În preajma revoluției/Volumul I/Capitolul XXV. Primul duet

Smărăndița, așezată la dreapta contelui Przewicki, nesigură de ruseasca ei, se bucura în sinea ei, că accentul pronunțat polonez al acestuia putea acoperi moldovenismele ei.

— Să-mi îngăduiți, doamnă,— i se adresă contele, servindu-i în același timp o cupă cu vin, — o întrebare indiscretă. Nu aveți tipul de moldoveancă; sunteți din Basarabia? .

— Da. Sunt basarabeancă, aproape n-am ieșit din provincia noastră. Tatăl meu e un mare patriot rus, dar noi sântem toți moldoveni.

Contele parcă îi sorbea cuvintele și nu-și ascundea admirația.

— Eu aș fi gata să jur că sunteți spaniolă. Nu vă puteți închipui cum semănați cu împărăteasa Eugenia. Am fost o vreme atașat militar la Paris și Majestatea Sa Împărăteasa Eugenia, care are multă simpatie pentru națiunea poloneză a avut grația să mă distingă cu atențiunea ei. Când v-am văzut, am fost izbit de asemănare.

Sunteți mai tânără, mai gingașă, mai frumoasă. O-o-o! Un portret în miniatură, flatat, al celeia care e crezută a fi cea mai frumoasă din purtătoarele de coroană. Ați fost la Paris?

— Nu,— răspunse Smărăndița, împiedicându-se în vorbă, turburată de aceste excese de admirațiune.— N-am fost în Franța, dar iubesc pe francezi. Am învățat puțin într-un pensionat francez din Chișinău, la madame Carotte.

— A! Madame, acest sentiment ne este comun, eu ador națiunea franceză. Trăiți totdeauna la țară, aici, în județ?

— În afară de cei trei ani, cât am fost la pension, am stat toată vremea la țară, aici în județ; întâi cu tatăl meu, apoi... — Smărăndița se opri puțin: — ... la Năpădeni.

— A! La Năpădeni. Am auzit că aveți o casă frumoasă și o splendidă grădină așezată într-un superb peisagiu, care poate da un cadru frumuseții d-voastră atât de impresionante.

Smărăndița nu îndrăznea să ridice ochii din farfurie și nu știa, ce să-i mai răspundă.

— A! Doamnă, vă place să stați la țară? — și, fără să aștepte răspunsul, contele își urmă expansiunile: — Și eu admir natura. Departe de convenționalitățile și zbuciumul sau splendoarea falsă a orașelor, în față cu imensitatea domului ceresc, în orizontul larg al dealurilor basarabene te simți mai bun, mai înălțat, mai curat. Si aș fi în stare să trăiesc o viață întreagă în societatea unei femei iubite, a unui suflet înrudit, care te înțelege, te îmbărbătează; altfel — chiar splendoarea naturii te deprimă.

Smărăndița, stăpânindu-și confuziunea, a reușit să strecoare:

— Am stat puțin în oraș, am fost numai în treacăt puține zile și la Odesa, dar mie mi-a plăcut: teatre, concerte, tovarășe cu care puteam vorbi și citi împreună, discuta.

— Dar la țară? — o învăluia contele cu privirea lui entuziastă și cu vocea în care se auzeau admirația și înduioșarea.— La țară nu aveți tovarășe de o vârstă cu Dumneavoastră, nu aveți distracții?

— Am pe Natalița, nepoata lui Egor Stepanovici, care vine adesea la noi; apoi sunt câteva familii prin vecini, câteva rude cu care ne întâlnim și...— Smărăndița iarăși se opri puțin...— nu prea am vreme, gospodăria, copiii.

— A!—exclamă sugestiv contele și tăcu. Apoi: — Îmi rezervați, doamnă, un vals și cadrilul?

— Nu prea am dansat de când am ieșit din pension. Mă tem că am uitat.

— O! — zâmbi în răspuns cavalerul.— N-a putut trece o eternitate de când ați părăsit pensionul și sunteți născută pentru dans, prin grația și elasticitatea naturală a mișcărilor dumneavoastră. Pot conta?

Smărăndița nu știa ce să spună: nu avea curajul să consimtă, nici energia să refuze. Privirile încurajatoare ale Paulinei Andreievna o intimidau; amuțise și se uita fix în farfurie.

Natalia Chirilovna — al cărei „cavaler“, un colonel, solid, de tipul cunoscut în Rusia de pe vremuri sub numele de burbon, interesat mai mult de meniul banchetului decât de conversația cu vecina de masă, nu o împiedica să tragă cu urechea la dialogul din dreapta ei — interveni cu vioiciune, în momentul psihologic.

— Mă rog, Wladislaw Stanislawovici, nici nu-ți poți închipui cum dansează mătușica mea — ușoară ca o pană, parcă lunecă în văzduh, o fee, dar numai acuma mocnește, mucezește la țară, unde își închipuie că poate duce viața de matronă bătrână. Contez pe dumneata, conte, s-o deștepți, s-o dezgheți! Nu te lăsa, s-o redai tinereții.

— Ah! Doamnă, fericit vă fi le prince charmant qui reveillera cette belle au bois dormant.

Smaragdița — ale cărei reminiscențe de pension îi dădeau putința să prindă înțelesul complimentului a fost aruncată într-o confuziune și mai mare. Îi venea să sară și să fugă, cu atât mai mult, cu cât fermecătorul cavaler, ca din întâmplare a atins ușor mânuța ei — retrasă îndată de pe masă, ca arsă.