În preajma revoluției/Volumul I/Capitolul X. În drum spre Țiuleni

 

Iorgu Răutu s-a închinat în fața evidenței.

El cunoștea bine firea baronului August Milbrey von Pfälzer-Gröner zu Holstorm și își dădea seama că în adevăr este cu neputință pentru Aizic să dea ochii, în aceste condițiuni, cu baronul Gulfstream, cum era el poreclit în toată Basarabia.

În consecință, s-a hotărât să plece el însuși chiar a doua zi dis-de-dimineață spre Țiuleni.

Drumul era lung, aproape o sută de „verste“.

Astfel, a doua zi, pe când răsăritul era abia roșit în prevestirea zilei și în valea Nistrului abia se putea zări fața de plumb topit a apei, vizitiul Dumitru, în „armeacul“ său de paradă, înțepenit pe capră, gros și nemișcat, ca un idol, a tras „faetonul“, înhămat cu patru cai negri înaintași la intrarea din dos a conacului.

Conu Iorgu se așeză în trăsură, îmbrăcat în cea mai reușită creațiune a „croitorului parizian“, Ianchel Grinșpun, din S***, „perechea“ de albastru închis, care stătuse în ladă, învelită de jupâneasa Marghioala în foi de tutun, de la călătoria la „Viana“, de jalnica pomenire.

Pocnitura din biciul lung, executată de Dumitru cu măiestrie, invidiată de toți vizitiii din județ, ridică în zbor faetonul.

Până la Solonții drumul șerpuiește de-a lungul brațului de sus din cotitura Nistrului pe moșia Năpădenilor, în care sunt așezate mai multe sate Voroneni, Zloteni și chiar un târgușor, Vîrteja, „colonizat“, pe vremea celebrului Arakceiev, de evrei.

Ochiul de stăpân al lui conu Iorgu nu scăpa nimic din vedere. El se ridica mereu în picioare și glasul lui răsuna ca o trompetă peste dealuri și văi când cu strașnice ocări la adresa baciului, care era cât pe ce să scape în popușoi turma de oi, când cu îndrumări date plugarilor cari arau ogorul pentru grâul de toamnă; vechilului Alexandru, ieșit în drum călare, îi repetă din nou porunci pentru paza pădurii de stejari din Năpădeni, marea slăbiciune a Răuteștilor din tată în fiu.

Prin peisajul ondulat al acestei părți din Basarabia, cu colinele sale dulci prin cari trecuse suflul verii; cu orizontul larg, care se deschidea cu fiecare coamă de deal și dispărea la coborâșul în văi, drumul prăfuit se strecura printre afluenții Nistrului sau ai Răutului, și se abătea mereu de la linia orizontală de pe o culme pe alta a dealului. Și, din vârf, mereu se înălța în zare tot mai mult dealul Bacsanilor, a cărui siluetă masivă prevestește apropierea Carpaților.

Cerul senin, în afară de cei câțiva nori albi spre apus, promitea o zi frumoasă.

Cu toate că soarele abia se ridicase peste orizont și razele lui aureau suprafața miriștilor, era cald, și aerul vibra de funigei.

Iorgu Răutu, neatent pentru tot pitorescul care îl înconjura, se simțea cam turburat de așteptarea întâlnirii cu baronul „Gulfstream“.

Acesta era, în felul Iui, un pionier al rusificării Basarabiei pe calea matrimonială — cu ajutorul „stabscăpitanlor” ^[1], vânători de fete de boieri cu zestre.

Balt de origină, dar un neprihănit patriot moscovit, el era înzestrat cu o „largă natură“ rusă, mulțumită căreia castelul strămoșesc din Liflanda căzuse demult în mâna cămătarilor. Cariera lui militară a fost curmată la gradul de „stabscăpitan“ în urma vecinicelor orgii și scandaluri, cari n-au mai putut fi tolerate nici chiar în mediul ofițerilor de origină curat rusească.

Dar înainte de accidentul final, fiind în posesiunea încă a farmecelor uniformei, bravul stabscăpitan a avut norocul să răpească inima domnișoarei Elisaveta Ramani din Țiuleni, care, împreună cu sora ei mai mică, Annetta, moștenise de curând de la părintele său, cavalerul Andrei Ramani, cele zece mii de fălci din Țiuleni. Așa încât retragerea în rezervă a stabscăpitanului, baron August Milbrey von Pfälzer-Gröner zu Holstorm, a avut loc nu numai cu foc bengal, dar și cu onorurile cuvenite unui mare latifundiar din Basarabia.

Instalat în conacul din Țiuleni, „baronul Gulfstream“ a căutat sa schimbe cât se poate mai puțin felul de viață, pe care îl dusese în diferitele garnizoane provinciale, înainte de cataclism.

Dar ceea ce tulbura opinia publică a elitei din județul S*** n-au fost atât scandalurile și orgiile sale, cât elasticitatea concepțiunilor sale asupra vieții de familie.

La Țiuleni, împreună cu baroana de Holstorm a rămas să trăiască și sora ei Annetta, căreia îi aparținea o jumătate din moșie.

Și foarte în curând preotul din Țiuleni — care după legile rusești, cu „condica lui metricală“, reprezenta și oficiul de stare civilă — a avut de rezolvat un caz de conștiință foarte grav. Chemat să boteze la curtea baronului de două ori în același an, el a fost silit să înscrie în condica lui, pe ambii prunci ca fiind copiii legitimi ai baronului August Milbrey von Pfälzer-Gröner zu Holstorm din Țiuleni și ai soției sale Elisaveta, născută Ramani.

Cugetul sărmanului preot a fost pus la grea încercare: baronul era bogat și darnic și, în același timp, ca reprezentant al ideii de rusificare și de civilizare a sălbătăciunilor Basarabiei, era și foarte puternic. Ce-i putea opune un biet popă de țară, și încă apăsat de moldovenismul său, agravat de prea puțină cunoștință de carte? Șubredele sale noțiuni de fiziologie?

În curând problema aceasta de fiziologie a ajuns și mai grozavă.

Când primele odrasle ale acestei căsnicii s-au ridicat, și la curtea din Țiuleni apăruseră și guvernante, condica metricală înregistra un fenomen și mai catastrofal, constatând că, în anii buni, sporul familiei legiuite a baronului Milbrey fon Pfälzer-Gröner zu Holstorm era și de câte trei noi născuți în același an.

Acest fapt, cunoscut de toată lumea, nu putea da loc însă la nicio intervenție din partea autorităților locale, cari aveau toate motivele de a închide ochii asupra acestor mici perturbări fiziologice, când era vorba de un stâlp al împărăției, ca baronul Gulfstream, bogatul și puternicul castelan al Țiulenilor, și pe de asupra mare patriot și factor de civilizație într-o provincie mărginașă de curând anexată.

Misiunea civilizatoare a moscovitului din Liflanda se manifesta de cele mai multe ori numai prin maltra-tarea evreilor — mai cu seamă în epocile, care urmau după orgiile sardanapalești din Țiuleni.

Însă nici chiar boierii moldoveni nu erau cu totul la adăpost de excesele patriotice ale baronului. Foarte susceptibil, credea că onoarea sa e atinsă adesea de cuvântul sau de gestul cel mai nevinovat, sau chiar de refuzul de a lua parte la petrecerile lui; ceea ce, de altfel, considera și ca o lipsă de patriotism sau de „suflet rusesc“, dacă nu chiar ca o manifestare de „separatism“. Rar contactul unui boier moldovean cu seniorul Țiulenilor nu se sfârșea prin provocare la duel.

Iorgu Răutu înțelegea dar sfiala lui Aizic, și dacă totuși pornise spre Țiuleni, unde nu fusese de mulți ani — de la moartea bătrânului cavaler Andrei Ramani, aceasta dovedește, cât de mult ținea el să pregătească Smărăndiței cuibul ei din Năpădeni.

1. (Un grad ofițeresc în Rusia, intermediar între locotenent și căpitan.— Nota autorului.)