În exil/Vera Zasulici
VERA ZASULICI
Pe când poliția muscălească înghesuia temnițele Rusiei cu floarea tinerimei, ruptă din sînul popoarelor subjugate de muscălime, eu unul împreună cu tovarășii mei din exil, eram nevoit a rămânea la postul meu din Geneva, scriind și tipărind cărțile, broșurile și ziarele partidului.
Treceau anii, și martirologul amicilor mei de luptă se tot lungea, ușile zăvorîte ale temnițelor și forterețelor, în cari și eu altă dată am petrecut ani, nu se deschideau acum de cât pentru a da drumul coșciugilor în cari se odihneau cei pe cari moartea i-a slobozit din ghiarele absolutismului moscovit. Știri tot mai grave, tot mal lugubre, ’mi veneau la redacția ziarului Rabotnik și Le Travailleur[1] și înregistrând aceste știri, adese-ori ’mi venea sa plâng de ură contra dușmanilor țărei mele, a Poloniei, Ukrainei și Caucazieni.
În curând după procesul amicilor mei din Moscova o știre groasnică veni la tipografia mea din Geneva. O barbarie teribilă a fost făptuită la Petersburg de către prefectul de poliție generalul Trepoff.
Iată ce s’a întâmplat:
În ziua de 13 Iulie 1877, des dimineață, ușa temniței arestanților preventivi s’a deschis cu mare alai, și în curte a intrat generalul Trepoff, urmat de o suită. Șeful sbirilor Țarului veni să facă inspecție, de și n’avea nici un drept de a o face, căci temnița aceasta destinată numai pentru cel în prevenție e direct pendentă de ministerul de justiție. În curtea temniței în acest moment nenorocit se plimbau trei arestanți politici: Petropavlowsky, Bogoliuboff și basarabianul nostru Cadiano. Apropiindu-se de prefect cei trei arestanți, l’au salutat, și s’au dat la o parte.
Trepoff s’a oprit în loc, apoi țipă ca
turbat, adresându-se câtre directorul temniței :
— Pentru ce acești arestanți se plimbă împreună? De ce nu supraveghiați ca să se plimbe fie-care a parte?
Directorul, de frică, începu a morrnoi niște scuze, iar Bogoliuboff voind a’l scăpa de încurcătură, într’un mod cât se poate de cuviincios, a respuns sbirului, că tovarășii săi de plimbare nu se judecă cu dînsul în același proces politic.
— Nu vorbesc cu d-v; am să vă închid în carceră! sberă infamul, și adresându-se câtre director porunci:
— Să ’l închizi în carceră!
Bietul tînăr a fost înhățat și dus la carceră, pe drum însă, de oare-ce carcera era în aripa stângă a temniței, Trepoff iarăși a întâlnit pe Bogoliuboff.
— De ce nu ’l-ați dus la carceră? țipă fiara sălbatică, am poruncit ca să fie închis!
Directorul explică, că tocmai ’l duc în carceră, dar Trepoff, turbat de mânie, cu spume pe buze, bătea din picior, gesticula ca un epileptic, și înjura pe arestant în gura mare.
— Canalie!.... Pălăria jos!...
Bogoliuboff rămase neclintit.
— Pălăria jos!
Și cu aceste cuvinte, bestia se năpustește asupra nenorocitului, și cu o lovitură îi aruncă pălăria.
Toată scena aceasta s’a petrecut înaintea ferestrelor camerelor unde erau închiși arestanții politici. Unii din acești arestanți, revoltați de ceia ce văzură, începură a striga:
— Afară, afară pe călăul!
Trepoff deveni roșu ca racul, și luând’o la fugă, porunci ca lui Bogohuboff să i se deie 50 lovituri de knut.
Pedeapsa a fost imediat după plecarea prefectului executată, chiar înaintea ferestrelor arestanților preventivi.
Las pe cititor să judece ce impresiune trebuia să facă această teribilă pedeapsă asupra nenorociților închiși în prevenție ! Nervii sdruncinați deja prin regimul penitenciar n’au putut îndura groaznica priveliște. Un sgomot asurzitor umplu aierul: unii din arestanți începură a striga, a lovi cu pumnii în uși, alții au spart geamurile, alții, și mai cu seamă femeile, plângeau.
Atunci s’a început un adevărat măcel. Administrația temniței, adunând pe toți servitorii și soldați, a intrat în coridoarele edificiului, oprindu-se la fie-care ușă din celulă. Unii din arestanți au fost duși în carceră în liniște, dar cea mai mare parte a fost bătută cu tesacul, schingiuită, călcată în picioare, umplută cu sânge,
Amicul meu Covaleff, unul din cei 50 osândiți în procesul din Moscova, a fost înhățat în celula sa de 15 soldați; unii ’l au apucat de picioare, din care causă omul a căzut pe podeauă, Atunci mizerabilii se aruncară asupra lui și începură a ’l snopi. O lovitură dată lui drept în obraz ’i-a sfărâmat ochelarii și l’a orbit de un ochiu. Sub pumnii soldaților nenorocitul a leșinat.
Un alt arestant preventiv Sergiu Goloușeff, speriat, când în celula sa au năvălit sbirii, începu a se apăra. Un ofițer de poliție ’i aruncă atunci cearșaful peste cap, și soldații leagă acest cearșaf împrejurul gâtului lui Bietul nenorocit mai n’a fost înăbușit. Loviturile ce ’i sau dat apoi în cap au făcut ca sângele să ’i țîșnească din urechi. Și pe când soldații ’l omoreau, directorul temniței striga:
— De ce ’l omorîți, nu vedeți că omul nu se opune!
Un alt arestant preventiv Felix Volhovskoi, care a petrecut deja șease ani în închisoarea preventivă și din această causă și-a pierdut sănătatea, a devenit surd și anemic; nu știa nimic din cele ce se petreceau. În tăcerea mormântului său, el se plimba liniștit de a lungul celulei sale, când zăvoarele scârțeiră, și intrară în odaie temnicerii. Lovituri de pumni în cap, ghionturi, și în fine lovituri cu tesacul în inimă, făcură pe nenorocitul să piarză conștiința. Tîrât în carceră el a fost aruncat în ea leșinat.
Acești arestanți bătuți, acoperiți cu sânge, fără haine pe ei — au fost închiși în niște morminte întunecoase, umede, pline de excremente și vermi — camerile acestea se numesc carcere. Bogoliuboff și repausa-tul meu prieten Niculai Dicescu[2], arestat în prevenție, au fost închiși în niște carcere renumite prin grosnicia lor. Aceste carcere sunt construite alăturea cu niște cazane mari de spălătorie. Temperatura carcerilor e peste 30°R. Această temperatură scade numai spre dimineață, iar de la 7 ceasuri deja se fac focuri sub cazane și temperatura începe treptat să se urce. Când temperatura trece peste 20° arestanții din carceră nu mai pot sta nici în cămașă, așa e de nesuferită căldura. Niculai Dicescu care suferea de viciul cordului, era nevoit să se culce gol pe podeauă, pentru a se răcori. Culcat aude în întunericul carcerei un sgomot straniu—ceva se mișca împrejurul seu. A cincea zi nenorocitul nostru român din Basarabia a fost visitat de procurorul, căruia dânsul îi spune de sgomotul straniu ce se aude în carceră. Procurorul poruncește a se aduce lumină și... oroare! a văzut că pe podele mișue mii de vermi lungi. Acești vermi s’au prăsit din causa excrementelor arestanților, pe cari autoritatea nu-i scoate afară pentru satisfacerea trebuințelor naturale, și răcorire de căldura din spălătorie.
După ce Bogoliuboff a primit cele 50 de lovituri de knut, nenorocitul a căzut în epilepsie[3] și a fost transportat din carceră în Litovski Zamoc.[4] În locul său, în carceră cu Niculai Dicescu a fost închis scumpul meu amic Sando Țițiani. Aruncat în această carceră infectă, prințul Țițiani, care suferea de piept, în curând a început a se sufoca. Dicescu ’l a prevenit despre existența viermelor și mormanelor cu excremente. Bolnav, bietul Țițiani ceruse apă; temnicerii ’i au adus un ulcioraș, zicând că li s’a poruncit a nu da mai mult de cât câte un ulcioraș de apă pe zi. Noaptea, a doua zi, a venit un sub-chirurg, și deschizând ușa camerei a fost isbit de aierul infect, și, înspăimântat a fugit. Când putoarea înăduși pe ambii arestanți, N. Dicescu a spart ferestruica de la ușă, și cu mâinile goale a început a arunca excrementele afără în coridor.
In fine, numai a șaptea zi veni doctorul, care însă, intrând în cameră, imediat s’a simțit rău, și mai n’a leșinat. Esculapul a găsit pe Țițiani în delirul frigurilor, iar pe N. Dicescu cuprins de o groasnică palpitație. De teamă ca ambii să nu moară, el făcu raport către ministru de justiție. După aceasta ambii arestanți au fost transportați în spital.
Pe când asemenea grozăvenii s’au întâmplat în temnița destinată pentru bărbați, în temnița femeilor asemenea s’a aflat de aplicarea cnutului lui Bogoliuboff. Auzind suspinele victimei, femeile începură a plânge și a țipa. Vera Liubatovici căzu în sincopă, isteriea a cuprins pe Maria Subotin.
Știrea despre cele întâmplate în temnița arestanților preventivi chiar a doua zi s’a răspândit prin capitală. Rudele arestanților, îngrijiți pentru ai lor, alergară la ministru de justiție, cormitele Palen; și se zice, cum că chiar Țarul Alexandru al II-lea a aflat despre toate.
Dar dacă opinia publică a fost revoltată de cele petrecute, dacă chiar în cercurile înalte se desaproba brutalitatea sbirului Trepoff, totuși nici o satisfacție a consciinței omenești, așa de crud lovită, nu s’a dat.
Despre barbariile comise, imediat ce ’mi a venit știrea la Geneva, am tipărit o broșură întitulată («Bași-Busucii din Petersburg» și am încheiat acea broșură cu următoarele cuvinte; «O noapte neagră ca bezna domnește peste imperiul rus — tot ce e plin de vlagă, tot ce e viu și cinstit, înmormântat zace în temnițe și în fortărețe.
«Călăii împăratului Alexandru al II-lea domnesc în plină libertate. Dm sînul lumei culte acești călăi zilnic ’și aleg jertfe noi — pier lucrătorii, pier studenții cei mai buni, pier fete, copii! Și societatea de sclavi tace, presa infamă aruncă cu noroi în martirii popoarelor robite.
«Iar noi — dușmanii neîmpăcați ai acestui absolutism, inamicii acestei societăți de lachei, noi, devotați până la moarte libertăței, egalităței și solidarităței ce facem? Cum răspundem noi dușmanului nostru pentru sângele care curge ? Jertfindu-ne pentru emanciparea lumei muncitoare; noi, parcă am abdicat cu desăvârșire de dreptul omului la apărarea persoanei sale.
«Și iată că călăii răpesc din sînul nostru pe soțiele noastre, pe soții noștrii.
«Iar noi tăcem!
«Călăii aruncă pe surorile noastre în niște temnițe umede și întunecoase.
«Și noi tăcem!
«Călăii trimit pe frații noștrii la ocne.
«Iar noi tăcem!
«Călăii bat cu cnut și verge, torturează, batjocoresc pe amicii noștrii, al căror nume singur ne e sfânt.
«Și noi tăcem!
«Să fie oare cu putință ca și pe noi să ne fi atins sclăvia seculară, în care s’a născut și crescut societatea noastră, să fie oare cu putință ca și noi să nu mai fi păstrat nici germenele de demnitate omenească măcar! Să fie oare cu putință, ca pentru atâtea chinuri și atâtea suferințe noi să n’avem de cât lacrimi?!
«Ne lipsește oare forța pentru a amenința, pentru a ne resbuna ? Dar atâta forță posedă chiar lupul, care ’și apără lupoaica, rândunica, care ’și apără puii, iar noi suntem oameni, și încă oameni culți și erudiți; în mâinile noastre sunt toate armele —arme teribile.»
Pe când eu la Geneva scriam aceste linii și tipăream o broșură specială cu privire la grozăveniile întâmplate la Petersburg, colo în fundul unui orășel perdut din guvernământul Costroma, o tînără fată, exilată încă la 1871, perzând răbdarea de a suferi chinurile exilului, fugi din orășelul în care a fost internată și merse la Petersburg.
Această fată — era Vera Zasulici.
La 1869, când zăceam închis într’o temniță din Petersburg,[5] într’o zi venise la temnița mea o copiliță de 16—17 ani, și declarându-se de sora mea a cerut voie să mă vază. Directorul temniței permisese întrevederea, așa de blajină și de candidă ’i-a părut acea copiliță. Scos din celula mea și adus înaintea «surorei mele» — am recunoscut pe Vera Zasulici. O cunoșteam, căci ca student locuiam în aceiași curte, în care locuia dânsa cu bătrâna sa mumă.
Această solicitudine pentru noi arestații, această dorință de a ne visita în temnițele noastre, de a ne aduce ceva merinde, albituri, de a ne înlesni cu ceva — a atras atențiunea poliției asupra blajinei fete.
O dojeneam noi — zicând, că se compromite, dar copila se înroșea de supărare, și ne răspundea:
— Ce să facă el cu mine? Doară nu sunt primejdioasă pentru stat, eu o fată de 16 ani. Ce crimă mare fac, când vă aduc niște portocale!
Nu ne a ascultat. Poliția o arestează mai în urmă, și fără nici o judecată o trimite în exil; de atunci biata copilă ’și văzu viața sfărâmată. Internată în niște orășele ca Șenkurscul, dânsa știa că o soartă crudă o așteaptă. Exilații administrativi, adecă aceia, cari sunt trimiși în exil numai pe temeiul unei simple hotărâri polițienești, sunt uitați și, în general, rămân în exil viața lor întreagă.
Vera Zasulici venise în ajunul barbariei comise de Trepoff, în temnița arestanților în prevenție. Dânsa nu cunoștea pe nenorocitul Bogoliuboff, dar cu toate astea, inima sa palpita de oroare, când a auzit despre cele întâmplate.
Biata copilă știa deja ce chinuri și ce suferințe îndură în Rusia un arestant politic; știa bine, că paharul plin de amărăciune, pe care ’l beau acești martiri, e plin până la margini, fără ca un sbir ca Trepoff să aibă nevoie a’l mai umplea.
Și cuprinsă de oroare, pentru fapta comisă de Trepoff, dânsa se hotărî să-l pedepsească !
În ziua de 25 Ianuarie 1878 în palatul prefectului de poliție din Petersburg s’a auzit sgomotul unui glonț, slobozit dintr’un revolver.
Acest foc de revolver a resunat dintr’un capăt al vastului imperiu al Țarilor până la capătul cel-l-alt; de la Marea Albă și până la Marea Neagră, ’l au auzit rușii, rutenii, polonii, caucazienii și moldovenii din Basarabia.
’L a auzit și Europa întreagă.
Lumea egoismului strîmt, lumea gheșefturilor, jucătorilor de bursă, lumea speculanților, lumea indiferentismului, a deschis ochii mari, cuprinsă de mirare.
O fată, fără frică de răsbunarea despotului crud și barbar, a ridicat mâna sa curată de fecioară, pentru a pedepsi p’a-cela, care călcase în picioare demnitatea de om a unui nenorocit, pe care dânsa, sublima resbunătoare, nici că ’l cunoscea.
De o faptă așa de eroică, oamenii de rând au oroare! Un atare fapt îi face să mesoare abizul fără fund a nemerniciei lor. De aceia tocmai vulgul se încearcă, în asemenea împrejurări, a’și apăra nemernicia cu tot felul de sofisme.
Dar faptul de rezbunare a Verei Zasulici era afară din cale excepțional, prea clar, prea bătător la ochi!
Icoana sublimei fecioare, scăldată într’o aureolă de lumină strălucitoare — apăru măreață înaintea ochilor sufletești a tutulora.
Și lumea întreagă îngenunchie înaintea acestei icoane!
Ca toți oamenii superiori, în adevăratul înțeles al cuvântului, Vera Zasulici era o fată modestă, timidă, și care nu prețuia do loc mărimea sufletului său. Eroismul ei se asemăna mult cu eroismul sublimei Charlotte Cordey.
Ca și eroina Marei revoluțiuni francese, Vera Zasulici, sub pretext de a da o petiție a fost admisă în audiență la acela, care trebuia să-și ispășească păcatele, lovit de mâna unei fecioare.
O copilă de statură mijlocie, cu perul negru, cu trăsuri simpatice, cu ochii mari căprui, modest îmbrăcată, se apropie de generalul Trepoff, urmat de o suită de ofițeri și adjutanți. Ea ținea în mână o hârtie.
Călăul întinse mâna după hârtie, fără a privi măcar pe femee.
Dar iată că hârtia cade din mâinile tremurînde ale solicitatorei, și ea se pleacă, ca s’o ridice.
Călăul surîde.... e vesel.... ’i place că dânsul produce așa emoție, că toți tremură apropiindu-se de el.
Vai!... Copila se redică, mâna sa se întinde amenințător, și sgomotul unei lovituri de foc se aude; peste o clipă o a doua detunătură.
Călăul se clătină și cade grămadă la picioarele sublimei fecioare.
— Sunt ucis! Sunt ucis! strigă călăul, și lumea se repede ca să ’l ridice.
Trepoff a primit două gloanțe în piept. Leșinat, el a fost transportat în apartamentele sale particulare.
Vera Zasulici a fost arestată și închisă în fortereța Petro-Pavlowskaja.
După două luni de zile ea apăru înaintea unei curți cu jurați. Împăratul Alexandru al II-lea, fiind convins că această eroică fată va fi neapărat condamnată, n’a crezut necesar a mai alcătui un tribunal ad hoc. Apoi, mai era și altă causă, care silise pe despot de a face ca Zasulici să fie judecată de o curte cu jurați; — causa aceasta era Europa, și opinia publică. Întreaga presă europeană vestejise purtarea barbară a lui Trepoff cu condamnații politici, această presă rîdea sarcastic de Rusia oficială, care se declara revoltată de cruzimile turcilor în Bulgaria răsculată.
Indignarea Rusiei oficiale în aceste împrejurări — în adevăr era ridicolă! Barbară, crudă, sălbatică acasă, în Polonia, la Caucaz, în Ukraina, în Basarabia — Rusia se înduioșase de suferințele poporului bulgar.
Lacrimi de crocodil, care, precum povestește legenda, plânge înainte de a sfâșia și înghiți prada sa.
Adusă înaintea justiției, Vera Zasulici refusă de a se apăra. Apărătorul ei, advocatul Alexandroff, într’o pledoarie superbă, arată juraților ce a suferit această copilă în viața sa, fără de a avea vre-o vină; apoi, trecând spre causa care a împins’o să atenteze la viața prefectului de Poliție, descrisese în colori vii grozăveniile întâmplate în temniță.
Sub impresiunea acestei pledoarii, inimile juraților ruși, amorțite în sclavie, se desghețară, și printr’o pornire spontanee conștiința lor le dictă un verdict cinstit....: Zasulici fu achitată în unanimitate.
Acest verdict a fost primit de public cu aplause frenetice. Mulțimea impresoră pe fecioară sărutându-i mâna, acea mână sfîntă, care a resbunat demnitatea omului, călcată, batjocorită.
Guvernul își perdu capul. Ne așteptându-se la așa ceva, zăpăcit — dânsul porunci imediat ca Zasulici să fie arestată.
Dar la asemenea inichitate se aștepta partidul revoluționar; totul a fost deja pregătit pentru a răpi pe Zasulici imediat ce dânsa va fi condamnată; verdictul de liberare înlesni reușita scăpărei.
În ziua procesului, în sala tribunalului n’a fost admis de cât un public ales, așa că din revoluționari n’au pătruns acolo de cât vr’o 20 de oameni. Când jurații intrând în sală au adus verdictul lor de achitare, acest public ales pe sprânceană a început a aplauda, și se zicea, că chiar prințul Gorciacoff, present în sală, s’a entusiasmat și a aplaudat discursul de apărare a advocatului. În fața tribunalului în acest moment staționa o mulțime mare, care aștepta în liniște resultatul procesului. «De o dată se auzi o voce «achitată.»[6] Mulțimea n’a crezut și văzând niște domni ieșind din tribunal, se mișcă spre dînșii. Dar iată că apare advocatul Alexandroff, și mulțimea începe a aplauda, apoi niște studenți redică pe mâni pe advocat strigând «ura». Advocatul pentru a scăpa zise studenților să aștepte că iese Zasulici din spre portița, care duce în temnița arestanților în prevenție. Auzind aceasta, întreaga mulțime se îndreptă imediat spre acea ușă, care iese în altă stradă numită Șpalernaia. Lumea se aduna mereu, așa că în curând întreaga stradă era plină de lume; printre mulțime se vedea un mare număr de soldați fără arme, cari de sigur au ieșit din casarma ce se află alăturea. Era foarte frig, soarele apusese, și peste oraș cădea o bură deasă, dar lumea așteaptă cu răbdare, și amenințările sergenților de stradă, cari îndemnau publicul să se împrăștie n’aveau absolut nici un efect.
«Strecurându-mă printre mulțime auzii fel de fel de vorbe. Studenții ziceau că Zasulici nu va fi liberată, că de sigur poliția o va aresta și o va expedia în exil; publicul mai solid protesta, și opina că Zasulici, o dată achitată, va fi pusă în libertate.
Trecu vr’o jumătate de ceas. De o dată ușa se deschise și ieși Zasulici. Un «ura» resunător se auzi, și mulțimea o înconjură. În acest moment din spre tribunal apăru un pluton de geandarmi, care ocupă ieșirea din stradă. Mulțimea deveni îngrijită și se dete la o parte spre zidurile caselor. Văzusem p’un domn înalt, îmbrăcat în șubă, înhățat de doi geandarmi.
— Nu vezi cine sunt? striga acest domn desvălindu’și șuba. Pe pieptul hainelor sale am văzut mai multe decorații.
Ce s’a făcut apoi cu acest domn — nu știu, căci am fost apucat de curentul mulțimei și tîrît spre strada Liteinaia. De odată auzii niște împușcături. Unii din mulțime strigau, speriați:
— Geandarmii împușcă!
De frică intrai sub o poartă, sub gangul căreia mă adăpostii. Privind spre uliță, vedeam cum fug femei, bărbați, copii, goniți de geandarmi; trei geandarmi înhață pe un lucrător, și ’l bat groasnic; un tînăr cu fața scăldată în sânge, intră într’o prăvălioară, a cărei ușe s’a închis apoi cu sgomot. Toți strigau, femeile țipau și plângeau. Lângă mine, sub gang stetea o germană, care ’mi zise:
— Mein Gott, es ist ein wahrer Aufstand!
Când grosul publicului trecu, ieșii de sub gang în stradă, dar făcând câți-va pași detei peste un grup de sergenți de stradă cari înconjurau p’un om căzut jos. Mă apropiai și... oroare! văzui p’un tînăr cu crierii ieșiți din craniu.
— E mort?
— Nu vezi! S’a împușcat singur! îmi respunse unul din sergenți.
Am aflat apoi c’acest nenorocit era Sidoratsky, un biet student. Unii zic că el singur ’șl a tras un glonț în cap — versiunea poliției, evident, alții — publicul, zice că a fost omorât de geandarmi. Asemenea mai aflasem, apoi că poliția a urcat cu sila pe Zasulici într’o caretă și a dus’o în fortăreață. Așa dar Zasulici e arestată.»
Corespondentul ziarului Kolnische Zeitung a greșit.
Iată în ce constă greșala sa. Prins, studentul Sidoratsky a fost omorât de geandarmi, în momentul când nihiliștii au urcat pe Zasulici într’o caretă de piață; geandarmii, cari năvăliseră în acel moment, pentru a pune mâna pe Zasulici, au fost întimpinați de resistența unui grup de tineri, în fruntea căror a fost Sidoratsky; s’a iscat o încăerare, un glonț a nemerit pe nenorocitul student, care căzu mort. Nihiliștii, văzând că trăsura cu Zasulici era înconjurată de geandarmi, deschiseră una din ușile caretei, și făcură pe Zasulici să iasă din trăsură. Dânsa îeși repede, fără ca careta să se oprească; în învălmășeală geandarmii zăpăciți n’au observat aceasta, și înconjurând careta, porunciră vizitiului să mâie mai iute. Careta porni în fuga mare, iar Zasulici la braț cu un tînăr în curând îeși din mijlocul mulțimei, și dispăru într’o stradă laterală. Peste 20 de minute dânsa era deja adăpostită într’o casă sigură.
Așa dar, Vera Zasulici n’a fost arestată, precum credea corespondentul ziarului german, și a scăpat din mâinile poliției.
A doua zi întreagă poliția capitalei Țarului era în picioare. Pretutindeni spionii căutau pe Zasulici, o mulțime de femei se arestau, bănuite de a fi Zasulici. Trepoff, turbat de mânie, că copila care ’i a plantat două gloanțe în piept a scăpat, se svârcolea pe patul său de durere, întrebând mereu dacă s’a găsit sau nu Zasulici. Mizerabilul nădejduia încă, că va putea să se resbune. Și ce resbunare odioasă și oribilă nu combina în sufletul său de călău această fiară sălbatică !
Toate gările erau păzite de geandarmi, cari pândeau plecarea copilei din Petersburg.
Și pe când întreagă poliția Țarului cătă pe Zasulici, dînsa ședea liniștită în casele unui doctor care era cunoscut poliției de cel mai suspect om.
Firește, că nici unuia din spioni nu i-a trecut prin gând de a căuta pe Zasulici tocmai în casele unui așa om. Poliția era convinsă, că nihiliștii au ascuns’o aiurea, adică într’o casă particulară, afară de ori ce supraveghere polițienească. De aceia tocmai, casele unor oameni cu desăvârșire streini mișcărei revoluționare au fost călcate de poliție în aceste zile de panică.
A trecut o lună — și poliția n’a dat de urmele lui Zasulici. Într’o seară pe la finele lunei Mai, sublima eroină, îmbrăcată în haine de doliu, la braț cu un ofițer, a trecut pe sub nasul geandarmilor de pe peronul gărei căiei ferate Varșovia-Petersburg, și s’a așezat intr’un vagon de clasa a doua. Peste șeapte zile ea a fost deja la noi în Geneva.
În Elveția atât elvețienii, cât și străinii au întimpinat’o cu semne de stimă și venerațiune. Expresiunea acestor simțiminte jena mult pe timida fecioară. Henry Rochefort organisă un mare banchet în onoarea ei, și ’mi a trebuit mult până am putut s’o conving să nu refuse de a veni la acel banchet.
Admirația lui Rochefort pentru acea copilă modestă a fost așa de mare, în cât într’o zi, pe când copila lua parte la înmormântarea colonelului Rasua, și un refugiat politic din Franța pentru această participare a insultat-o prin ziarul clerical «Courrier de Genève». — Rochefort s’a presintat la redacția ziarului în cestiune și a cerut rectificare. Redacția înțelegând bine că dilema care’i se presintă este — sau scuza sau un duel serios cu un duelist redutabil, a ales scuza care s’a și tipărit imediat.
Pentru ultima dată am văzut pe d-ra Vera Zasulici la Zürich, acum doi ani. Vorbind despre trecut cu dânsa, ea, care astăzi împărtășește ideile partidului social-democrat, ’mi a zis:
— Îmi pare foarte rău cam atentat la viața lui Trepoff. Focul meu de revolver a derutat mișcarea socialistă din Rusia.
Am rămas uimit de aceste cuvinte, dar cugetând mai pe urmă, am înțeles semnificațiunea lor.
Vera Zasulici, devenind social-democrată, a ajuns să nege cu desăvârșire ori ce mijloace ilegale de acțiune. Atentatul comis de dânsa, ea îl consideră acum ca un act de propagandă, și neagă importanța lui, crezând că acela a fost un fel de semnal dat partidului socialist din Rusia de a se transforma într’un partid terorist — Zasulici deplânge ceia ce a făcut.
Firește, că dânsa greșește.
Precum într’un moment de legitimă indignare în contra lui Trepoff, dânsa a luat hotărârea de a resbuna pe nenorocitul Bogoliuboff, tot așa și partidul socialist rus, persecutat fără cruțare, pentru propaganda ideilor de iubire și frăție, într’un moment de legitimă indignare în contra celor cari torturau și omoreau pe frații și surorile lor, a luat groaznica hotărâre de a se resbuna— și s’a transformat într’un partid terorist. Aceasta trebue să serve de povață guvernelor !
- ↑ Acest din urmă ziar l’am redactat în anii 1877—78 împreună cu mai mulți amici politici ca Jucovsky, Elisee Reclus, Dr Oelsnitz și alții.
- ↑ Niculai Dicescu, după patru ani de inchisoare a fugit în România, unde a murit la Ploești în anul 1889. Boala contractată de dânsul în temnițele Țarului ’l-a culcat în mormânt
- ↑ Celebrul literat rusesc Dostoewsky, asemenea din causa loviturilor de knut, care ’i sau administrat în Siberia, pe când dânsul zăcea în ocnele statului a contractat epilepsia, din care cauză a și murit apoi la Moscova.
- ↑ Vezi descrierea acestei închisoare în Temnița și Exil apărută la 1894 în editura Gazetei Săteanului la Râmnicul-Sărat
- ↑ Vezi Temnița și Exil, anul 1894, Rămnicul-Sărat.
- ↑ Extrag aceste amănunte din Kolnische Zeitung, 1878, Aprilie 7