În preajma revoluției/Volumul I/Capitolul XLVI. Grația divină
Numai amintirea Soniei provoca o vreme în sufletul Smaragdei Theodorovna o acută durere și conștiința de vină, pe care căuta s-o ispășească prin refugiul în religie.
Dar și aici veni în curând mângâierea.
Smaragda Theodorovna nu lipsea de la nicio slujbă la biserică și mereu invita la curte pe părintele Vasile — ajuns mare favorit — pentru diferite rugăciuni, sfințire de apă și alte mici servicii.
Grația divină n-o părăsise. Mai multe viziuni au creat o strânsă, o intimă legătură între ea și Divinitate; Maica Domnului, cu care se găsea în contact aproape zilnic, a absolvit-o de păcat, hărăzindu-i și un semn material de reconciliere cu sufletul Soniei.
Puțină vreme după ce deosebita protecție a Providenței i-a fost manifestată la mormântul Soniei, Smaragda Theodorovna veni intr-o zi din biserică mai senină și mai împăcată cu sine, cum se întâmpla de obicei în zilele când primea vreun mesagiu din partea puterilor divine.
În acea seară mama Zoița fu surprinsă foarte când i se porunci să așterne pentru conu Iorgu în iatac: stăpâna primise de la Maica Domnului făgăduința că locul Soniei nu va mai rămânea multă vreme gol.
Bătrâna, bucuroasă, se plecă până la pământ în fața icoanei Maicii Domnului.
Din acest moment iatacul conjugal n-a mai fost dezertat de Iorgu Răutu.
Nașterea unui al treilea fiu, Costea, dovedi însă că ceasul ispășirii depline nu sosise încă.
Smaragda Theodorovna își birui decepția.
Și o nouă recrudescență a exaltării sale religioase îi dădu în curând seninul implorat de ea al milei Domnului.
Ea se ruga cu multă smerenie și râvna la Maica Domnului să-i dăruiască, în semn de desăvârșită absoluțiune, în locul Soniei o altă fetiță.
Și ruga aceasta i-a fost auzită.
Un an după nașterea lui Costea, ea anunță lui Iorgu, cu mare bucurie, vestea cea buna:
Stând la rugăciune în fața Icoanei Maicii Domnului, ea văzu cum Icoana se lumina de lumină nepământească, și Maica Precista, cu Sonia în brațe, blagoslovind-o cu multă milă, îi întinse fetița, care a îmbrățișat-o și a sărutat-o cu drag.
Astfel fu născută Mașa, și Smaragda Theodorovna a rămas ferm convinsă toată viața că în aceasta reînviase chiar sufletul Soniei.
Cu vremea, exaltarea religioasa a Smaragdei Theodorovna s-a transformat în convingerea din ce în ce mai adâncă, mai nestrămutată, că ea este un „vas ales“, un organ al Providenței, ale cărui puteri nu izvorăsc din lutul ei pământesc.
Au trecut ani până ce procesul acesta a fost desăvârșit, și în județul S*** a fost întronată autoritatea infailibilă a unei matrone sfinte și austere care, ca orice teocrație, exercita o implacabilă cenzură de moravuri asupra societății județene și, mai cu seamă, asupra elementului feminin.
Dar chiar de la începutul acestei evoluții Smaragda Theodorovna a găsit în sentimentul ei religios puterea de a arunca un văl asupra anilor vijelioși ai tinereții.
Chiar clipele acele de ispită și de încercări, ea ajunsese aproape să le asemene cu cele patruzeci de zile din pustiu, care-i pregăteau calea spre slavă și grația divină.
Sinceritatea ei impunea și lui Iorgu Răutu dacă nu aceeași convingere, dar resemnarea față de o credință, care prin însăși firea ei era tot așa de inscrutabilă ca și căile Domnului — și cu atât mai mult că inteligența și tăria de voință a Smaragdei Theodorovna treceau cu mult peste resursele lui Iorgu Răutu.
Pacea și liniștea în căsnicia Răuteștilor nu mai puteau fi tulburate.
Iar Vania?
Vania creștea sub îngrijirile „mamei“ Irina și, fără să știe, absorbea prin toți porii săi sufletești efluviile tragediei sentimentale a Smaragdiței.
(Sfârșitul prologului)