În preajma revoluției/Volumul I/Capitolul XIX. Maternitatea

 

În curând prietenia ajunse și mai prețioasă pentru Smărăndița — din momentul când distracțiile mondene nu-i mai erau îngăduite.

Așteptarea maternității, înainte de vârsta de șaisprezece ani, a speriat-o și a deprimat-o.

Chiar descoperirea stării sale se datora. într-o zi Smărăndița, înghemuită într-un colț al divanului, învelită intr-un șal, palidă și febrilă, la îmbrățișările, se lipi de ea, abia stăpânindu-și lacrimile.

Natalia Chirilovna, după două-trei întrebări, și-a dat seama îndată de situație:

Ah, copiliță dragă, dar ești însărcinată! — a exclamat ea.— O păpușă să dea naștere la o altă păpușă.

Și „nepoțica“, strângând în brațe cu duioșie de mamă pe „tușica“, începu să plângă și ea.

Apoi firea ei, biruind prima impresie, i-a sugerat nota justă:

— Ah! tușică, Dusia mea, acuma ai să-mi dai o verișoară! Ha-ha-ha-ha! Și tu n-ai știut nimica, puica mamei! Și nu știe nimica nici varvarul de moș Iorgu! Ha-ha-ha, cum am să fiu eu fericită să mă joc cu păpușica de mătușă odată cu păpușica de verișoară.

Sarcina era purtată greu de un organism încă în dezvoltare. Teama de consecințe, conștiința răspunderii și instinctul misterios au accentuat la Smărăndița expresia de gravitate și de melancolie, care tot mai mult înăbușea izbucnirile de zburdălnicie copilărească a Mignonettei de altădată.

Iorgu Răutu, prevestit de Natalița — care în același timp cu o notă de reproș îi atrăgea atențiunea asupra îngrijirilor de care are nevoie Smărăndița — era prins de sentimente contradictorii: era fericit și se simțea mândru, nici el nu știa pentru ce, dar, în același timp, cuprins de o mare jale pentru Smărăndița, parcă se simțea și vinovat, iarăși fără să-și dea seama pentru ce.

Văzând această miniatură de femeie, apăsată de grozava povară a maternității, el, stângaci și lipsit de resurse ca întotdeauna, nu știa cum să-i vie în ajutor; și suferea pentru prima oară de lipsa de contact sufle-tesc cu aceea, care își legase viața ei tânără de un bărbat mai mult decât matur, dar fără pregătire pentru răspunderea ce și-a luat-o.

— Smarandi... Smaragdițo dragă, nu ți-e bine? — iarăși nu găsea el să-i spună altceva.

— Mulțumesc, Egor Stepanovici, n-am nimic.

— Poate vrai să ne ducem la cineva? La Dimu? La Berceștii? Ne așteaptă și Cazareștii la Vântura sau poate s-o poftim pe Natalița să șadă la noi.

— Nu, mulțumesc, Egor Stepanovici! N-aș vrea să mă duc nicăieri; sânt obosită, iar Natalița va veni ea singură.

— Poate să ne plimbăm puțin cu sania? E soare și frumos.

— Nu, nu, mulțumesc, Egor Stepanovici! E frig.

Iorgu Răutu ofta și-și freca palmele de genunchi, cu mișcarea obicinuită, nemaigăsind alt subiect de conversație; el abia își reținea gestul de mângâiere, la care îl îndemna jalea și afecțiunea, simțind subconștient că acest gest n-ar fi găsit răsunetul dorit în sufletul Smărăndiței. Și, oftând din nou, uriașul se ridica și greoi, încovoiat, ieșea din iatac.

Doctorul Cojocărescu se arăta cam îngrijorat și el, și explicațiunile lui apăsau și mai mult conștiința iui Iorgu Răutu.

Înțelegi, coane Iorgule, deși micuța e fată voinică, sănătoasă tun, dar e încă un copil, e prea plăpândă, crește încă. Nu-i coaptă pentru a fi mamă. Trebuie să deschidem ochii în patru, să veghem. Și trebuie liniște. S-o ferim de supărări. Să nu o obosim. Să căutăm să nu fie prea mult singură, că-i vin gânduri negre, dar nici să fie tămbălău în jurul ei, de care să-i vuiască capul.

Bietului conu Iorgu îi și vuia capul, sub nămolul acesta de sfaturi și recomandări inextricabile.

Din fericire, coana Anica Mesnicu a fost gata să ia asupră-și înalta directivă a căsniciei. Natalia Chirilovna, cu tot temperamentul ei epicurian, și-a jertfit mult petrecerile din acea iarnă, și a fost aproape nedespărțită de „micuța ei de tușică“.

Iar conu Iorgu Răutu, care și-a redus cu mult isprăvile cinegetice, și mai mult încurca lumea prin încercările lui nedibace și zadarnice de a fi util.

Primăvara, interesele gospodăriei, chemându-l la câmp, i-au mai potolit zbuciumul și zelul, ușurând astfel sarcina celor de acasă, dând și mai multă liniște Smărăndiței.

Pentru aceasta lunile, săptămânile și zilele se scurgeau ca într-o aiureală; suferința fizică și apăsarea sufletească, în mijlocul pregătirilor pentru ziua cea mare, parcă o izolau de lumea din afară. Nu-și dădea seama nici de sfârșitul iernii, nici de frumusețea primăverii, nici de căldurile verii, până la sfârșitul lui iunie, pe când se așteptă dezlegarea.

Apropierea, acestei zile, cu tot toiul secerișului, îl imobiliză iarăși pe Iorgu Răutu în curte.

Doctorul, instalat în casă, împreună cu moașa boierimii din S***, Fecla Ivanovna — femeie veselă și foarte iscusită în meșteșugul ei, ușoară la pas, cu tot volumul ei respectabil, și cu o mână care avea puterea unui resort de oțel și mângâierea de mătase — ajunseră adevărați stăpâni ai Năpădenilor și terorizau pe nenorocitul soț.

Coana Anica și Natalița își dădeau în zadar toate silințele că să-l astâmpere. Accesul la iatacul Smărăndiței îi era oprit; el nu putea afla nimic decât de la Gafița, mama Zoița sau jupâneasa Marghioala, care nici ele nu puteau afla mult în momentele scurte în care serviciile lor erau necesare pe lângă doamna; iar ceilalți, enervați de mesajele și întrebările mereu aceleași pe care le adresa bietul om, îl repezeau, în conștiința gravei lor misiuni, fără multă ceremonie.

— Ce vrai să fie, omule? — îi spunea doctorul.— Doar n-are să nască la fiecare cinci minute câte un copil! Așteaptă, abia sântem la început.

— Vai de mine, coane Iorgule,— exclama coana Anica,— ai crede că dumneata naști. Biata Smărăndița e liniștită, mititica de ea, și cuminte.

— A! moș Iorgule, — se răstea la rândul ei și Natalița, — avem destulă grijă ca să nu ne mai bați capul și dumneata.

Numai Fecla Ivanovna era ceva mai îngăduitoare și, cel puțin, stătea mai mult de vorbă cu el. În haina ei profesională, albă și rotundă, cu fața roșie ca un măr domnesc, cu bobițe de rouă pe frunte, ea se oprea provocător în fața lui Iorgu, cu mâinile în șold și râdea:

— Ha-ha-ha! Caraghioși mai sunteți voi, bărbații tineri. V-ați făcut cheful și apoi parcă se prăbușește pământul. Lasă, cu toții ne-am făcut așa; și așa va fi până la sfârșitul lumii, păn’ce va pieri omenirea aiasta. Dar mata nu încurca lumea degeaba, Egor Stepanovici. Liniștește-te, nu pentru întâia oară scot eu pui de boieri la lumină! Totul va fi bine! Hai, șterge-o să nu te mai văd pe aici!

— Dar, Fecla Ivanovna, îi merge bine? Cum se simte? Ce spune? N-aș putea s-o văd, măcar prin crăpătura ușii? Și apoi poate are să fie nevoie de mine să dau vreo poruncă, să trimit undeva?

— Lasă, că dacă va fi nevoie te chem eu. Du-te să stai în flighel acolo. Hai-hai, fii cuminte. Ce păcate am eu totdeauna cu însurățeii iștia tineri.

Iorgu Răutu pleca resemnat, în cea din urmă încăpere a flighelului, dar nu putea găsi astâmpăr; se ducea în ogradă, se năpustea asupra celui dintâi argat care-i ieșea în cale, și, gesticulând cu violență, parcă ciocănea cu cele două degete ale dreptei, ca să sublinieze puterea de expresiune a limbagiului său hiperbolic, dar șoptit, pentru ca să nu fie turburată lehuza; apoi se îndrepta din nou spre iatac, în vârful degetelor, stângaci, aninându-se de scaune și mese; pentru ca din nou să fie gonit de cucoana Anica sau de Natalița.

Dar când din iatac răsunară, parcă sfâșiind văzduhul, niște gemete și țipete stridente, el fugi în odăița lui, se aruncă în genunchi, în fața patului, cuprins de groază, și se rugă de Dumnezeu să curme chinurile Smărăndiței nevinovate, să-l pedepsească pe el pentru păcatele lui cele grele.

Câtă vreme a trecut așa Iorgu Răutu nu-și dădu seama, și nici în urmă nu-și aducea aminte. La un moment dat însă, spre dimineață, deodată, a răzbit până la conștiința lui, că parcă și casa și curtea sânt înecate într-o tăcere ciudată și plină de amenințări. Greoi, clătinându-se, s-a îndreptat el spre iatac, și în sufragerie găsi pe doctorul Cojocărescu, căruia jupâneasa Marghioala îi vărsa apă pe mâinile însângerate, iar Gafița îi întindea un prosop alb.

Doctorul liniștit îi surise, spunându-i:

S-a sfârșit, o fată voinică; să fie cu noroc!

Iorgu Răutu se lăsă greu pe divan și simți cum i se urcau noduri în gât.