În preajma revoluției/Volumul I/Capitolul XXIV. Vântura

 

În iarna aceea nobilimea din toată Basarabia se pregătea pentru un mare bal, pe care îl dădea, o dată la trei ani, la Vântura, în palatul din mijlocul parcului său fastuos pe malul Nistrului, înainte de alegerea de mareșal gubernial, domnul Stephan Gheorghevici Cazara, candidatul reales de mai multe ori ca reprezentant al boierimii moldovenești.

Pentru aceasta ocazie Natalița nu s-a îngrijit pentru Smărăndița numai de toaleta ei de bal, dar a silit și pe conu Iorgu să-și reînnoiască garderoba.

După Bobotează, într-o zi plină de soare, care aprindea miliarde de scântei în vestmântul de zăpadă imaculată, de curând lăsată asupra dealurilor din S***, sania încăpătoare a Răuteștilor, cu cei patru cai negri înaintași, în pocnetul de bici al lui Dumitru — monumental ca întotdeauna — zbura spre Onițcani ca să ridice pe Natalia Chirilovna cu soțul ei și a o duce împreună cu stăpânii Năpădenilor la Vântura.

Palatul din Vântura, așezat pe coastă, deasupra Nistrului, își înălța spre aleea de intrare, fațada luxoasă, sprijinită pe colonade corintiene, iar latura castelului, îndreptată spre Nistru, se deschidea asupra unei vaste terase, din care cobora spre țărm, o masivă scară de marmoră.

Musafirii au fost salutați la sosire de Stephan Gheorghevici și de doamna Paulina Andreevna, după rang și greutate, în josul scării, la ușa de intrare, în vestibul, sau în salon, apoi conduși în apartamentele ce le erau rezervate, iarăși după situația lor socială, de înșiși amfitrionii, de grațioasele lor domnișoare, de tinerii moș-tenitori ai numelui sau de majordomi și menajere. Boierii mai mărunți au fost îndreptați spre găzduire pe la vecini sau chiar în sat, în casele administrației.

Smaragda Theodorovna s-a simțit măgulită, când Stephan Gheorghevici, după ce-i sărutase respectuos mina și salutase prietenește pe Iorgu Răutu, i-a condus el însuși în odaia lor, în corpul principal al palatului.

Natalia Chirilovna, cazată în altă parte, în curând a străbătut în camera Smărăndiții, a gonit pe Iorgu Răutu, spre a participa, împreună cu Gafița și o subretă a casei, pusă la dispoziție, la toaleta Smărăndiții.

Cu buclele de păr negru, care îi încadrau ovalul pur, strălucind de tinerețe, cu ochii negri vii, în rochia ei de mătasă înflorită care cădea deasupra crinolinei ca un clopot elegant, Smărăndița Răutu părea o figurină delicată de Sèvres sărită de pe piedestalul ei de porțelan.

Înainte de a se retrage spre a se găti ea însăși, pe când Iorgu Răutu se afla încă în coridor, Natalița șopti „Dusei“:

— Astăzi vei face cunoștință cu foarte multe tipuri interesante, care nu seamănă nici cu urșii noștri moldoveni, nici cu cavalerii de cazarmă.

* * *

O serie de saloane în anfiladă, strălucind de candelabre numeroase cu lumânări de stearină, erau încheiate cu terasa din dos, transformată în grădina de iarnă, de unde se deschidea o priveliște feerică asupra parcului și a oglinzii de gheață a Nistrului, luminată de mii de lampioane colorate.

Intrând în mijlocul mulțimii elegante, Smărăndița se simțea puțin stânjenită alături de silueta greoaie a soțului ei și rușinată de decoltajul care îi dezvelea marmora albă a umerilor și a torsului, încă feciorelnice.

Natalia Chirilovna a însoțit-o îndată până la Paulia Andreievna cu care a încrucișat priviri de înțelegere.

Doamna Cazara s-a risipit în îmbrățișări și aprecieri măgulitoare:

— A-a! Ești fermecătoare, o zână din povești; frumoasă și grațioasă, ușoară ca o silfidă, ai să-mi înnebunești toți cavalerii. Trebuie să dansezi minunat!

La un gest timid al Smărăndiței, coana Paulina o întrerupse fără să o lase să spuie un cuvânt:

— A! Nu. Trebuie să dansezi. Femeie tânăra ca dumneata, dar este o fericire pentru orișicine să te privească.

Doar nu e turc Egor Stepanovici; în vremurile noastre femeile măritate dansează. Dansez și eu. Iată și Cleopatra Constantinovna Brezó, și ei îi place contra-dansul. Am să-ți prezint pe cei mai buni dansatori.

Într-o clipă Smărăndița a fost înconjurată de doamne și domnișoare de toate vârstele și de toate culorile, cari după semnalul dat de Paulina Andreievna, se întreceau în admirație, în îmbrățișări și dezmierdări a tinerei castelane din Năpădeni.

Smărăndița, amețită și asurzită de fastul ce o înconjura și de primirea ce i se făcea, stătea ca fermecată, nu vedea și nu auzea nimic. Doamna Cazara, luând-o de braț, făcu înconjurul salonului, prezentându-i „cavalerii“ în fracuri negre și în uniforme brodate cu fir de aur,— toți mai mult sau mai puțin decorativi și mulți chiar decorați.

* * *

Balul a fost precedat de un banchet, copios și zgomotos, în sunetele orchestrei aduse din Chișinău — taraful, nelipsit, al lui Lemeș, fiind rezervat pentru momentele de expansiune de mai târziu.

La masă, Smărăndița, după recomandarea expresă a Paulinei Andreievna, de acord cu Natalia Chirilovna, a fost dusă la braț de o nouă cunoștință, un ofițer de curând transferat în garnizoana din S***, rotmistrul, contele Wladislaw Przewicki, tânăr elegant, cu o coroană de păr blond ondulat și cu o voce insinuantă de bariton.

Natalia Chirilovna s-a îngrijit să fie așezată la stânga contelui Przewicki.

De cealaltă parte a mesei doamna Cazara urmărea cu simpatie tânăra pereche, pe care o proteja. Conu Iorgu era relegat tocmai la capătul mesei, între două matrone guralive, care stăruiau în laude la adresa Smărăndiței, admirând tinerețea ei, frumusețea ei, grația ei, și insinuând cu prea multă bunătate, că omagiile aduse de cei mai străluciți cavaleri sunt bine meritate, și-și exprimau nădejdea că Egor Stepanovici nu va fi turc și urs, care sa ție ascuns în bârlogul lui din Năpădeni acest giuvaier de frumusețe feminină.

În curând însă atențiunea lui Iorgu Răutu a fost atrasă în altă parte.

Stephan Gheorghevici Cazara, mareșal al nobilimii de mulți ani, era un tactician subțire, care știuse să-și asigure bunăvoința sferelor înalte; admis la curtea din Petersburg ca șambelan, bine văzut și de guvernator, ca și de generalul comandant al diviziei din Basarabia —pe care i-a așezat la dreapta și la stânga Paulinei Andreevna — el cultiva totodată și pe boierii moldoveni, care de nevoie nu vorbeau decât în limba lor maternă, și chiar pe puținii moldovenizanți, cari nu se sfiau să-și afirme caracterul lor etnic, fără să compromită realitatea lor față de împărăție.

Aceștia formau un grup, în frunte cu Alexandru Matveevici Vătruță, un bătrân alb ca zăpada, cu trăsături fine și privire inteligentă, și cu cel mai mare advocat din Chișinău Constantin Dimitrievici Chirilă, un cap de Danton, urât și expresiv, cu o coamă de argint vechi, aruncată la spate. Ei amîndoi aveau sarcina să întrețină pe boierii care nu știau rusește. Însuși Stephan Gheorghevici li se adresa din când în când acestora, cochetând chiar cu frumosu-i graiu moldovenesc.

Iorgu Răutu, care avea oarecare trecere printre boiernașii mai mărunți, a fost obiectul solicitudinilor din acest grup, încât s-a putut sustrage sugestiunilor malițioase ale matronelor vecine de masă.

Aceasta a fost o mare ușurare pentru el și din alt punct de vedere: îi era cu neputință să participe la conversația generală.

Pentru cronicarul acelor vremuri nu e nimic mai greu decât să redea conversația de salon basarabean în primele decade după anexare; din cauza acelorași stratificări de generațiuni, ea se înfățișa ca o adevărată babilonie.

Și nimic nu e mai caracteristic pentru acea pustiire sufletească despre care îi plăcea să peroreze lui Ivan Nicolaevici Telega.

Basarabia, fiind anexată la împărăția Țarilor înainte de a se fi dezvoltat literatura românească modernă, era natural ca societatea basarabeană să nu fi cunoscut limba noastră literară. Dar ea în realitate nu cunoștea nicio limbă literară — chiar, pur și simplu, nicio limbă omenească.

Boierii bătrâni, din generația lui Iorgu Răutu, vorbeau în graiul popular moldovenesc, în care se strecuraseră însă, bineînțeles, termenii tehnici rusești, ca și echivalentele neologismelor din limba noastră literară, încât cu greu putea fi înțeles de românii de peste Prut.

Cei tineri, sosiți proaspeți din școlile rusești (de altfel, pe atunci puțini la număr) știau rusește, dar vorbeau cu un accent și o sintaxă care lăsau mult de dorit.

Iar generația intermediară, al cărei reprezentant tipic era conul Petrache Bârseanu din Boroseni și care forma majoritatea societății pe vremuri vorbea într-un jargon moldo-rus, care ofensa deopotrivă urechea unui român și urechea unui rus - jargon alcătuit dintr-un monstruos amestec de cuvinte rusești și românești, în doze variabile, cu singura deosebire că atunci când ei își închipuiau că vorbesc rusește, acel lexic era împodobit cu flexiuni rusești, iar in cazul contrar — cu cele românești.

De altfel, și rușii pripășiți în Basarabia foarte ușor își însușeau în acest mediu accentul și stilul local, vestit sub denumirea de „dialect basarabean“.

Toate aceste limbi, dialecte și jargoane, răsunau în jurul mesei la banchetul din Vântura, pe cari snobii mai pretențioși le mai presărau și cu câte o frântură de fraze franțuzești.

Dialogurile într-o asemenea societate, fatal, nu pot fi redate decât în traducere, eu toată silința de a păstra coloritul local.