În preajma revoluției/Volumul I/Capitolul XVIII. Patronajul Nataliței

 

Conu Iorgu nu se grăbea să introducă pe Smărăndița în cercul rudelor și al relațiunilor sale din sânul boierimii locale.

Strângerea recoltei i-a dat mult de lucru, apoi și Smărăndița era la început preocupată de luarea în posesiune a mecanismului căsniciei, și avea nevoie de un timp și pentru restabilirea echilibrului său sufletesc.

Iar în urmă, lunile octombrie și noiembrie, ploioase, întotdeauna îngreuiau nespus comunicațiunile în tot nordul Basarabiei, cu solul ei greu și cu lipsa totală de drumuri practicabile.

După căderea zăpezii, soții Răutu au putut, în sfârșit, să întreprindă pe drumuri de sanie vizitele impuse de protocol.

Smaragda Theodorovna n-a găsit însă în sânul neamurilor noi și nici în înalta aristocrație județeană, cu excepția Nataliței Voronin, vreo legătură de prietenie, care să-i poată servi ca sprijin moral și să-i dea vreo directivă în noua ei viață.

Căsnicia Răuteștilor a fost întemeiată, în adevăr, în faza cea mai tristă a vieții sociale din Basarabia.

Iorgu Răutu, chiar dacă nu avea o conștiință națională — necunoscută pe atunci în Basarabia — dar prin faptul însuși că nu vorbea rusește, nu putea avea relațiuni sociale mai strânse decât cu boierii bătrâni.

Smărăgdița însă, distanțată aproape cu două generații, nu putea fi, fatal, decât cu desăvârșire dezorientată în cercul acestora.

Anomaliile vieții lor conjugale, fiind astfel încă agravate de condițiunile sociale — descrise cu atâta plasticitate de Diogenul județean în monologul său — ea se simți rătăcită și părăsită într-o lume străină și ostilă.

Raporturi mai prietenești ea n-a putut lega decât cu Natalia Chirilovna Voronin.

Aceasta, crescută într-un „institut al nobilimii“ din Kiev și măritată cu un căpitan în rezervă, fusese pe deplin rusificată ca sentiment, nu vorbea în familie decât rusește, deși nu tocmai corect, și nu uza de limba părinților decât în raporturi cu domesticitatea și cu țăranii de pe moșie. Fire foarte veselă și, sub masca de ingénue de institut, foarte largă și liberă în ce privește normele de viață, ea se simți obligată să patroneze pe Smaragdița în sânul elitei S***-ciene, și să-i desăvârșească educația mondenă.

Atrasă de „mătușica“ ei, cu zece ani mai tânără, Natalița Voronin avea o reală afecțiune pentru dânsa și multă dorință de a o ajuta, dar foarte puțin tact, și mai puțină pătrundere psihologică.

Când într-o zi luminoasă, dar rece de decembrie, Smaragda, ridicată de Iorgu Răutu în brațe, învelită în blănuri, fu depusă ca un mic ghem, în vestibulul casei din Onițcani, Natalia Chirilovna nu mai putu de bucurie,— după ce o dezbrăcă ea însăși, o îmbrățișă, o sărută, râzând și vorbind mereu și dezmierdând-o ca pe un copil; o copleși cu întrebări, fără să aștepte răspunsul și apoi o duse în iatacul ei, lăsând pe conu Iorgu în seama căpitanului Voronin — bărbat mustăcios și afabil, dar taciturn din fire, și care, de altfel, în societatea lui Iorgu Răutu, nici nu avea nevoie să vorbească, pentru că acesta tot atât de puțin vorbea rusește, ca și Voronin moldovenește.

— Ești răutăcioasă, răutăcioasă, tiotia Smaragdița! — spunea Natalia Chirilovna, așezând pe Smărăndița intr-un fotoliu din iatac.— De ce atâta vreme n-ai venit? Eu te așteptam, te așteptam! Sânt așa de bucuroasă că am o mătușă așa de drăguță, tinerică și frumoasă! Eu sânt așa de singură, aici între urșii aceștia din S***.

Și aruncându-se în fața fotoliului în genunchi, Natalia Chirilovna din nou îmbrățișa și săruta pe Smărăn-dița, care sub avalanșa aceasta de alintări nu putea spune niciun cuvânt.

Puțin stânjenită de manifestările și expansiunile „nepoatei“, cu care nu s-a întâlnit decât o singură dată, din ziua nunții, Smărăndița a fost totuși mișcată și adânc recunoscătoare pentru această primire.

— Bine că ai venit, acuma avem să ne vedem des, des, des!.. Eu am să vin mereu la tine, la Năpădeni, și ai să vii și tu la mine. Avem să trăim bine, bine! Avem să fim ca două surori. Avem să ne spunem una alteia tot, tot! da? Așa, dragă Smărăndițo, tușică dulce?

Smărăndița nu știa ce să-i spună, dar lipindu-se ca un copil de Natalia, a dat prin aceasta răspunsul pe care-l aștepta dânsa.

— Ești fericită? Moș Iorgu e drăguț cu tine? Îl iubești? Iaca, eu n-aș putea iubi pe un bătrân. Iaca, Tolea are numai zece ani mai mult ca mine, și îl găsesc cam bătrân pentru mine! Ha-ha-ha! Zău așa! Câteodată vreau să zburd, să mă joc, dar el doarme, sforăie, ha-ha-ha! Ce poate face ou tine atunci moș Iorgu? E bine? Zi-i-i! — își lungea cuvintele Natalia.

Smărăndița se dezlipi de ea, și, roșită, apăsându-și tâmpla cu degetul din stânga, se simți adânc turburată de aceste întrebări indiscrete, la care ea n-ar îndrăzni să răspundă nici sieși singură.

— Ha-ha-ha-ha! — se revărsa Natalia Chirilovna.— Parcă ești încă o fetiță de institut. Ce te rușinezi? Noi, femeile măritate, trebuie să ne ajutăm și să ne spunem totul, totul! Bărbății sânt proști. Ce înțeleg ei? Și nu trebuie să te lași, că altfel își vor lua nasul la purtare; chiar și moș Iorgu, așa bătrân cum e, căruia i-a dat Dumnezeu o bombonică atât de drăguță ca tușica mea, Smărăndița. Ha-ha-ha!

Natalia Chirilovna din acest moment se credea în drept să ia pe Smărăndița sub protecțiunea ei. Cei vreo cincisprezece kilometri, care despărțeau Năpădenii de Onițcani, nu puteau împiedica întrevederile aproape zilnice, dar adesea justificau rămânerea peste noapte a Nataliței Chirilovna la Năpădeni.

Smărăndița, redusă înainte aproape exclusiv la societatea mamei Zoița și a Gafiței, găsea acum în contactul cu Natalița o reconfortare și o distracție, pe care altfel nu le putea avea la Năpădeni.