În exil/Procesul celor 193 socialiști

 

XVII.

PROCESUL CELOR 193 SOCIALIȘTI TESTAMENTUL CONDAMNAȚILOR

Pentru a micșora impresiunea produsă asupra opiniunei publice a procesului Zasulici, pentru a produce din altă parte o impresie «salutară» asupra partidului socialist, guvernul rus a hotărît să aducă înaintea unei curți cu jurați, pentru astă dată alcătuită pe sprânceană, pe toți socialiștii, cari zăceau de 4—6 ani în prevenție prin temnițile și fortărețele imperiului.

Era greu de a înjgheba ceva întreg, legat prin comunitatea actelor făptuite, din elementele desemnate de a apărea pe banca acusaților. Dar s’a găsit un procuror, Jelichowsky, care își ia sarcina aceasta, făgăduind a ajunge la un bun resultat.

Actul său de acusare îmbrățișa pe 193 arestanți și arestante, acuzați de a fi încercat de a face propagandă socialistă în popor. Cea mai mare parte din acești oameni, a fost arestată încă pe la 1873—74 și de atunci aștepta judecata. Mulți din ei au murit în închisoare, alții au înebunit, alții, ca prințul Petru Krapotkin, au reușit să fugă din temniță. Din aproape 700 arestați în acești ani, guvernul a ales 193, și i-a pus la disposiția procurorului. Unii din cei aleși formau în adăver un grup de oameni întru cât-va organisat, fără însă c’acest grup de oameni să fi avend de scop o conspirațiune politică, un complot. Grupul în cestiune n’avea altă țintă la întâia sa înjghebare de cât aceia de a traduce și edita mai multe opere capitale din limbele englesă, germană și francesă. Și cartea cea dintâi tradusă și tipărită de acest grup, cu autorisația deplină a censurei, a fost abecedarul științelor sociale al lui Spencer, o lucrare fără mare valoarea eruditului sociolog engles, apoi le veni rândul și altor cărți. Dar nici una din cărțile tipărite n’a fost interzisă în Rusia. Când însă la 1872 s’au adunat la Zürich toți refugiații politici din imperiul rus, și au pus acolo temeiul unei tipografii, destinate specialmente pentru a tipări cărți și broșuri socialiste, grupul în cestiune a devenit și el socialist, și, pe seama sa proprie organisă tipografie nouă la Geneva. Tipografia aceasta însă n’a existat lung timp, și după ce a tipărit câte-va cărți și broșuri a fost închisă de grup. Propaganda făcută la Zürich de a merge «în popor» a produs scisiune în grup: o parte din membrii, în frunte cu Ceaicovsky, au format o religiune, al cărei principiu fundamental a fost credința că omul e dator a se perfecționa moralicește pe pământ, tinzînd a se transforma din om în om-dumneseu. (Bogo-celovek). Ceaicovsky cu o parte din proseliții sei a plecat apoi în America, unde a creat o comunitate relgioso-sociahstă. Comunitatea aceea, după o existență efemeră s’a desființat, și astă-zi întemeiătorul ei, Ceaicovsky, trăiește la Londra, unde lucrează la niște ziare englese. Altă parte din membrii grupului din Petersburg, precum am zis, au luat parte la mișcarea socialistă. În fruntea acestora au fost oameni ca Dumitru Clementz, Krawcinsky, Payewsky, Axelrod.

Procurorul, în actul său de acusație, îmbrățișând pe toți 193 de arestanți, pretindea că acești oameni aveau de scop în propaganda lor, nici mai mult nici mai puțin de cât, distrugerea statului politic și economic actual, voind a’l înlocui cu federațiunea liberă a națiunilor, din cari se compune imperiul, desființând proprietatea particulară, și împărțând pământul comunelor rurale, iar fabricile remițându-le corporațiunilor de lucrători. «Pretutindeni, unde se făcea această propagandă, zicea procurorul în actul său de acusație, acusații găseau un teren bun și un auditor numeros pentru răspândirea ideilor lor. Dar principalul focar al propagandei a fost Petersburgul, unde în curând sau format mai multe societăți secrete din studenți și muncitori; al doilea focar a fost Moscova, apoi Kiewul, Odesa, Charcowul. Din aceste centre propanganda socialistă s’a întins apoi peste întreaga Rusie».

Actul de acusație stabilise două direcțiuni principale în mersul propagandei: una mergând din Petersburg spre Moscova se îndrepta spre Novgorod pe Volga; a două îmbrățișare sudul imperiului, având de centruri Kiewul, Carcofful, Odesa, Chișinăul, Tambowul și Novocercaskul pe rîul Don.

La Petersburg, zise actul, n’a rămas o singură fabrică, unde broșurile socialiste să nu fi fost respândite cu profusiune (?). La aceste fabrici, socialiști de ambele sexe, lucrau ca simplii lucrători de fabrică; în guvernământul Twer, propagandiștii aveau de șef pe lucrătorul Kriloff.

Guvernul de mult deja băgase de seamă p’acești dușmani activi ai statului, dar, zicea procurorul, toate sforțările sale de a pune mâna pe ei rămâneau fără resultat. Poliția aresta din când în când câte un grup de oameni, dar acele arestări nu permiteau de loc de a stabili într’un mod cert forțele adevărate ale inamicului organisat, nu permiteau mai cu seamă de a descoperi motorul central, care punea în mișcare întreaga organisațiune. Causa, urma procurorul, era că socialiștii au fost organisați într’o grupare federalistă — adică fiecare grup lucra isolat în raionul său și n’avea legături directe cu cele-l-alte grupuri. Din această causă, arestarea unui grup oare-care, nu producea absolut nici o daună asupra celor-l-alte grupuri. Când poliția într’o localitate aresta majoritatea membrilor activi, imediat se detașau câți-va membri dintr'o grupare vecină, și umpleau golul făcut de poliție.

Acest act de acusație a fost citit de procurorul Jelichowsky, înaintea unei curți cu jurați, ședințele căreia s’au deschis într’o sală așa de mică, în cât în ea n’au putut intra de cât cei 193 preveniți, geandarmii, curtea și un public de patru persoane.

Iată impresiunea unui martor ocular la acest proces:

«Public de loc, toate băncile sunt ocupate de preveniți, înaintea cărora stau rânduri de geandarmi înarmați. Preveniții presintă un aspect straniu. Sunt niște adevărați muribunzi. Toate fețele sunt palide ca ceara, ochii unora ca sticla, ochii altora ard ca în friguri; amici cei mai intimi abia se pot recunoaște. Unii din ei au petrecut deja în temniță șease ani, alții patru, și trei ani, printre ei sunt și fisionomii de copii.... eșiți din mormânt, și cu toate astea par a fi niște bătrâni gârboviți. O conversație se face printre ei; nenorociții, în temnița solitară de ani n’au auzit voce de om, și acum cu bucurie vădită vorbesc; pentru ei toți procesul e un ce secundar, o comedie inutilă, care nu înșală pe nimeni.

«Într’un colț, înconjurați cu un grilagiu de fer sunt patru inși, despărțiți de cei-lalți, aceștia sunt Mișkin, Covalik, Woinaralsky și Costiurin. Ei sunt păziți mai cu rigoare, de oare-ce în mai multe renduri s’au încercat să fugă. Mișkin, de pildă, a fost prins în Siberia, unde s’a dus pentru a scăpa din ocne pe celebrul scriitor Ciernișewsky.

«Se procedează la apel și interogatorul «sumar.»

— Profesiunea d-v. întreabă președintele Peters.

— M'am ocupat cu răspândirea cărților oprite de guvern.

Alții la această întrebare au răspuns, că s’au ocupat cu propaganda socialistă, alții că s’au încercat a ridica poporul în contra Țarului și tiraniei lui.

Advocații au protestat apoi, pentru că în sala ședinței nu s’a dat drumul publicului; firește c’acest protest n’a avut nici un resultat. Prevenitul Tscherneawsky a declarat apoi în numele său și a coacusaților, că ei refusă de a respunde într’un proces, care se face cu ușile închise. Președintele se încearcă a’l opri de a face această declarație colectivă, atunci acuzații strigă:

— Ascultați, dacă vi se vorbește !

Atunci președintele poruncește ca Tscherneawsky să fie scos afară din sală.

Toți preveniții se ridică în picioare și zic:

— Să ne ducă în temniță pe toți!

Se face un mare sgomot, președintele închide ședința și geandarmii scot afară pe toți preveniții.

La a două ședință, președintele sfătui pe preveniți de a fi mai liniștiți, apoi adresându-se către Mișchin zise:

— Prevenitul Mișkin, sunteți acuzat de a fi membrul unei societăți secrete, care are de scop distrugerea, într’o vreme mai mult sau mai puțin depărtată, actualei stări sociale. Mărturisiți această crimă?

— Nu sunt si n’am fost membrul unei societăți secrete, a răspuns prevenitul, dar, declar, că am onoare a mă prenumăra printre membrii partidului socialist-revoluționar. Cer voie de a da explicări în ce mod anume am lucrat contra legilor imperiului rusesc.

— Aveți cuvântul.

— Nu pot să primesc rolul unui părtaș la o societate secretă. Eu și tovarășii mei nu aparținem unei organisații uniforme; unei alcătuiri artificiale; noi nu suntem de cât o parte mică din partidul socialist, actualmente foarte numeros, care cuprinde imperiul rus întreg. Scopul esențial al acestui partid este fondarea unei ordine sociale drepte, întemeiate pe adevăratele trebuințe ale popoarelor, cari compun imperiul rus. Această ordine nouă, pentru noi e federațiunea celor cari produc pentru a trăi. Pentru a ajunge la scopul țintit e necesară o Revoluțiune socială, de oare-ce statul actual face imposibilă realisarea ei pe cale pacinică. Și cum să mai gândim noi la putința de a lucra pe această cale? În față avem un guvern despotic, care nu numai că nu cedează întru nimic cererilor celor mai urgente ale poporului, dar încă refusă de a asculta pe cine-va, când ’i vorbește despre trebuințele poporului, care în contra suspinelor miseriei respunde prin glonte, iar nouă, apărătorilor poporului, ne dă ocnele drept asil.

— Problema, care ni se impune, urmează Mișkin, nu e de loc provocarea la revoluție, ci garantarea isbândei ei, căci nu este greu de a prevedea apropiarea unei revoluțiuni. Fiind în ajunul unei revoluții este necesar de a ne îngriji mai cu seamă de dânsa, să se facă în profitul poporului, nu că în Europa, unde burghezia a confiscat în profitul său propriu, ceia ce s’a dobândit cu sacrificiul sângelui poporului. Pentru acest scop e absolut necesar ca poporul să fie conștient de drepturile sale și tocmai pentru a deștepta conștiința poporului, noi socialiștii ne am dus în popor — Putem oare să fim numiți conspiratori si răsvrătitori noi, cari zicem că de la popor trebue totul să purceadă, și că poporul trebue să fie stăpân asupra destinelor sale?! Noi n’avem la disposițiunea noastră nici temnițile, nici armata, nici intreprisele mari industriale, cari țin în robie și supunere mulțimea. Cum? În ce mod dar am fi putut silui conștiința poporului? Singurul mijloc, singura noastră armă, — e convingerea!

— Toate mijloacele de violență sunt în mânile adversarilor noștri, cari se folosesc de ele. Și dacă în asemenea împrejurări, guvernul tot are frică de noi, apoi aceasta decurge din faptul că dânsul știe bine că în partea noastră sunt simpatiile mulțimei. Dar dacă este așa, atunci noi nu mai suntem de loc niște criminali, niște ațîțători, ci numai și numai interpreții credincioși ai tendințelor și aspirațiunilor mulțimei.

— Poporul simte — noi știm!

După aceste cuvinte, președintele curței a oprit pe inculpat de a urma. Atunci Mișchin denunță juraților următoarele fapte :

— Există, domnilor jurați, un proces verbal prin care se constată că eu, un arestant preventiv, am fost supus torturei. Când refusasem de a respunde la unele din întrebările procurorului, din ordinul său mi s’au pus fiare la picioare și la mâini. După ce am purtat luni întregi aceste fiare picioarele mele au devenit o rană mare, purulentă, pentru că inelele de la fiare au fost foarte strîmte.

La această groasnică denunțare, președintele Peters a avut cinismul de a face următoarea obiecțiune:

— Tribunalul nu poate controla afirmațiunile d-v, cari nu se întemeiază de cât pe niște vorbe.

— Dar priviți la picioarele mele! strigă prevenitul.

— Tribunalul, întrerupe președintele, palid de rușine, nu e competent pentru a examina starea sănăteței voastre.

— Eu protestez în contra acestor selbătici!

— Nu e acum momentul, pentru a ne ocupa cu ast-fel de lucruri.

— În acest cas mai am să fac o singură declarație, și apoi nu voi mai zice nici un cuvînt. Acum, d-lor jurați, înțeleg foarte bine câtă dreptate au avut tovarășii mei de a refusa să ieie parte la acest proces. Acum e vădit pentru toată lumea, că aci adevărul nu se poate spune, că aci acusatul n’are drept la apărare; acum am dreptate de a zice, c’aci nu se judecă un proces, ci se joacă o comedie, c’aci se făptuește o crimă mai odioasă, mai infamă...

La aceste din urmă cuvinte președintele strigă:

— Dați’l afară! afară!

Ofițerul de geandarmi se repede la Mișkin, dar unul din acuzați, ovreiul Rabinowici, ’l oprește în drum. Ofițerul izbutește, după o luptă, să dea jos pe Rabinowici și pe acuzatul Stopane, și să apuce de mânecă pe Mișkin.

Dar Miskin, care știa că astă dată vorbește pentru ultima oară, care știa asemenea că vor trece ani, zecimi de ani, un secol, și când noi toți vom fi o țerină, cuvintele sale vor resuna de pe paginile istoriei — cu o voce tare a zis: «... mai infam lucru de cât aceia ce se petrece într'un lupanar, căci acolo niște femei miserabile se prostituesc pentru o bucată de pâne, iar aci niște senatori vând viața oamenilor, libertatea lor, dreptatea, adică tot ce e mai sfânt pe pământ, și vînzarea aceasta se face din lașitate... din servilism pentru decorații, grade și salariu.»

In fine geandarmii isbutesc să tîrască pe Mișkin afară din sala ședinței. Acuzatul Stepane se apropie atunci de grilagiul care desparte pe preveniții de curte, și strigă cu o voce emoționată:

— Acesta nu e tribunal! Sunteti niște lachei... vă disprețuesc!

Un geandarm ’l lovește cu mânerul săbiei peste cap, curge sânge, omul cade. Această scenă sălbatică produce o impresiune groasnică asupra celor l-alți preveniți, și ei toți cer a fi duși din sală.

In mijlocul emoțiunei generale președintele închide ședința.

A doua zi advocații într’o pledoarie superbă sfîșiară rechizitorul procurorului, care perdu ori ce curagiu. Nenorocitul n’a mai cutezat de a se încerca măcar de a susține acuzația, și s’a mărginit a cere condamnarea a 20 de acuzați, declarând, cu un cinism sfruntat, că cei-l-alți 173 din arestanți au fost deținuți în prevenție pentru descoperirea adevărului.

Așa s’a isprăvit acest proces monstru. Curtea cu jurați a condamnat pe cei 20 de inculpați la muncă silnică în Siberia, iar 173 achitați de curte, au fost expediați în exil pe cale administrativă, adică printr’o simplă disposițiune polițienească.

Pe când la Petersburg se judeca acest proces politic, eu și cu tovarășii mei așteptam cu nerăbdare resultatul lui. Acest resultat, de și se putea prevedea deja, totuși era necesar ca prevederile noastre să fie confirmate.

Era vedit pentru noi — că paharul suferințelor și chinurilor e plin până la margini, era evident că unor oameni de carne și de oase cu neputință le este să rămână credincioși sublimei povățuiri a lui Christos: «iartă și iubește pe dușmanii tei.» Cum să iubești pe dușmani? Cum să ’i iubești chiar dacă vei găsi destulă iubire în inima ta, pentru ce să-i ierți?

Isus Christos a putut s’o facă, căci era Dumnezeu.

Noi — oameni, nu putem să ne înălțăm până la seninătate acestei iubiri nemărginite. În luna Iunie, acelaș an, din fundul temniței, unde zăceau amicii noștri condamnați, ne sosi la redacția ziarului Obscina testamentul lor. Acest testament, al oamenilor îngropați de vii, era scris pe dosul unei citații^[1] și iscălit de 19 inși, condamnați la muncă silnică. Lipsea numai iscălitura lui Mișkin.

Iată acel testament, pe care ’l am tipărit și xilografiat în numărul 6 al ziarului pe care îl redactam p’atunci la Geneva.

«Alăturatul testament trebue să fie tipărit neapărat: organul partidului, la care aparținem, nu poate refusa aceasta membrilor săi. Timpul, când se va tipări, ’l va desemna redacțiunea.^[2] Cerem numai ca în această hotărîre redacțiunea să se conducă esclusiv de motive politice, și nici de cum de soarta noastră.

Tovarăși de idei!

«Procesul partidului sosialist-revoluționar oficial s’a sfîrșit; așa numitul verdict, în forma sa finală s’a iscălit, și nu rămâne de cât executarea lui, adică să fim trimiși în ocne și în exil.

«Părăsind câmpul de luptă, ca prizonieri, am îndeplinit datoria noastră cinstit, și înainte de a pleca pentru tot-d'auna, credem în dreptul nostru de a vă adresa câte-va cuvinte. Fără ca să ne însușim niște roluri streine nouă, vom vorbi numai și numai în marginile cadrului de activitate, care a căzut pe seama noastră. Puterea oficială a crezut de cuviință să dea o pildă cu noi, o pildă menită a înfiora pe alții. Față cu această tendință suntem datori de a declara că ori ce pedeapsă, ori ce chinuri ni se pregătesc, noi totuși vom rămânea credincioși partidului socialist-revoluționar din imperiul rus. Rămânem, precum am fost, dușmanii regimului care domnește în Rusia, regimului, care e o rușine pentru patria noastră, de oare-ce acest regim economicește exploatează munca în folosul trândăviei și desfrîului, iar politicește supune libertatea, munca, și cinstea cetățeanului, la discreția voinței autocratului. Prin testamentul nostru, tovarăși, ve lăsăm în locul nostru, conjurându-vă ca să urmați a păși pe aceiași cale, cu energie și devotament îndoit, pentru ca să atingeți scopul nostru sfînt. Să fiți convinși că noi vom ști suferi moartea, fără a renega causa, pentru care suntem condamnați.»

Fortăreța Petro-Pavlowskaia

25 Mai 1878.

Urmează 19 iscălituri.

Acest testament a fost întocmai executat de către tovarășii condamnaților.

Dar înainte de a trece la povestirea acestei lugubre istorii de executarea testamentului tovarășilor noștrii, cari, ce e drept, nu cereau de la noi acte de răsbunare, ci credință până la moarte în ideile lor de iubire și frăție, — să închei acest capitol cu câte-va notițe biografice privitoare la unii cel puțin, dintre condamnații în acest proces monstru.

Figura principală din proces a fost Mișkin.

Condamnat la muncă silnică, el a fost închis în fortăreța Șliselburg, de pe marea Baltică. Fortăreța aceasta e o temniță și mai groasnică de cât Petro-Pavlovska. Acolo sunt închiși numai acei din condamnații politici, pe cari guvernul rus îi consideră de cei mai primejdioși, și cari, fiind condamnați la moarte, sunt, pentru ochii lumei, grațiați de autocrat. Până acum nici unul din închișii la Șliselburg n’a ieșit d’acolo, pentru a povesti lumei chinurile și suferințele sale, de aceia ori ce noțiuni exacte ne lipsesc în privința acestei temnițe. Cu toate astea s’a putut afla că Mișkin, închis în acea temniță, într’o zi fiind insultat de comandantul, ’i-a aplicat galonatului o palmă. Pentru acest fapt nenorocitul a fost a două zi împușcat.

Un alt condamnat, Dumitru Rogacioff, era fiul unui preot din guvernământul Orei. Născut în anul 1851, el ’și-a isprăvit studiile în școala militară, de unde a ieșit cu gradul de sub-locotenent de artilerie.

În armată dânsul n’a voit să rămâie, și făcând cunoștință cu socialiștii, a părăsit serviciul militar și s’a făcut simplu lucrător la o fabrică a d-lor Putiloff. În curând atât lucrătorii din acea mare fabrică precum și din alte fabrice din Petersburg au luat parte la mișcarea socialistă; s’au format cercuri de muncitori, s’a înființat o bibliotecă pentru lucrători. Rogocioff era foarte iubit la fabrică, și aproape toți lucrătorii îl cunoșteau, mai cu seamă mulțumită forței sale fisice extraordinare. La fabrica lui Semenicoff dânsul deveni chiar un fel de fenomen printre lucrători, cari se minunau de forța sa erculiană.

În anul 1878 tinerimea studioasă în general a fost cuprinsă de ideia de a merge «în popor» și mai cu seamă prin sate; cei dintâi pioneri p’această cale plină de spini au fost, Rogacioff, Kravcinsky, și Clemetz. Propaganda aceasta însă n’a durat mult din causa neîndemânăteciei tinerilor, și în curând cei dintâi fură arestați, Pe drum însă ambii arestanți au reușit să fugă. În ceia ce privește pe Rogacioff, dânsul de mai multe ori a scăpat din mânile guvernului, prin fugă. O dată, dânsul mergea cu cai de poștă, și la o stație se întâlni cu un domn, care cunoștea perfect familia omului cu al cărui revaș de drum voiagea Rogacioff. O conversație s’a început, și răspunsurile bietului om nu au fost tocmai potrivite cu împrejurarea. Fiind present la această convorbire și ispravnicul local, acesta îl și arestase imediat, și ’l pornise, escortat de un vistavoi în spre oraș.

Vistavoiul plecă cu arestantul într’o căruță. Drumul trecea prin niște câmpii. De o dată la unul din cai îi căzu o potcoavă, vistavoiul se scobori din căruță și ridică potcoava, aruncând’o în căruță. Rogacioff luă potcoava în mână.

— Am s’o îndoi în două! zise el.

Vistavoiul surîse.

— Asta-i! Poate că’i crăpată?

Rogacioff întinse soldatului potcoava, și acela se convinse că potcoava nu era crăpată. Apoi după aceasta Rogacioff o luă în mâini și o îndoi drept în două. Soldatul se făcu cât un ghem; privi împrejur și, oftă adânc — nici un suflet de om nu se vedea pe drum.

— Ascultă, prietine, zise peste puțin Rogacioff, cred că nu’ți ar conveni ca și cu tine să fac ceia ce am făcut cu potcoava?

— Ce vorbești prostii! respunse supărat soldatul.

— De! Nu sunt prostii. Și apoi ce vei dobândi, dacă mă vei duce în oraș? Ți’or da o medalie?

— Ce medalie omule?!

— Și dacă voi fugi ?

— Am să stau la arest o săptămână de zile sigur! zise soldatul.

— Ascultă atunci. Na’ți trei ruble și pleacă sănătos. Eu fug.

Și întinzând o mână cu parale Rogacioff, cu cea-l-altă opri caii, Soldatul nu se împotrivi, luă paralele, și după ce arestantul se scobori, dete drumul cailor în fuga mare. Rogacioff nu se duce să se ascunză, la vr’un sat, și pornește drept spre oraș, unde ajunge în curând și se adăpostește la niște prieteni. Firește că poliția căuta pe fugar în câmp, și prin sate

În curgerea anilor 1873—76 Rogacioff a parcurs aproape întreagă Rusia, a lucrat ca argat prin sate, ca lucrător la fabrici, s’a făcut o dată pescar, iar altă dată sectar rascolnic. Procurorul de aceia tocmai ’l-a numit «unul din cei mai răi propagandiști.» Mulțumită lui Rogacioff, judele de pace Woinaralsky a intrat ca membru în partidul socialist, și a vărsat în casa partidului întreaga sa avere de peste 40,000 ruble (100,000 lei).

Guvernul căuta pe Rogacioff cu mare activitate. Cunoscând puterea lui fisică geandarmii indicară spionilor acest semnalment particular; din această causă în temnița din Kieff zăcea de mai multe luni închis un țăran, care mulțumită puterei sale a fost luat drept Rogacioff.

La 1876 Dumitru Rogacioff veni la Petersburg pentru a visita pe tovarășii săi, și a fost arestat din locuința unor studenți, închis în temnița pentru preveniți, Rogacioff refusă de a declara numele său, dar un spion Nizovkin ’l recunoaște. Imediat după aceasta Rogacioff a fost transferat în fortăreța Petro-Pavlowskaia.

Condamnându-l la muncă silnică, guvernul ’l-a ținut închis într’o celulă solitară trei ani de zile, apoi în anul 1881 el a fost expediat în Siberia, în ocnele de la Kara.

Opt ani de muncă silnică n’au putut sfărîma acel organism de fier; într’o zi însă, pe când n’au mai rămas de cât v’o patru luni pentru ca să se îndeplinească termenul osândei sale, Rogacioff, plictisit de murdăria camerei sale, se hotărî să spele podele; el a răcit, și căpătând inflamație de plămâni a încetat din viață în ziua de 24 Ianuarie 1884.

1. Documentul original l’am dăruit la British Museum din Londra. Citațiunea pe dosul careia e sens testamentul aparținea prevenitului Felix Valhowskoi, care în calitatea de martor în procesul Zasulici era chemat să se presinte la proces. Fiind p’atunci deținut în fortăreța Petro-Pavlovska, citațiunea ’i a veuit la temniță
2. Redacția organului partidului se compunea din mine, N. Jounkowsky și Axelrod