În preajma revoluției/Volumul I/Capitolul XXXIV. Chioșcul

 

Smărăgdița, alintată de societatea din Chișinău, lua parte la toate serbările, recepțiunile și alte petreceri organizate cu prilejul adunării nobilimii.

Dar în zadar încerca ea sa fugă astfel de sine însăși.

În fiecare seară, pregătindu-se pentru vreo recepție de salon, o reprezentație teatrală sau un concert, era prinsă de o mare teamă de a-l întâlni pe contele Przewicki.

Cuvintele pasionate din scrisoarea, ale cărei peteci fuseseră duse pe apele Nistrului în necunoscut, îi ardeau amintirea și-i excitau imaginația.

Seara, întorcându-se acasă după un succes monden, ea se simțea însă decepționată, pentru că teama ei nu se realizase...

Contele Przewicki rămânea nevăzut.

Din când în când în saloane se povestea despre antecedente lui, despre legăturile lui de familie, și se pomenea și de acel conflict misterios în lumea înaltă a Petersburgului, care a avut de consecință exilul în gar-nizoană din S***.

Smărăndița nu-și dădea bine seama pentru ce o cuprinde melancolia ori de câte ori temerile ei se dovedeau nejustificate. Era o părere de rău? Era un sentiment obscur de ofensă? Era înșelată o nădejde, adânc ascunsă în subconștient?

Adesea, după o serată obositoare, până în zori de zi nu putea închide ochii, zvârcolindu-se în patul ei înfierbântat.

Iorgu Răutu, cu obiceiul lui de țară, sculat dis-de-dimineață, o întreba cu îngrijorare:

— Ce ai, fa femeie, de te zbuciumi așa? Nu ți-e bine? Să chemăm un doctor, ai să te prăpădești așa!..

— Mi-i dor de copii, Egor Stepanovici, n-am răbdare, să ne întoarcem acasă.

— Iacă! Mare treabă! Apoi îndată ce se isprăvește, comedia aiasta, pornim.

* * *

La Năpădeni, în primele zile după întoarcere, Smărăndița părea mai liniștită în mijlocul copiilor și grijilor de căsnicie. Sonia, un delicios copil de trei ani, „portret leit al mamei“, cum spunea Margareta Jozefovna — fetiță într-adevăr frumușică și drăgălașă, foarte deșteaptă și calină — dădea mare bucurie Smărăndiței, o întărea sufletește, îi potolea neastâmpărul, împrăștiind himere și năzuințe nedeslușite.

Sonia era copilul ei preferat, și nu rareori Smaragdița simțea remușcări de cuget când, dezmierdând și alintând pe Sonia sau aruncând-o în sus, încât amândouă se prăpădeau de râs, micuțul Tosia, un butucel care nu avea nici doi ani, își manifesta gelozia și, aninând-se de poala mamei, plângător se ruga: „V-eau și eu huța, huța!“.

Vinovată, Smărăndița lăsa jos pe Sonia și ridică în brațe pe micuțul protestatar, care gângăvea, strângând-o tare de gât.

Natalia Chirilovna se arăta acum mai rar la Năpădeni. De când a fost înmânată scrisoarea contelui Przewicki, s-a manifestat oarecare înstrăinare din partea Smaragdiței, deși dânsa nu amintea cu niciun cuvânt despre acest incident, și în aparență o primea cu aceeași afabilitate.

Musafirul, cel mai des și cu mai multă plăcere primit la Năpădeni în vremea aceea, era coana Anica Mesnicu, care iniția pe tânăra gospodină din Năpădeni în toate tainele rețetelor sale.

Instalate în coridorul de sub arcade al flighelului, ele supravegheau fabricațiunea nesfârșitelor feluri de dulcețuri și șerbeturi — din fragi, zmeură, vișini, cireși negre, prune verzi și nuci „în lapte“, foi de trandafiri, coaje de portocale și de lămâi — în variante nesfârșite; apoi a murăturilor de castraveți, ardei, pătlăgele roșii și de toate legumele imaginabile.

Interesul culminant însă îl avea operarea claponilor, artă pentru care coana Anica era vestită în toată Basarabia.

Toate se pregăteau în cantități enorme, în vederea sezonului de iarnă, cu adunările ei de vânătoare și sindrofii. boierești.

Smaragdița se dovedea elevă bună, își dădea toată silința și arăta mult interes pentru această alchimie casnică.

Dar coana Anica, în marea ei experiență de oameni, și-a dezvoltat desul dar de pătrundere psihologică, pentru ca să-și dea seama, că resorturile căsniciei Răuteștilor nu funcționează fără oarecari asperități.

— Mămițică, mămițică, vrreau și eu, vreeau și eu să fac șerrbet, — declară într-o zi hotărât, graseind delicios, Sonia.

— Iaca, drăguță, avem să facem îndată! Gafițo, să aduci ligheanul cel mic pentru duduia Sonia! — porunci Smaragdița, luând fetița în brațe,— să-l punem aici ca să fiarbă împreună serrbetul!

— Apoi, Smaragda Theodorovna, dragă, să ierți,— îi spuse tacticos coana Anica,— nu e bine să alinți așa copiii. Ți se suie în cap; copilul trebuie să știe și de frică, și mata îi faci toate pe poftă Soniței!

Smaragda a simțit reproșul.

— Țiu tot așa, — răspunse ea,— și la Tosia, dar știi, coană Anica, încă-i prea micuț și-i băiat. Altfel cresc fetele.

Coana Anica, cu un enorm șorț alb însângerat și operând pe genunchii ei un cocoșel, vorbea măsurat ca întotdeauna, fără a-și întrerupe ocupațiunea:

— Da, da. Smaragda Theodorovna, eu nu spun altfel. Poate merge așa cu un copil, doi; dar ești încă femeie tânără; și au să mai vie și alți copii, și dacă ai să-i crești așa pe toți, n-au să știe de frică, și au să te dea peste cap pentru toate năzăririle lor. Atunci îți vei blăstăma și zilele.

— Dar, coană Anică! — obiectă cu vioiciune Smaragda, strângând ia piept pe Sonia,— dar eu n-am să mai am alți copii: o fată, tovarăș de bătrânețe, și un băiat ca stâlp al casei — și îi destul, nu-mi trebuie alții.

— Ehei, maică! Ești încă iarbă verde. Ce știi mata despre viață? Ai făcut unul după altul, în doi ani, doi copii, și crezi că cu aiasta te va ierta Dumnezeu? Și conu Iorgu ce zice? Este încă un bărbat verde — doar nu te-a luat ca să se uite la mata ca la o icoană!

Coana Anică se plecă, zâmbind cu înțeles, pentru a ridica dintr-un paner de la picioarele ei un alt cocoșel.

— Dar nu vreau, nu vreau, nu pot! —protesta Smaragda,— și doctorul a spus...

— Ei, maică, doftorii spun multe, dar femeia trebuie să-și facă rostul ei, după cum a lăsat Dumnezeu,— continuă cu convingere coana Anica, după ce și-a șters mâinile de șort: — Eu îți vorbesc matale, maică dragă, ca femeie bătrână, să nu te dai la aceste gânduri; conu Iorgu e om bun să-l pui la rană, dar e bărbat, și bărbații sânt varvari; ei nu știu multe și dacă nu le dai de rost, îți strici viața, maică dragă! Ehei! Ce știi matale? Mai bine să ai zece copii!..

Coana Anica, la aceste cuvinte, a pus mâna pe umărul Smaragdei, și i-a șoptit la ureche:

— Nu te lua după zârghita ceea de Natalița. I-a dat Dumnezeu multe daruri și învățătură, și un bărbat care o iubește; dar ea zburdă cu coada în vânt. Să mă crezi, maică, n-o să isprăvească cu bine. Să nu smintească încaltea pe alții. Nu te supăra de vorba mea proastă, dar mata n-ai mamă, mie nu mi-a dat Dumnezeu copii. Și eu văd multe și știu multe.

Smaragda, strângând și mai tare la pieptul ei pe Sonia, și-a retras umărul de sub palma coanei Anica.

— Poți să știi dumneata multe, coană Anică, dar dacă grăiești așa, nu mă cunoști pe mine; și obijduiești degeaba și pe Natalița, care e femeie veselă, vorbește multe, dar își iubește bărbatul și îl îngrijește, cu sănătatea lui slabă, ca o dădacă. Gafițo, Gafițo! — strigă ea îndată, voind să taie această conversație care o cam irita. — N-aduci ligheanul cela? Iată, Sonița, avem să facem serrbetul tău; cu lingurița, așa-a-a!..

Coana Anica, femeie cuminte, tăcu clătinând puțin din cap; apoi se așeză din nou pe taburetul ei și își luă un nou cocoșel din paner.

* * *

După această convorbire Smaragda trata pe coana Anica cu foarte multă afabilitate și atențiune, dar aceasta se simți totuși pusă oarecum la distanță, și nu-și mai putea permite confidențe și expansiuni ca altădată.

* * *

Vara înainta în mijlocul acestor ocupațiuni și griji.

Anul a fost rodnic.

Iorgu Răutu își petrecea vremea, de dimineață până seara, mai mult pe câmp.

Petrecerile mondene și serbările în cursul verii erau, natural, foarte limitate.

Contele Przewicki nu se mai arăta ia Năpădeni. Smaragda l-a întrezărit numai de vreo două ori: o dată la Vântura, unde a fost de ziua Paulinei Andreevna, și altădată în S***, la o serbare de binefacere, organizată acolo de ispravnicul Voljin, sub patronajul doamnei Rosalia Bârsianu, soția mareșalului.

Smaragda, văzându-l, simți cum tot sângele îi fuge din inimă, cum i se taie respirația, și-și încorda toate puterile ca să nu-și trădeze emoțiunea.

— Sărut mâna, Smaragda Theodorovna! — o salută adânc Przewicki.— îmi pare bine că vă văd sănătoasă. De mult n-am avut prilejul să vă întâlnesc. Am auzit, că ați fost la Chișinău în primăvara aceasta! Ați petrecut bine?

El vorbea liniștit, politicos — dacă însă cuvintele erau indiferente, intonația sublinia subînțelesul destinat numai pentru Smaragda.

Aceasta auzea parcă printr-un văl gros și cu greu își strecură în răspuns niște cuvinte fără șir.

— Da! Nu! Mulțumesc!

După o nouă închinăciune respectuoasă, contele Przewicki se adresă către o altă doamnă de la serbare, și în curând deveni, ca de obicei, centrul societății — glumea, povestea anecdote, provoca glume și izbucniri de hohote de râs.

Și Smaragda, care se aștepta, oricând ieșea în lume, la o întâlnire cu Przewicki, era iarăși cuprinsă de același, sentiment amestecat de teamă, în prevederea întâlnirii, și de decepție, când prevederea nu se realiza; dar după întâlnire o apucă și disperarea și revolta, urmate de o apăsare sufletească, aproape de o prostrație; încât multă vreme, nici gospodăria, aproape că nici copiii n-o mai interesau, și ea se surprindea stând ceasuri întregi în fața portretului împărătesei Eugenia din „Niva“.

Spre sfârșitul lui august, când primele vestigii de toamnă colorau frunzele parcului din Năpădeni, Smaragda, despărțindu-se într-o zi de copii pe terasa de jos, din fața Nistrului, porunci Margaretei Jozefovna și dădacei:

— Se întunecă și cam trage vântul din vale. Să duceți copiii în casă; eu voi veni îndată, după o mică plimbare prin parc, că-i foarte frumos.

Ea porni cu încetul prin aleea umbrită, spre chioșcul din deal, de unde se deschidea priveliște largă, la dreapta asupra dealurilor dulci ale Basarabiei, la stânga asupra câmpiei din Podolia până la orizontul din răsărit, aurit de reflexul soarelui care se culca în nori după dealurile din apus ca intr-o mantie sumbră, căptușită cu mătasă roșie.

Așezată pe bancă în chioșc, ea se simțea pierdută în această nesfârșire, părăsită, lăsată pradă zbuciumului său, unor porniri nedeslușite, unei nostalgii neînțelese.

Năpădenii, gospodăria, murăturile și dulcețurile, coana Anica, Răutu, viața ei de toate zilele,— toate acestea erau departe, aproape ca un vis, ca un miraj, tremurat la un orizont misterios; și abia la nouăsprezece ani ea nu vedea sfârșit nici în spațiu, nici în timp — numai la nouăsprezece ani, neîmpliniți!..

Un tropot de cal se auzi pe drumul ce trecea de-a lungul zidului care mărginea parcul spre nord.

Smaragda asculta parcă-n așteptare. Tropotul se opri la portiță: „Dar parcă-i încuiată — cine o fi?“ — îi trecu prin gând.

Pe aleea, care ducea de la portiță, se auziră niște pași și un zornăit ușor...

Respirația i se opri. Sărită în picioare, ea văzu deodată, că dinaintea intrării se așternu întâi o umbră, tăind drumul razelor dinspre apus, apoi în pătratul ușii apăru silueta sprintenă și elegantă a contelui Przewicki.

Smaragda își strânsese ambele mâini la piept și-l privea cu fascinație.

— Smaragda, Mignonetta, iubita mea, porumbița mea, adorata mea! — se repezi la ea înflăcăratul conte.

Prinsă de un vârtej, Smaragda nu știa cum s-a trezit strânsă în brațele aceste vânjoase, sărutată pe obraz, pe gură, pe ochi... Ea se văzu cu brațele ei — cu brațele ei! — după gâtul acestui vrăjitor, lipită de trupul lui, încât inima lui bătea în pieptul ei, răspunzând cu patimă la sărutările lui;— și ca un fulger îi trecu prin tot corpul, prin șira spinării, din creștet până în vârful degetelor un fior, grozav, rece și arzător...

„Ah! Aceasta-i!“.

Cu un țipăt de groază, ea se smulse din brațele acele blăstămate, și, ruptă din această încleștare nebună, pătimașă, respinse cu violență pe îndrăzneț, apoi, într-un spasm de hohote, cu mișcări dezordonate, porni în fugă pe alee în vale, spre casă...