufletul seu din bietul corp chinuit.

Arestanții se deșteaptă, inima fie căruia din acești nenorociți se strânge de durere, crierul fie căruia e cuprins de groază, că mâne-poimâne poate la rândul seu rațiunea se va întuneca si... el, ca bietul Boceareff va înebuni.

Temnicerii, acești oameni cruzi, obicinuiți a privi nepăsători la suferințele altora, temnicerii chiar devin posomorâți. Ei umblă prin coridor, dând din umeri, și ducând apă bolnavului.

Se face ziuă La orele 7 trei din arestanți sunt scoși la plimbare, cei-l-alți șed în chiliele lor, unii citesc, alții umblă prin cameră. În coridor se aude de o dată un sgomot neobicinuit. Umblă o mulțime de oameni, apoi se aude zângănitul lanțurilor.

Ce să fie asta? se întreabă fie-care din arestanți.

Se deschide ușa întâiei celule, se aude iarăși zângănitul lanțurilor, și apoi loviturile ciocanului peste nicovală. Cine-va e pus în fiare!

Toate inimele tresaltă.

— Ne vor expedia în Siberia! se gândesc nenorociții. În Siberia, fie și mai departe, numai să fim scoși din aceste morminte....

Bieți oameni, în zadar vă e speranța... Nicăeri nu veți fi expediați, nicăieri.... căci aci vă e mormântul, prevăzut prin Ukasul împărătesc!....

Lanțurile astea, de vi se pun la picioare, e o disposițiune nouă a guvernatorului din Charcoff, prințul Krapotkin.^[2] Acest lacheu, acest curtean crede că chinurile voastre sunt prea mici și vrea să mai adaogă la paharul amar, ce'l beți.

Rând pe rând toți arestanții sunt puși în lanțuri. Ferarul cu temnicerii se apropie în fine de chilia cu numărul 13. Aci stă închis Svitîci, care împotrivindu-se la arestarea sa în Odesa, a primit un glonț în picior. Doctorul deja pentru a treia oară ’i făcu operație, scoțând din rană câte o fărâmătură de os. Călăii totuși ’i pun lanțuri la picioare, loviturile cu ciocanul peste nicovală produc o durere acută, rănitul leșină, iar temnicerul stropindu’l cu apă ’i zice înduioșat:

— Ce, te doare! Rana nu s’a închis încă, rabdă puțintel.

Svitîci își mușcă buzele, pentru a nu țipa, el privește în ochii oamenilor, cari îl chinuesc și zice, între dinți:

— Mișel!....

— Cine, eu? se obijduește temnicerul.

— Nu tu....., Țarul tău! ’l consolează rănitul.

Călăii se privesc reciproc, și dau din umeri....

Iată iară și noaptea.... Sub povara unei zile lungi de chinuri, arestanții dorm în chiliele lor. Nu doarme numai nenorocitul dela numărul patru. El, ca o umbră, umblă prin celula sa și tot vorbește cu sine însuși. În coridor, pe un scaun de lemn, doarme temnicerul, sforăind în somn.

Bum! se aude o lovitură tare, dată în ușă. Bum! bum! bum! se aud lovituri tot mai des. Temnicerul ca opărit sare drept în picioare; arestanții treziți din somn, rămân în nedumerire: ca ce să fie aste lovituri.

Boceareff bate la ușa celulei sale. In creerul său bolnav se născu ideia de a ieși din închisoare, spărgând ușa, și iată'l pe lucru, pentru a realisa planul său de scăpare.

Temnicerul se apropie de ușă și se încearcă a liniști pe bolnav:

— Boceareff, lasă ușa! De ce bați ?

— Mizerabili, cu ce drept mă țineți închis? Nu voi să mai rămâi aici. Nu mai voi !

— Dar bine, Bocearoff, zice temnicerul, e noapte, unde ai să mergi acum; și apoi cheile nu sunt la mine. Lasă până mâne !

Nebunul nu vrea să înțeleagă nimic, el bate în ușă tot mai tare și mai des, și ușulița de fier resună în tăcerea nopței.

— Așa! A-ș-a! începe a pierde răbdarea temnicerul, nu asculți, bați mereu? Așteaptă dar!

Loviturile în ușă devin și mai tari, nebunul e cuprins de delirul dorinței de a ieși afară; auzind amenințările, rațiunea sa se întunecă și mai tare, stimulată de resistentă.

— Mizerabilii! mizerabilii!.. strigă el.

In ajutorul temnicerului intră în coridor mai mulți soldați. Toată banda aceasta de fisionomii sinistre, bestiale, se apropie pe furiș de ușa chiliei nebunului. Temnicerul bagă iute cheia în gaura ușei și o deschide, apoi năvălind cu toții d’odatâ, împing cu ușa pe nebun până la capătul cel-l-alt al odăiei. Intr’o clipă întreaga bandă e în chilie, năvălește pe nenorocit, îl rostogolește peste crivat și începe a’l martirisa, legându’i mânile și picioarele cu o funie. Oasele nebunului se îndoaie sub greutatea a cinci oameni, cari ’l țin sub ei; din pieptul lui iesă un rîhăit înăbușit.

Sgomotul acestei lupte desgustătoare între un nebun și șease călăi ajunge la auzul celor-l-alți arestanți. In chiliile numărul 2 și 13 aproape în același timp încep a se auzi niște plânsuri istericale, apoi un rîs nebun. Acesta e bietul Cerneavsky, condamnat la 15 ani de muncă silnică pentru manifestația de pe piața Kazan, și Svitîci — cari încep a-și pierde mințile. In tot timpul, cât s’au auzit loviturile nebunului în ușă,

acești doi nenorociți tremurau ca varga, cuprinși de niște fiori, nervoși, pentru a se reține de un atac de nervi, ambii ’și mușcau buzele până la sânge. Dar iată că s’aude rîgăitul înăbușit al nebunului, suspinul său suprem—și lacrimile, șiroaie de lacrimi ’i poticniră. Plânsul devine din ce în ce mai tare, mai nervos, și se isprăvește printr’un bocet, apoi un rîs istericos... Ce rîs lugubru! . Rîsul unui om, care își perde rațiunea.

D’odată toate ușile din chilii se cutremură de lovituri; toți arestanții acum sunt cuprinși de o excitațiune nervoasă;

— Ce faceți acolo, tâlharilor!? De ce ’l băteți, mișeilor! strigă nenorociții.

Dar călăii își fac treaba lor oribilă, ei înfășoară pe nebun într’un cearșaf lung și ’l lasă legat strâns.

Jn chilia sa e tăcere acum; nebunul, strivit, acoperit cu vînătei — s’a liniștit.

In temniță se așteaptă visita guvernato-rului-general. întreaga temniță se curățe, podelele se spală, curtea se mătură bine, în coridoare se văruesc păreții. Arestanții în Ioc de halaturi sdrențeroase au priimit altele noi. Iată în fine și ziua visitei a sosit. Temnicerii au fisionomii serioase, uniforma lor strălucește. Arestanții în acea zi au căpătat o mâncare mai bună, și acum umblă nervoși prin chiliele lor.

După masă toți petrec ca de obiceiu. Dar iată se aude jos la fereastră cum santinela strigă:

— Să trăiți d. general!

In coridoare o mișcare mare, se aude zăngănitul pintenilor și a săbiilor.

— Sănătoși băieți! țipă o voce tremurătoare.

— Să trăiți d. general! răspunde o salvă de voci a temnicerilor.

General Von-Wal, guvernatorul din Char-cov, se apropie de numărul 16. Unul din temniceri ’i deschide ușulița.

— Cum se numește? întrebă general pe directorul temniței, care ’l urmează cu mișcările unui cățel lingușitor.

— Țițianoff, don general!*)

Cu șapca în cap, cu mâinile în buzunar, Von-Wal intră în chilia prințului Țițiani. Condamnatul, ca om mat bine educat de cât acest general finlandez, se scoală de pe scaun și stă în picioare, rezimat cu o mână de măsuță.

• ) Prințul Alexandru Țițiam, ultimul descendent al țarilor Georgiei, pentru piopaganda socialista a fost condamnat la, 10 ani de muncă silnica. Guvernul muscalcsc ținea foarte mult ca acest arestant sa moaia cât mai iute, și de aceia ’l-a închis înti’o celula solitara

— Bună ziua! zice aspru general.

Țițiani ’l salută, fără a zice ceva. Fruntea generalului se sbîrcește, ochii i se aprind de mânie.... Lingăul de director începe a arunca niște priviri zăpăcite, voind a descoperi causa nemulțumim generalului. O pausă.

— Cum stai? țipa Von-Wal. Așa se stă, față cu autoritatea? Iată cum trebue să-stai!

Și generalul ’și scoate mâinile din buzunar și le întinde dealungul corpului sSu. Tițiani surîde amar, și apoi ’i zice, arătend cu mâna pe temniceri:

— Pentru iștea, ești autoritate, pentru mine — călău!

Generalul Von-Wal remâne un moment ca opărit, apoi brusc se îndreptă spre ușă și iese. Ochii săi acum aruncă schintei. Temnicerii și directorul ies dînd din cap.

Se deschide altă chilie. Generalul intră la Mișkin.

— Ai ceva să ’mi comunici ? întreabă el acum.

— Da, am, respunde arestantul. Și începe a se plânge că hrana e rea, că aerul e infect.

— Singur ești vinovat! respunde generalul.

— Ei bine, atunci sugrumă-ne mai iute, ca să se isprăvească odată 1 zice Mișkin.

— Să ’l duceți în carceră! țipă generalul fugind din chilie.

Iată’l iară-și în fața ușei lui Țițiani. Un simțiment de milă ’l face să intre încă odată în acea chiliă, pentru a vedea p’acest nenorocit. Ușa se deschide, generalul intră. Țițiani se ridică în picioare și ’l privește drept în ochi.

— Ai poate ceva să ’mi comunici? zice, domol astă dată, generalul.

— Da, am. Cer de la d-ta o singură grație, pe care ’mi o poți acorda. Cer pedeapsă cu moarte. A trăi așa cum trăiesc eu, e un chin prea mare; eu cer să puneți în fine capet suferințelor mele. Destul v’ați resbunat, acum omoriți-me!

Auzind aceste cuvinte, zise de un tîner palid ca moartea, generalul s’a îngălbinit de emoțiune. El n’a respuns nimic, și a ieșit din chilie zăpăcit. In coridor, luând la o parte pe directorul Von-Wal, ’i a zis:

— Ce fel? Viața lor aci să fie așa de nesuferită, în cât să prefere moartea?

— Să trăiți don’ general! a respuns directorul. Așa sunt ei, tot-d’a-una nemulțumiți.

Nedumerit, emoționat, generalul intră în camera cu numărul 13.

— Ai ceva a’mi comunica ? întrebă el pe arestant.

— Da, în numSrul patru zace închis Boceareff. El e nebun, de ce dar ’l țineți în temniță, de ce nu ’l transportați într’o casă de alienați

— Aceasta nu te privește! Vorbește numai despre tine! ’l întrerupe generalul, apoi adaogă—Boceareff va vorbi singur pentru densul,

— Nu, el nu va vorbi pentru densul, căci e nebun,

— Dacă așa este, dacă d-ta nu pricepi și nu simți cât de nelogic ești, apoi 'ți spun, că suferințele acestui nebun mS fac pe mine să sufer, d’aceia vorbind de densul, vorbesc pentru mine!

Von-Wal înghiți gălușca și ieși din chilie cu totul plouat; pentru a nu perde prestigiul față cu subalternii, el s’a năpustit asupra directorului:

— Cum, aveți aci un nebun? Și n’ați denunțat faptul ? Dar ce faceți aci ?

— Să trăiți, don general... dar Boceareff a nebunit acum numai! se scuza directorul.

Minciuna sfruntată; trecuseră deja șeapte luni de când Boceareff înebunise.

Așa s’a isprăvit visita autontăței superioare ; această temniță groasnică a fost visitată do mai mulți demnitari înalți ai Țarului; a visitat’o între alții, celebrul Lo-ris-Melicoff, a visitat’o marele duce Alexii, unchiul actualului împărat, dar, nici o ușurare, pentru condamnații politici din această temniță, n’au adus după sine — aceste visite oficiale...

Să lăsăm p’acești visitatori să plece, și să intrăm iară-și în temniță, pentru a complecta impresiunile noastre

Sunt șapte ceasuri dimineață. Toate chi-liele sunt deja maturate, a rămas nemăturată numai cea cu numărul 5. Temnicerul deschide ușa și dă mătura arestantu-lui din chilie—Socolowsky.

Socolowsky e un polon — lucrător tâmplar. La 1863 densul a luat parte la revoluția Poloniei. Arestat sub numele falș. de Socolowsky a fost exilat în Siberia. După amnistie el s’a întors acasă, dar în curând fu denunțat de niște poloni mișei. Guvernul rus ’l a arestat din nou, și de oare-ce amnistia nu era de cât un moft, nenorocitul a fost aruncat iară-și în temniță. Fiind un om mărginit, bietul Socolowsky nu știa rusește, și nu putea nici măcar să beneficieze de singura distracție a tovarășilor sei de închisoare — de citirea cărților. Lucru firesc, că din această causă, bietul om în celula sa solitară rămânea pururea cufundat în gîndurile sale negre. El înțelege bine că n’are să mai vază frumoasa sa patrie, nenorocita sa Polonie, și omul iubea atât de tare acea patrie, sufletul său se stingea de dorul satului natal. Iată’l îmbrăcat în haine de sărbătoare, cu cartea de rugăciune în mână mergând la biserică. La dreapta sa merge aceia pe care o iubește, caro așteaptă de opt ani de zile, ca să se întoarcă din Siberia.... Și s’a întors; acuma va trăi liniștit în sinul familiei — dar ce s’a întâmplat? Amnestia—a fost un moft; au venit geandarmii, ’l au înhățat, ’i au pus fiare la picioare... și iată visul dispărut, iată’l iară-și în temnița muscălească, departe, departe de scumpa, de sfînta sa Polonie..,.

— Nu, nu, aceasta e cu neputință! mormăi el... Ce fel ? am fost amnestiat, asta-i sigur! Amnestia a fost pentru toți; sunt arestat din greșală.

Această credință în amnestie crește mereu în crierul nenorocitului, încet câte încet devine o convingere....... o idee fixă!

Numai e nici o îndoială—el a fost amnestiat.

Isprăvind de măturat chilia el ieasă în coridor și se adresează temnicerului de serviciu:

— Acum Iacob Ivanovici, dați-mi lucrurile mele!

— Ce lucruri ?

— Lucrurile mele — haine, cămăși; nu mai rămân, plec!

— Nu vorbi prostii, Socalowsky? Unde ai să te duci, te vei duce îndSret în chilia ta —asta-i patria ta, alta nu-i!

— Destul, destul Iacob Ivanovici, nu mai faceți glume cu mine. Dați-mi lucrurile, ca să plec.

— Haide, haide Socalowsky, intră în chilia ta1

— MS duc acasă; nu mai intru în chiliă1

Perzend răbdarea din causa îndărădnciei nebunului, temnicerul cu forța vrea să împingă pe Socalowsky în celulă, dar a-restantul e mai puternic. Atunci în ajutorul temnicerului vin alți păzitori, și după o luptă oare-care îsbutesc cu toții a introduce pe nebun în chilie.

Dar el nu mai vrea să mai rămâie în temniță, el apucă în mânele sale vînjoase de lucrător scăunașul de lemn, și începe a da cu el în ușă. Sub aceste lovituri viguroase ușa resună și se clătină; scăunașul în curând e sfărâmat în bucăți. Temnicerii aleargă să previe pe directorul închisoareî; acesta vine și începe a dojeni pe arestant.

Autoritatea vede bine ce este; oamenii cu experiență știu că Socalowsky a înebunit, că nu mai e responsabil de actele sale.,., și autoritatea dă din umeri și din cap.

Dar dacă Socalowsky dă de lucru temnicerilor, apoi cel puțin dela numărul patru nu se mai aude nici un protest. Iată aproape o săptămână de când arestantul închis în acea chilie a refusat de a mânca. Pânea, talerul seu cu supă, porția sa zil-hicâ, rS.mân neatinse. Bolnavul psihopat nici nu se mai plimbă prin odaie, o prostra-țiune fizică ’l ține lungit pe pat.

O tăcere de morment e în chilia sa. E miezul nopței, toți arestanții au adormit, singur bolnavul nu doarme. Ochii sei privesc țintă în spațiu. La ce se uită el? Ce vede ?

Spre dimineață, ușa chiliei sale se deschide și intră în chiliă directorul temniței, urmat de temniceri.

— Cum merge cu sănătatea, Boceareff? 71 întrebă directorul.

Bolnavul tace, ochii sei privesc țintă în spațiu.

— Boceareff! Scoală-te; iată că’ți am adus hainele tale, îmbracă-te ca să pleci d’aci! zice director.

Ca un curent electric trecură aceste cuvinte prin corpul nebunului; el se scoală de pe pat și aruncă o privire zăpăcită pe hainele sale, cu mânile tremurânde el apucă pantalonii, jiletca, dar lucrurile cad jos, degetele sale refusă de a’i sluji. Cu o-chii plini de lacrimi, el privește pe directorul, și această fiară, înduioșată, face semn temnicerului, ca să ajute pe nenorocit.

Temnicerii se reped la bolnav și ’l îmbracă. Iatal în fine gata. Directorul cu mâna sa ’i leagă acum o broboadă la gât— ca să nu răcească! Și toți ies din chilie. La poarta temniței așteaptă o căruță cu trei cai, lângă căruță se plimbau niște gean-darmi, amorțiți de frig. Boceareff, de slab ce e, nu poate să se urce în căruță, gean-darmii '1 ajută... După densul se urcă și ei.

— Pașol! strigă directorul.

Și caii o ieau la fuga, zurgănclile sună,, căruța dispare în depărtare... Poate, cetito-rule, tu ți-ai închipuit că pe Boceareff ’i a grațiat Țarul ? Nu.... A venit ordin de a y muta pe nenorocitul bolnav dintr’o temniță în alta.

Boceareff a murit într’o celulă solitară din temnița Novoborisoglebsk; tot acolo și-a isprăvit viața și nenorocitul Soca-lowsky!

In locul lui Boceareff, în chilia cu numărul patru în curencl a fost închis un alt arestant politic, anume Donetsky, despre care am pomenit deja mai sus.

Noul arestant e foarte nervos. Abia adus, el chemă pe director. Acesta vine peste o oară.

— Privește, domnule, ’i zice Donetsky, arătându’i un cadru atârnat la capul patului seu. Acest cadru represintă pe împărăteasa Rusiei.

— Văd, zice directorul.

— Aceasta este sora mea sufletească. Eu vorbesc cu densa adese ori. V’am chemat acum ca să vă împărtășesc un mare secret, cu ajutorul căruia întreaga lume va fi mântuită. Eu am descoperit că sunt centrul universului. Tatăl e legat în lumea asta de mine, și nimic nu se face, nimic nu se mișcă fără voia mea. Vedeți acum, eu m’am născut la 29, lumea a fost creată tot la 29. Pușkin a murit la 29, Varna a fost luată la 29, capul ’i s a tăiat lui Sf. Ion la 29—vedeți!!!..,.

Vă rog dar, d-le director, a aviza guvernul, că s’a făcut o mare descoperire, și că nenorocirile lumei provin din causa că lumea nu știe unde-i centrul ei. Ei bine—eu sunt centrul,.,.

Bietul meu amic Donetsky, a murit nebun.

E duminecă. In biserica temniței popa oficiază serviciul divin.

Unul din arestanții solitari bate la ușă.

— Ce vrei, Plotnicoff? întrebă temnicerul de jurnă.

— Vreau la biserică,.

— Bine.

Plotnicoff, urmat de doi soldați cu baionete, e dus la biserică. EI ascultă letur-ghia.

In crierii arestantului de mult deja se face un travaliu neobicînuit. Omul se tot gândește, se tot gândește la situațiunea sa, și în curând se oprește asupra următoarei idei: tot ce există, nu există de cât după voința lui Dumnezeu. Așa fiind, actuala stare de lucruri nu e opera voinței omenești, ci e opera lui Dumnezeu. A se lupta în contra nedreptâței pe păment, este dar a se lupta cu Dumnezeu. Așa dar, el e un păcătos, un nemernic, care s’a ridicat în contra voinței lui Dumnezeu. Trebue, prin urmare, să’și ispășească păcatul, trebue să se supuie. Țarul e representant direct al lui Dumnezeu și prin urmare e un sfînt. Trebue dar să se închine lui.

Ajungând la această conclusiune Plotnicoff deveni un fervent pravoslovnic-muscal. El conversează cu plăcere cu popa, ascultă predicile sale, se închină, se roagă. Popa temniței e fericit: un nihilist, mulțumită predicelor sale, devine un supus fanatic al Țarului. In imaginația popei se desemnează deja o cruce... nu crucea pe care a fost restignit Isus Christos, ci o cruce împodobită cu diamante, care 'i se va atârna la piept, lui, popei de la temnița arestanților politici...

Plotnicoff citește ziua întreagă evangeha, biblia, psaltirea.... crierii sei bolnavi des-coper acolo enigma vieței sale. Noaptea când împrejurul seu toți dorm, din chilia sa se aude o voce emoționată, care citește: «Pre mine legatum’au legăturile mor-ței și torentele fără de legi mă îmspăimântă. Legăturile iadului mS învăluiau, peste mine căzuseră lanțurile. In strâmtoarea mea che-maiu pre Iehova, și strigai către Dumnezeul meu I.. »

Și în sufletul bolnavului se naște o rază de speranță, care pătrunde în bezna neagră a desperărei sale. El ’și a închipuit că în curând va visita închisoarea sa fiul Țarului, trimis expres pentru a’l libera. După rugăciune, care a durat noaptea întreagă, Plotnicoff bate la ușa chiliei și cheamă la densul pe directorul temniței.

— Ce vrei ?

— Vă rog să porunciți să mi se deie niște pantaloni noi. Iștea sunt prea rupți.

— Bine, bine! răspunde directorul, căci privește cu ochi buni p’acest blajin aresta nt politic.

Și Plotnicoff primește pantalonii noi, el e fericit, e plin de grijă pentru toaleta sa —el se pregătește pentru a întimpina pe liul Țarului, Dar acest mesia al liberărei sale nu vine... și bietul nebun, ca ovreii în Palestina, așteaptă pe mântuitorul seu. Crierii sei lucrează sub impulsiunea ideiei religioase, el se convinge că nu e încă demn de a fi liberat, că n’a suferit destul, că pentru îndreptarea sa mai trebuesc nis-cai-va suferințe fisice mai dureroase.

Temnicerii încep a observa că de la un timp încoace Plotnicoff a început să șchiopăteze.

— Ce ai? Te doare piciorul? întreabă directorul.

— Nu, nu e nimic! respunde arestantul.

— Dar de ce șchiopătezi?

— Așa, nu’i nimic.

— Arată piciorul.

— Lăsați, nu e nimic!

— Nu se poate, arată, arată! insistă, directorul,

Și temnicerii ridică de jos îsmenele ares-tantului, și—orore,,, văd că întregul seu picior nu e de cât o rană purulentă, Plot-nicoff, pentru ca să înduioșeze pe Dumnezeul seu ’și a făcut niște răni la picior și peste fie care rană aplica var de pe păreți,

Arestantul e păzit acum de aproape; doctorul chemat a ordonat ca bolnavul să fie ținut în pat, Plotnicoff aude acum niște voci, cari conversează cu densul,,, și fiul Țarului tot nu vine!,,,

La numărul 6, alăturea cu chilia lui Do-netsky, zace nenorocita victimă a odiosului călău Trepoff—Bogoliuboff.

Arestantul bate la ușă,

— Ce vrei ?

— Ce dracu amiroasă așa de rău aci la voi?

— Unde?

— Unde, unde? Aci—pretutindeni,

— Ți se pare! răspunde temnicerul,

— Ți se pare, ți se pare! Miserabilii, ba nu mi se pare, ci în adevăr pute foc!

Bogoliuboff începe a suferi de halucinația mirosului — încetul cu încetul nenorocitul va avea soarta lui Bociareff, Administrațiunea închisorei face tot posibilul pentru a grăbi mersul boalei.

E sâmbătă. De dimineață un bărbier umblă din chiliă în chiliă, pentru a rade pe arestanți. Iată rendul lui Bogoliuboff; ușa chiliei sale se deschide și intră în ea unul din temniceri, urmat de bătrânul bărbier. Bogoliuboff șade pe pat, fără a-i băga de seamă.

— Bogoliuboff, ’i zice temnicerul, vino să te razi!

— Nu vreau să mS rad. Plecați daci, canalii. Știu ce voiți. Aveți de gând să’mi tăiați beregata..

— Nu fi prost; haide.... vino.

— Pleacă d’aci, miserabile! Am zis că nu merg.

— A-ș-a! Vrea să dică te înpotrivești! Ia-n, veniți aci! strigă temnicerul către păzitori.

Și patru oameni sdraveni intrară în chi-liă. Temnicerul s’a mai adresat pentru ultima oară către arestant, dar în crierul smintit al lui Bogoliuboff ideia că vor să ’i taie beregata, luă proporțiuni colosale. Deja de mult densul e cuprins de teamă, că temnicerii vor să ’I otrăvească, că ne putendu’l otrăvi s'au încercat a’I asficsia cu niște gazuri puturoase. Acum, la vederea briciului bărbierului, ideia că au venit să ’l omoare a cuprins de spaimă p’acest nebun, care, pe când a fost cu mințile sănătoase, nu se temea de moarte și ar fi mers cu fruntea sus și cu disprețul pe buze la spânzurătoare.

De alt-fel Bogoliuboff are dreptate, — guvernul dorește moartea sa, nu așteaptă de cât momentul ca să ’l vază golind chilia pentru alții și iară-și alții, cari sunt aduși la ușa temniței. Dar, pentru ca dorința guvernului tiranic să se îndeplinească cât mai curend, Țarul n’are nevoie ca slugile sale să recurgă la otrăvuri și brici; despotul are temnițe, are oubliettes la Petropavlowskaia fortereță, are închisoarea groasnică de la Schiselburg, are ocnele Siberiei, încăpătoare, vaste, unde au pent mii și mii de poloni.

Dar crierul bolnav e neputincios a pricepe aceasta; el știe una—că vor moartea sa, și mijloacele pentru scopul voit ’i par de o potrivă bune, de o potrivă, în mâ-nile dușmanului.

— Bogoliuboff, pentru ultima oară ’ți zic vino să te razi! strigă temnicerul.

— Afară, afară, nu me las a fi omorît.

— Luați’l pe sus! strigă temnicerul, și ce! patru păzitori năvăliră asupra nenorocitului.

O luptă desgustătoare s’a încins Bogo-liubof, cuprins de groază că vpr să ’l ucidă, încordase toate forțele sale musculare, pentru a’și apăra viața El se luptă, dar vai.... temnița ’i a sleit forțele cu desăvârșire, patru oameni puternici ’l aruncă la păment; unul, cu greutatea întregului seu corp, s’a așezat pe pieptul bolnavului, altul ’i a întors manile la spate, doi ’l țin do cap și de picioare.

Bătrânul bărbier tremură, sufletul seu de soldat încărunțit în resboaîe, e revoltat de această priveliște.

— Mai încet, mai încet! se ruga el de temniceri. E bolnav, sunteți creștini și voi.

Și mânile sale tremurînde acoper cu săpun obrajii arestantului. Briciul șovăește, pe ici, pe-colo pelea e tăiată și curge sânge. Dar în fine operațiunea s’a isprăvit. Temnicerii și bărbierul ies pripit din chiliă, de frică ca nu cum va nebunul, liberat, să arunce în capul lor cu ceva.

Frica lor însă e zadarnică. Bogoliuboff zace jos leșinat încetul cu încetul el își revine în simțiri.

Despre resistența nenorocitului temnicerii raportară directorului. Spre seară d.

Copnin, directorul temniței, visitează pe Bogoliuboff. Idiotul muscal nu pricepe că are aface cu un nebun, și începe a sbera:

— Cum ai îndrăznit tu să nu te supui? Dacă ași porunci să-ți tragă vergi, și atunci trebue să te supui!

— Afară, afară calăule! Piei din ochii mei mizerabile! strigă Bogoliuboff.

— Așa! A-ș-a! Duceți’l în carceră! țipă Copnin.

Și Bogoliuboff e tîrît din chilia sa și aruncat în carceră. Această carceră cu aerul ei puturos, cu întunecimea sa, produce o impresiune nouă asupra crierilor bolnavului. Arestantul începe a bate în ușă, a striga.... până ce nu cade într’o sincopă.

In acest timp dela numerul 14 se aude o tușă lugubră:

— Cha-kcha! kcha!

Tușește arestantul Diacoff, condamnat la 10 ani de muncă silnică pentru respîndirea ideilor socialiste în armată. Această tușă nu dă pace bolnavului nici ziua, nici noaptea; ea e auzită de toți arestanții, și fîe-care din acești nenorociți se cutremură nervos, ascultând suspinele bolnavului.

— Vecine, bate^[3] Diacoff în peretele

chiliei sale. Nu mai pot citi nimic... sunt așa de slab. Scuip sânge...... oftica!

— Ce prostii spui — răspunde Svîtici, nu e oftică, ci simplu catar. Va veni primăvară, se va face mai cald și îară-și te vei îndrepta... Haide-de, să vezi cu ce forțe tinere ne vom duce d’aci în Siberia!

— Vai, ce greu e a trăi! Mai bine în ocne, de cât aci. Simt că mor!

— Lasă aceste gânduri triste, vom mai trăi încă, și cine știe, dacă nu vom lucra iară-și poate pentru țara noastră!

Câte-va zile după această convorbire, Diacoff, într’o seară, zise vecinului său:

— Vecine, ’mi e foarte rău astă-zi!... Am perdut ori ce speranță!

— Diacoff! strigă temnicerul din coridor, ce bați în perete?

Temnicerul denunță directorului faptul, și această fiară fără Dumnezeu în suflet, porunci ca bolnavul pe moarte să fie dus în carceră.

Această crimă feroce revoltă pe toți arestanții. Din toate chiliile, până acum tăcute ca mormântul, se aud lovituri în ușă,

— Bestie fără mimă! călăi! strigă arestanții,

Apare Copnin și ordonă ca arestantul politic Alexandroff să fie dus în carceră.

— Nu merg, zice acesta.

— Luați’l pe sus!

Și cinci oameni se reped asupra lui A-lexandroff, încercând a’I arunca jos. Ares-tantul resistă. Păzitorii încep a’I sugruma, din pieptul nenorocitului sufocat ies niște suspine întrerupte. Aceste suspine ajung la auzul celor-l-alți arestanti, a căror nervi sunt excitați la culme. Ușile tutulor chiliilor resună sub lovituri.

— Ce este asta? sbeară Copnin......... revoltă? Așteptați dar miserabililor.

— Tu ești un miserabil! răspund aresta nții.

— Vino încoaci, în chilia mea, strigă prințul Țițiani, și ’ți oi arăta eu!

— A-ș-a! Bine, excelență... Să se ia din toate chiliile cărțile și cele-l-alte lucruri. Toți pe apă și pâne!

Toți arestanții sunt în deplină revoltă. Sufletul mic al directorului e cuprins acum de frică. Densul fuge din coridor, și ordonă temnicerilor a nu mai enerva pe arestanți. In curend se face tăcere, arestanții obosiți se liniștesc.

Atunci, pe furiș, temnicerii năvălesc în chilia lui Alexandroff și ’l tîresc, pe jumătate mort, în carceră. Apoi cu toții se apropie de ușa chiliei, în care zace închis Svînicl.

Zăvoarele se deschid, și în chilie intră

temnicerii. Arestantul în acest moment se>

dea culcat.

— Svînicl mergi cu noi1

Intr’un mod cu totul mașinal arestantul politic se ridică în picioare și aruncând pe spate halatul iesă în coridor. Omul a ieșit mehanicește, dar în coridor, d’odată vede pe directorul Copnin, care temendu-se ca nu cum-va arestantul să ’l pălmuiască, strigă temnicerilor.

— Unde ’l duceți ? Nu în spre mine!

Temnicerii zăpăciți se întorc spre altă

ieșire din coridor.

— Pentru ce încoace? trece prin crierul arestantulul, dacă vor să me ducă în carceră atunci trebuia să mergem în partea opusă!.... Vor să mă bată cu knutul,

se gândește el, și se hotârește mal bine să moară de cât să permită și această ultimă insultă.

Bănuiala sa era greșită. Călăii după ce înconjurară edificiul ’l au adus tocmai la ușa carcerei. Aruncat în această cămăruță întunecoasă, umedă, murdară — bietul nenorocit în curend simte că amețeala ’l apucă; respirația îl devine frecuentă, inima

îi bate repede. Pentru a nu cădea, el se așază jos, pe podele, și respiră cu ambii plămâni aierul ce se strecoară printr’o crăpătură de la ușă. Alăturea se aude o mișcare.

— Cine-i acolo ? întreabă densul.

— Sunt eu — Alexandroff, răspunde o voce.

Și ambii nenorociți încep a vorbi în tăcerea nopței. Dar călăii veghează; unul din temnicerii, ca pisica se apropie pe furiș de ușa camerei și ascultă. Pe fizionomia sa bestială apare un surîs de satisfacție, că a prins pe doi nenorociți în flagrant delict de conversație. Pe furiș, pe pitite se depărtează și merge să denunțe faptul. Peste câte-va minute un grup de temniceri se apropie de ușe.

— Ieși! strigă unul din ei.

Svîtici iesă, și în fața sa vede patru bestii cu frînghii în mâini. Unul din ei năvălește peste arestant și ’i leagă mânele cot la cot, apoi strânge nodul dm toate puterile. După ce această operațiune s’a isprăvit, temnicerii ’l aruncă îndărăt în carceră.

In curend mânile sale se învinețesc și amorțesc — durerea din ce în ce devine mai atroce.

— Svîtici! se aude vocea slabă a lui Alexandroff.

— Ce aî? ’l întreabă nenorocitul.

— Imi e foarte rSu. Te rog bate la ușe.

Svîtici începe a bate în ușe cu picioarele, de oare-ce mânile sale sunt legate. E-choul duce departe prin toate coridoarele resunetul acestor lovituri. In fine temniceri! aud lovituri, și vin spre ușile carcerilor.

— Deschide ușa Iu! Alexandroff; cală-ule, el moare!

Și când s’au deschis acea ușe, temniceri! au găsit acolo un om fără simțire. Speriat! că ’lau prea chinuit, mizerabili! începură a turna apa cu găleata peste densul. In fine bietul arestant își capătă, con-sciința de sine, slab ca un copil, a început a plânge, precum plâng copii!

— De ce mă chinuiți? Ce v’am făcut eu ? Omorîți-m& mai bine! zice el temnicerilor.

— Haide, nu mai plânge. Liniștește-te ; directorul ne a poruncit, ce să facem noi, te am legat, pentru că așa ordin ni s’a dat.

Svîtici asculta în carcera sa, și sângele ferbea în vinele sale; crieri! lucrează și caută soluție, pentru a scăpa dintr’o stare de trai nesuferită.

—Chemați la mine pe directorul: strigă el.

Temnicerii ’I scot din cameră, ’l desleagă, și se duc, pentru a chema pe miserabilul lor stăpân.

Iată ’I c’a venit.

— D. director, am o rugăciune a v6 face, zice Svîticî; rugăciunea mea e lesne s’o îndepliniți. Ye rog, dați ordin să mă ucidă Aceasta e lesne de făcut, e foarte lesne. Nimeni nimic n’are să afle, veți putea declara c’am murit. Ve rog faceți această bunătate ; dacă mai credeți nițel în Dumnezeu, dacă aveți ceva sfint pe păment, faceți ca să fiu ucis!

Svîtici nu înțelege ce cere, nu pricepe că cererea sa e imposibilă, din contră în mintea sa realisarea cererei se pare așa de naturală, așa de simplă.

— Asta nu o pot face! rSspunde bestia; dar a vS libera din carceră pot.

Duceți-’I în chilia sa! ordonă el temnicerilor.

Și ambii nenorociți, schiloziți, plini de vînătei, slabi și prăpădiți, sunt duși de temniceri îndărăt în chiliile lor.

In celula sa solitară zace nenorocitul Mișkin. Dorul de libertate ’l consumă încetul cu încetul. Dar ori-ce speranță—de mult de mult deja a dispărut pentru densul.

— Ce fel, nu mai e scăpare? se întreabă acest om energic și plin de vlaga vieței. Așa dar trebue să mor, să mor de o moarte bună, care va dura ani întreg!?... Atunci mai bine să me sinucid! Dar să mor așa, fără nici un folos pentru tovarăși! mei de suferință!.... Mai bine să fac ceva, care să le ajute, să me sacrific pentru în-bunătățirea soarte! lor.

Așa cugeta Mișkin. După mai multe nopți nedorminte, crierul seu găsi în fine o ho-tărîre. A se sinucide—e stupid, cînd cu prețul vieței poți face un bine. Să fac dar un bine, pe care ’l voi plăti cu viața.

Și Mișkin începu a merge fie care Duminecă la biserică.

Pentru ce ?

El aștepta, ca să întâlnească acolo pe directorul Copnin, care de la o vreme se ferește de arestanții politici, și nu mai visi-tează coridorul lor. E zi de serbătoare. Mișkin e la biserică, el așteaptă. Și pentru astă dată nu în zadar. Directorul temnițe! e în plină uniformă la paradă, cu decorații pe piept intră în biserică. El ascultă serviciul divin, ’ș! face mereu cruce, se închină —fără a pricepe măcar că stă înaintea i-coanei aceluia, care a fost arestat, legat, bătut și chinuit pentru că a cutezat să

zică, adresându-se către cei fericiți și ce! puternic!: «Yat voue celor ce sunteți să-tui, că veți flămânzi; va! bogaților, că ați primit răsplata deja,» iar adresându-se către cei prigoniți a zis: «.fericiți veți fi când oamenii ve vor uri și când vă vor prigoni, și ve vor batjocori și vor scoate numele vostru ca reu. Bucurati-ve înir’acea si, că iacă plata voastră mare este în ceruri /»

înaintea rectiniei pentru sănătatea familie! imperiale, sluga credincioasă a despotului se apropie cu evlavie pentru a săruta crucea celui restigmt. Imediat dupe densul merge Mișkin.

Directorul sărută crucea și se întoarce drept spre arestant; acesta ’l privește în albușul ochilor și... ’i aplică o palmă, care răsună în biserică.

— Mișelule, cum cutezi tu a mai săruta crucea! zice Mișkin.

Directorul rămâne o clipă ca tresnit, apoi ridică bastonul, și în biserică începe a lovi pe arestant peste cap. Sângele țiș-nește, omul cade jos. Dar furia sălbatică la vederea sângelui turbează, el se aruncă asupra victimei sale, o calcă în picioare și din gura sa spurcată iasă înjurie cele mai grosolane.

Și aceasta în biserică, alături cu preotul care ține în mână crucea.

Muscalii sunt pravoslavnici — dar n’au avut nici o dată și n’au nici acum, acea stimă profundă pentru religie, care caracte-risează cele-l-alte popoare creștine. Creștinismul rusului e cu desevârșire superficial. Dumnezeul seu e un ce concret, real.

De aceia tocmai, în Rusia sunt mii de moaște sfinte, de icoane făcătoare de minuni, de aceia rușii cred că Țarul lor e în ade-ver represintant al lui Dumnezeu pe păment.

Acoperit de sânge, fără conștiință Miș-kin e tîrît din biserică afară în curte; aci după porunca directorului ’i se pun fiare la picioare, apoi nenorocitul e aruncat în carceră.

Luând hotărîrea de a da o palmă directorului temniței, Mișkin avea în vedere că va fi dat imediat în judecată, și că—de sigur—va fi condamnat la moarte. Calculele sale, pentru astă dată, cel puțin, nu s’au realisat. Guvernul a ordonat ca Mișkin să fie trecut drept un nebun, și să fie trans ferat din acea temniță în fortăreața de la Schluselburg.

Restul biografiei acestui valoros luptător pentru libertatea poporului rus, cetitorul îl cunoaște deja.

Guvernul deșertă în fine temnița de lângă Charcof de arestanții politic! înebuniț!; dupe Bocearoff, a dispărut de acolo Plotnicoff, apoi nenorocitul meu amic Donetsky, apoi Mișkin. Ce! r&mași, credeau că tovarăși! lor de sigur au fost în fine transportat! în Siberia, iar groasnica Siberie în iadul lor li se înfățișa ca un fel de El-do-rado, pentru sufletele lor chinuite în închisorile celulare.

A trecut vara, a venit iarăși toamna cu ploile sale, cu cerul s&u posomorât, cu nopțile de toamnă, când spre dimineață începe a cădea o brumă deasă. Tusa lui Dia-coff deveni mai tare. Bietul bolnav nu ma! avea forțe de a ieși la plimbare. Numai când soarele se ridică, și începe a încălzi pămentul umed, doi arestanți ordinari scot pe sub-soară pe nenorocit și ’l așază afară pe o laviță, unde el șade înghemuit, cu privirile sale stinse privind în spațiu.

E noapte. Ploaiă mărunt, și arestanți! de prin chiliile lor ascultă în tăcerea nopței cum cad picăturile de ploaie peste geamurile ferestre!, cum suflă vîntul, urlând în coșurile temniței. Dar iată se aude un plâns sfîsiitor.

— Cine plânge, acolo ? întrebă pe temnicerul de serviciu un arestant.

— Diacoff! respunde acesta.

— De ce plânge?

— D’apoi, știu eu!

— De ce nu ’l întrebi? Fie-ți soarta blestemată, nu ești și tu om ca să al puțină îndurare pentru un om ca tine !

Temnicerul simte un fel de remușcare de conștiință, el se apropie de ușa chilie! Iu! Diacoff, și ’l întreabă ce are.

Bolnavul șade pe pat, mânile sale uscate sunt neputincioase pentru a ’l servi. El vrea să beie apă, ’! aci, lîngă dînsul, dar vai, bolnavul nare putere să întindă mâna, pentru a lua cana.—Și nimeni lingă

densul.... nimeni. In adăstarea morțe!—el plânge, plânge amar, și lacrimile curg șiroae pe obrajii sei uscați.

A! aceste singure lacrimi a victimei nenorocite — în curînd, foarte în curînd le va plăti tiranul cu sângele seu. Și sângele sSu se va închiega, dar lacrimile lui Diacoff nu se vor usca, căci fie-care din aceste lacrimi va striga: rSsbunare!

A două zi, vecinul muribundului, ares-tantul politic Svîtici, scrisese următoarea pe-tițiune către directorul temniței:

Domnule Director,

Zilele lui Diacoff simt numai ate In cuiend el va deșerta ehdia sa, dai la patul seu de moaite, dînsul n’aie pe nimeni, ca sa 1 îngiijeasca E gieu de a muu în floarea neței, dai o și mai gieu de a muu în celula solitaia a unui ocnaș Daca mai arde o smguia schmtee în sufletul vostru, apoi în numele acestei schintei sfinte, permiteți-nn ca să îngrijesc eu pe nenoiocitul meu tovareș în ultimele zile ale vioței sale

V. Syîtlci.

La această scrisoare Svîtici n’a primit nici un răspuns. Din altă parte însă, directorul, se vede că simțind și el ceva în sufletul său de călău, porunci ca în chilia lui Diacoff să fie adus ca îngrijitor al bolnavului un arestant ordinar. Si în adevăr, a două noapte chiar un arestant moșneag, încărunțit în temnițe, deveni îngrijitorul muribundului.

Noaptea aceasta a fost liniștită. In coridorul temniței sforăia temnicerul de pază, adormise și bătrânul arestant lângă patul muribundului In gemulețele ferestruelor bă-tea monoton ploaia de toamnă. De o dată parcă atins de curentul electric se ridică în picioare moșneagul.

Ce să fie? Ce s’a întâmplat?

Privirea lui cade peste bolnav, și bătrânul vede că Diacoff a murit...... Cu mâna tremurândă moșneagul ’și face cruce și se apropie de pat.... da, a murit! Degetele sale grosolane apasă ploapele, și ele se închid peste ochii cari nu mai văd.

Dupe aceasta bătrânul se așază iară-și pe scăunașul seu de lemn, apoi aruncă o privire pătruzătoare spre ușe. Instinctele rele, resultatul unei vieți, sau desceptat în sufletul bătrânului criminal... El se scoală de pe scăunașul său și pe furiș se apropie de cadavrul arestantului politic; acum mâinile sale scotocesc pe sub pernă, sub plapoma, în buzunarul halatului—nimic. Arestantul n’are parale... și de unde să fi avut ?! Moșneagul nu se încrede, și des-vălește cămașa de pe pieptul cadavrului —o iconiță de argint, binecuvântarea mamei râpausatului, strălucește atârnată la gât. Bătrânul criminal se teme de sacrilegiu... dar, el rupe de pe gâtul cadavrului acest scump odor, și ’l ascunde în buzunar. Asemenea tot în buzunar ascunde densul și trei patru bucăți de zahăr, pe cari le găsește pe mescioară.

In acest moment prin gemulețul de la ușe privește înlăuntru temnicerul.

— Ce e acolo? întreabă densul.

— Arestantul politic a murit! râspunde bătrânul.

— Dumnezeu să ’l ierte!.. Rămâi acolo, până dimineață nu ’l vom scoate afară.

A doua zi dimineața directorul visită chilia lui Svîtici.

— Am primit petițiunea, zise el.

— Atunci, poate că ’mi veți permite ca să îngrijesc de Diacoff?

— Asta nu o pot face... dar

— Dacă nu puteți, apoi cel puțin avizați pe guvernator despre starea lui.

— E de prisos, pentru că Diacoff a murit astă noapte.

Pentru a nu respunde lui Svîtici, directorul așteptase moartea lui Diacoff, pe care anunțându-i-o, a crezut că se resbună în contra lui Svîtici, pentru modul cum a lost scrisă petițiunea lui.

TERORIȘTII

1. Vitașevsky a fost condamnat la 4 am de muncă silnică. El făcea parte din grupul lui Covalevsky, în care, ca membru a fost și Ștefan Stambuloff, marele om politic al Bulgariei. Procesul s’a judecat la 1878 la Odesa. Stambuloff n a scăpat de cât cu fuga din Rusia.
2. Generalul Krapotkin, pentru barbariile făptuite din ordinul său în temnița condamnaților politici, a fost condamnat la moarte de nihiliști, și a murit împușcat
3. Arestanții politici în chiliele lor solitare comunica unul cu altul cu ajutorul unui-fel de alfabet telegrafic. Vezi Temnița și Exil