În preajma revoluției/Volumul I/Capitolul XLV. Autodafé...

În preajma revoluției. Volumul I. Prolog. Smaragda Theodorovna de Constantin Stere
Capitolul XLV. Autodafé...

În tot timpul acesta Natalia Chirilovna Voronin a putut veni foarte rar la Năpădeni,

Starea lui Anatol Voronin s-a agravat mult după călătoria la Odesa. Paralizat de ambele picioare, el nu se mai putea mișca, își petrecea zilele într-un fotoliu pe rotițe și Natalia Chirilovna îl îngrijea cu mult devotament și abnegațiune. De altfel, ea observă din partea Smaragdei oarecare rezervă, chiar răceală, și, deși nicio aluzie la trecut ea nu și-a permis, dar se simțea totuși jenată de amintiri.

Smaragdița nu-i adresa nicio întrebare.

Pe la sfârșitul lui mai tinerețea și constituția ei, în fond, cu toată delicatețea liniilor, foarte viguroasă, biruiseră. Smaragdița începu să se întremeze mai repede, dar resortul sufletesc era încă foarte slăbit.

În această stare ea a trebuit să ia o hotărâre față de Vania, pe care nu mai avu curajul s-o înlăture, nici măcar să o amâie, primind sugestiuni sau chiar injoncțiuni din partea babei Vasilca și a Irinei,— hotărâre ale cărei consecințe simbolizau, mai târziu, pentru Vania situația lui în sânul familiei.

Curând după dispariția Soniei, când o agravare în starea sănătății lui Vania inspiră Irinei noi îngrijiri, baba Vasilca, consultată de aceasta, își formulă verdictul:

A intrat, maică, moartea în copiii casei! Cine știe pentru ce păcate! Hm!.. Ar trebui vândut plodul, să între în alt neam!

După credința populară, înrădăcinată pe vremuri în tot nordul Basarabiei, vânzarea unui copil, fără să-i schimbe starea civilă pe acest glob de tină, îi introducea în sânul familiei cumpărătoare pentru lumea mai bună — și astfel se puteau devia fulgerele Nemezidei mistificate.

Sub impresiunea cuvintelor babei Vasilca, Irina, profitând de prima zi, când starea doamnei îi îngădui aceasta, se îndreptă spre salonașul, unde dumneaei, în ceasurile de după amiază, era întotdeauna așezată la lucru.

— Sărut mâna, coniță! — auzi pe neașteptate, tresărind, Smaragda Theodorovna, vocea înăbușită a Irinei.

În fața ei apăru silueta masivă a doicii lui Vania, puțin răzimată de pervaz, răsucind nervos un colț ai șorțului ei alb; ochii albaștri o fixau cu stăruință, și parcă cu oarecare animozitate.

— Sărut mâna, coniță! Baba Vasilca zice așa: că trebuie vândut conașul Vania, e tot bolnav și, Doamne ferește, după duduița Sonia să nu-i vie rândul, că așa zice lumea că se întâmplă când moartea își face făgașul într-o casă. Trebuie vândut, coniță! Nu poate fi lăsat ca un copil al nimănui! Altfel păcatul are să fie pe capul nostru pentru un suflet nevinovat...

Un moment ochii albaștri ai slugii și cei negri ai stăpânii se fixau în tăcere.

Irina respira sacadat, sânii grei i se ridicau cu violență, dar ea nu se intimidă. Și nu vroiau să se lase în jos ochii albaștri, în care se citea revolta și acuzarea.

Ochii negri cei dintâi și-au întors privirea.

— Mă gândeam și eu, deși poate îi mai mare păcat să ne îndoim de mila lui Dumnezeu,— sfârși rece Smaragda Theodorovna.— Am să vorbesc cu Paraschiva lui Vichentie, care e blagoslovită de mulți copii și-s toți sănătoși.

* * *

Duminecă, după ce popa Vasile în urmă liturghiei a mai slujit un moleben la curte, la care Smaragda Theodorovna s-a rugat cu multă râvnă, a urmat cu resemnare sugestiunilor babei Vasilca.

În odăița de lingă bucătărie, la fereastră, aștepta în haine de sărbătoare Paraschiva lui Vichentie — femeie uscățivă, îmbătrânită înainte de vreme.

Ea ținea în dreapta ei o monedă de aramă de două „copeici“ și, solemnă, se adresă stăpânei, alături de care mergea Irina cu copilul în brațe, urmând-o în cortegiu,

Margareta Jozefovna, mama Zoița, jupâneasa Marghioala și încă câțiva din domesticitate.

— Ce căutați, oameni buni? — întrebă Paraschiva, parcă nerecunoscând pe cei de sub fereastră.

— Avem un copil de vânzare, nu aveți cumva nevoie de dânsul? — răspunse Smaragda Theodorovna, fără voie stingherită și emoționată de acest rol.

— Slavă Domnului! Avem destui copii, dar mila Domnului nu se respinge. Cât cereți pentru copil, să trăiască, că-i voinic și frumos?

— Cât v-o lăsa inima, că îl vindem numai pentru mila lui Dumnezeu, și numai ca să fie drept vândut, ne veți da un ban.

— Cu mila lui Dumnezeu, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor! Iaca banul! întinse Paraschiva cele două copeici pe fereastră.

Smaragda Theodorovna își făcu cruce, luă banul și apoi, ridicând copilul din brațele Irinei, îl trecu pe fereastră Paraschivei:

— Pentru mila lui Dumnezeu, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor! Iaca și copilul! Să trăiască și Dumnezeu să-l blagoslovească!

Mâinile îi tremurau și, cu statura ei mică, Paraschiva a trebuit să se plece repede ca sa poată prinde copilul.

Făcându-și cruce, Paraschiva rosti răspicat, apăsând asupra fiecărui cuvânt:

— Mulțumim lui Dumnezeu, pentru blagoslovenia lui! Am un copil mai mult, să-l blagoslovească și să-l miluiască Domnul Dumnezeu, și să-i dee sănătate și viață lungă, ca și celorlalți copii ai mei. Amin!

— Amin! — au răspuns Smaragda Theodorovna și toată asistența.

Smaragda Theodorovna după această ceremonie, abia stăpânindu-și firea, repede s-a întors în casă, s-a retras în iatacul ei, unde din nou își îndreptă rugile către Maica Domnului.

Irina, intrând în cămăruța bucătăresei, luă pe copil din brațele Paraschivei:

— Să mi-l dai,— spuse ea,— să-l îngrijesc pentru tine ca mamă.

Femeile care, grave, își vorbeau cu înțeles, s-au sărutat și s-au despărțit.

Domesticitatea s-a împrăștiat în tăcere.

Nemezida a fost propițiata...

Dar Vania și-a asigurat o familie într-o lume mai bună, căci din acest moment, în credința satului, dacă Vania rămânea în această vale a plângerii „cuconaș“, un „puiu de boier“ din familia Răutu, în fața lui Dumnezeu, pe cealaltă lume, el urma să se înfățișeze printre numeroșii copii ai bucătarului Vichentie și ai soției sale Paraschiva.

Față de împrejurarea fericită pentru toată casa, că interesul doamnei pentru viața din jurul ei se renăscuse, își permise și Margareta Jozefovna să-i atragă atențiunea asupra siluetei Gafiței, care îi inspira bănuieli legitime.

Smaragdița a fost foarte atașată de sora ei de lapte, de care nu se despărțise niciodată.

Era deajuns, pentru descoperirea adevărului, o singură privire aruncată asupra Gafiței, care, totdeauna voinică, stătea, acuma enormă în fața ei, plecând capul în jos și ștergându-și ochii cu mâneca.

Rămase singure în iatac, Smaragdița o întrebă cu blândețe:

— Cine-i? Am să spun boierului, și oricine o fi te va lua.

Gafița plângea în hohote, fără a răspunde.

Smărăndița o luă cu bunătate de mână și insistă:

— Se întâmplă nenorociri de aiestea. Voi fetele sânteți proaste și credeți pe orice pierde-vară. Dar nu-i nimic. Oricine o fi, n-o îndrăzni să se deie în lături când îi va vorbi boierul. Spune-mi, cine-i?

Gafița căzu în genunchi și îmbrățișă picioarele stăpânei, și, printre sughițuri de plâns, abia se auzi:

— Graful, graaful!..

Smaragdița simți ca o împunsătură de cuțit în inimă. Un cerc de fier îi strânse capul și-i stinse lumina din ochi.

Peste mai multe clipe de tăcere, abia putu șopti ea cu dezgust:

— Pleacă! Pleacă!

Mai târziu, mama Zoița o găsi fără simțire jos, înaintea icoanei...

Totuși această lovitură parcă a servit ca un stimulent, care a ajutat pe Smaragdița să-și biruiască marasmul sau poate să-și înăbușe în adâncimile subconștientului regretul.

Ea găsi în sine chiar energia să se intereseze de soarta Gafiței și puse la cale căsătoria ei cu feciorul Nicache, care pentru o zestre bogată era gata să „acopere păcatul“.

Coana Anica Mesnicu, după ce primejdia trecuse, își reluase ocupațiunile și peregrinațiunile.

Ea sosi din nou într-o zi la Năpădeni, pentru o panahidă, cerută de moravuri în anumite răstimpuri la mormintele recente.

Smaragdița a luat parte de data aceasta cu oarecare interes la pregătiri, deși încă nu-i era îngăduit să vadă mormântul Soniei.

Coana Anica, cufundată în ornamentarea complicată a „colivei“, își descărca noutățile, aflate pe la curțile boierești, și deodată se bătu peste gură cu palma și se îndreptă cu vioiciune spre Smaragdița:

— Doamne, iartă-mă! Am uitat vestea cea mai nouă! Știi pe graful nostru — leahul cela? M-a mirat că de mult nu l-am mai văzut pe aicea. N-a venit măcar să întrebe de sănătate, nici la dumneavoastră în Năpădeni, nici aiurea. Și acum ce am aflat, soro dragă! A fost un mare scandal la club, sfadă grozavă, cu bătăi, la joc de cărți, bucluc mare! Și atunci cică graful n-a mai putut sta în polc și a dat ostavcă. Și s-a dus îndată, nu se știe unde, și dus a rămas!

Smaragdița asculta în tăcere, eu buzele strânse de dezgust, cu fața acoperită de paloare; apoi se ridică și hotărât declară coanei Anica:

— Mă duc și eu cu dumneata, coană Anică, la panahidă. Nu mai pot răbda! N-am văzut până acuma mormântul sărmanei copile.

Obiecțiunile au fost zadarnice. Când s-au auzit clopotele de la biserică, și a fost tras „faetonul" la scară, Smaragda se așeză în trăsură alături de coana Anica.

În biserică nu se găseau decât două-trei bătrâne. Popa Vasile și dascălul Andronache, la vederea cucoanei Smaragda, au oficiat cu sârguință și solemnitate. Smaragdița în tot timpul slujbei a stat în genunchi, rugându-se din tot sufletul ei îndurerat, străină de lumea din jurul ei.

Când preotul s-a îndreptat spre mormântul din curtea bisericii, ea pășea ferm alături de coana Anica și, căzând în genunchi, și-a pus fruntea pe piatra de marmoră.

Popa Vasile cu dascălul Andronache, sfârșindu-și citirile, ca să nu mai tulbure rugăciunile mamei, s-au retras discret. Au plecat și babele. Coana Anica s-a dat puțin la o parte și ea și, așezată pe o bancă de piatră, la ușa bisericii, aștepta smerit.

Deodată ea tresări: fața Smaragdiței parcă radia de lumină, ochii ei ardeau, dar ardeau de extaz, de bucurie senină; un surâs fericit îi întredeschidea gurița.

Coana Anica, surprinsă și speriată, se ridică în picioare.

Smaragdița, fără să-și întoarcă capul, își întinse mina spre ea și o chemă:

— Coană Anică, coană Anică! Vezi, vezi? Maica Domnului! Iaca, acolo stă în lumină cu Soniușa mea în brațe, care râde și mă blagoslovește! M-a iertat! M-a iertat! Ah, Doamne! — și își puse din nou pe marmora rece a mormântului fruntea ei parcă luminată de o aureolă.

* * *

Peste puțină vreme, liniștindu-se, Smaragdița, înseninată, parcă ușurată sufletește, a plecat spre casă, fără să mai adreseze un cuvânt coanei Anica.

Și acasă n-a stat de vorba cu nimeni. Dar luându-și rămas bun de la toată lumea, plecând înspre iatac, ea sărută pe neașteptate mâna lui Iorgu Răutu, surprins și bucurat; apoi s-a închis în iatacul ei.

Multă vreme a stat Smaragdița, potolită în fotoliul ei; apoi, găsind în bibliotecă romanul de Georges Sand „Indiana“, cu mișcări hotărâte și măsurate îl băgă în sobă și, cu o pagină ruptă din „Niva“— pagina cu portretul împărătesei Eugenia — aprinsă la candelă, îi dete foc și mestecă cu cleștele până ce nu mai rămase decât un morman de file carbonizate.

În flăcările „Indianei“ a fost arsă și Mignonetta — Smaragdița; iar din cenușă a răsărit Smaragda Theodorovna Răutu, stăpâna Năpădenilor.

* * *

Pacea și liniștea domneau din nou la Năpădeni.

Îndatoririle de gospodină și de mamă i-au dat Smaragdei Theodorovna puterea să-și gonească până și reminiscențele din romanul Mignonettei.

Ea privea trecutul ca un fel de vis bolnav, suferit de o eroină închipuită — Indiana sau Lelia, cari nu puteau avea nimic comun cu Smaragda Theodorovna, matrona austeră a societății județene și castelana respectată a Năpădenilor.