Învățământul clasic
După ce solicitudinea guvernanților noștri au dat rezultatele cele mai frumoase pe toate terenurile; după ce de ex. bugetul cheltuielilor statului s-a suit în patru ani de guvernare roșie cu 30 de procente și mai bine, pe când la condeiele veniturilor se observă o îmbucurătoare scădere, ceea ce dovedește că clasele contribuabililor huzuresc de bine într-atâta încât nu mai vor să plătească dări; după ce c-un cuvânt țara promite a deveni în adevăr fericită, ca acel cioban din versurile d-lui C.A. Rosetti căruia cămașa îi părea un lux nepermis beatitudinei sale; după atâtea și atâtea izbânzi, fie-n cestiunea rectificării granițelor în minus, fie-n cestiunea izraelită ori a drumurilor de fier, ori a Arab Tabiei, vedem că a sosit și vremea învățământului public, care pare a se afla în fericita poziție de-a fi atras asupră-și binevoitoarele priviri ale organului mult învățatului și prin multe academii trecutului d. Costinescu. Desigur nici o foaie nu e mai competentă în materie de învățământ decât acea dirijată de-un bărbat al națiunii împodobit cu atâtea învățătură și cu atâtea daruri firești, nemainumărând darul cel cu deosebire aprețuit de confratele Carada, ce formează baza operațiunilor sale mercantile.
Astfel, punându-se la cale trebușoara Băncii Naționale, se vede c-a mai rămas nepusă la cale și la regulă cestiunea băncilor școalei, și asupra acestei materii se întinde ziarul guvernamental, bazându-se pe studiile d-lui A.D. Xenopol asupra învățământului publicate în „Steaua României“.
Dacă suntem așa cum suntem școalele de grecește și latinește ne-au prăpădit. Învățământ real, iată mântuirea.
Nu există mai mari prieteni ai învățământului real decât tocmai noi. În nenumărate rânduri am vorbit despre inconvenientul social al proletariatului condeiului, în nenumărate rânduri am arătat că, de la școala primară începând și sfârșind cu universitățile, institutele noastre nu produc decât sute de exemplare ale logofătului Coate-goale, care primejduiește mersul, bazat în esență pe muncă și pe producțiune, a oricărei societăți omenești.
Ce fericire pentru noi când vedem acuma ideile noastre împărtășite cu multă bunăvoință de un organ atât de… ne lipsește într-adevăr calificativul pentru a însemna cu destulă pregnanță pe aprigul apărător al cestiunilor celor mai populare.
Această fericire, de a-și vedea în sfârșit recunoscute ideile, nu ne oprește însă de a releva oarecari lucruri cari vor arăta că ideea noastră, adoptată cu atâta generozitate de aprigii odinioară adversari ai proiectului de lege propus de d. Maiorescu, ca ministru al învățăturelor, are mai multe rădăcini și nu se bazează numai pe insuficiența școalelor de grecește și de latinește.
Înainte de toate, greceasca și latineasca să fie de vină că societatea noastră merge rău? Milioane de spirite tinere s-au adapat la izvorul fecund al anticității clasice fără ca să se fi ivit vreun pericol pentru dezvoltarea lor ulterioară; din contra. Cată dar să fie o cauză mai adâncă pentru care latineasca și greceasca să fi avut tocmai în România rezultate fatale. Școale de latinește au produs în Franța pe un Voltaire, la noi pe d. A. Sihleanu. Cerem iertare ilustrului fost viceprezident al Camerei roșie că-l cităm alături c-un om atât de „insignifiant“ ca francezul mai sus pomenit, dar superioritatea hotărâtoare a d-lui Sihleanu în modele de stil, precum și cercetările sale, cu drept cuvânt faimoase, asupra lui Cincinat și a pochilor, ne impunea de la sine această probă a superiorității culturei române asupra celei franceze bunăoară, nemaivorbind de cea nemțească, care nu merită nici o considerație în alăturare cu a noastră.
Cultura clasică are calitatea determinantă de-a crește, ea este în esență educativă, și iată ceea ce-au lipsit școalelor noastre pân-acuma și le va lipsi încă mult timp înainte. A învăța vocabule latine pe dinafară fără a fi pătruns de acel adânc spirit de adevăr, de pregnanță și de frumusețe a anticității clasice, a învăța regule gramaticale fără a fi pătruns acea simetrie intelectuală a cugetării antice este o muncă zădarnică, e literă fără înțeles. Fixat odată pentru totdauna, nemaiputându-se schimba, căci aparține unor timpi demult încheiați, spiritul anticității e regulatorul statornic al inteligenței și al caracterului și izvorul simțului istoric.
Dar o dovadă netedă pentru influența educativă a anticității e fără îndoială faptul că tocmai statele acelea cari au cultivat-o mai mult sunt cele mai înaintate, că redeșteptarea culturii în genere se datorește studiului acestuia, că fără el n-ar exista în genere o cultură acătării. Sau într-adevăr s-ar putea suplanta Salust prin Rochefort, scrisorile lui Cicero prin telegramele de condoleanțe ale d-lor Mircea, Vintilă și Horia? Noi credem că, cu toată actualitatea producțiunilor geniale ale acestui sănătos și matur prezent, el încă nu are acea formă pe de-a pururea determinantă precum o are anticitatea.
Nici latineasca, nici greceasca nu sunt în ele înșile de vină la relele ce li se atribuie. Privite ca cunoștințe, ele într-adevăr nu dau decât profesorilor pânea de toate zilele; dar nici nu este aceasta menirea lor. Important este ca spiritul de adevăr ce domnește în cultura fixată prin ele să stăpânească în societate, și de aceea înțelegem ca studiul lor să fie mărginit la clasele acelea ale societății cari determinează spiritul public: la învățații de profesie, la jurisconsulți, la cler; dar în aceste ramure cunoștința trebuie să fie deplină. Celelalte clase se pot într-adevăr dispensa de cunoștința anticității, căci dezvoltarea limbii naționale, stăpânită fiind din sferele superioare de același spirit de adevăr și bine pe care-l are anticitatea, va fi un instrument destul de bun pentru dezvoltarea inteligenței lor. Ceea ce nu ne convine așadar în maniera d-a vedea a organului guvernamental este confundarea acestor sfere deosebite, este amestecul învățământului clasic cu cel real. Sferele trebuiesc despărțite odată pentru totdeauna, precum se desparte facultatea de medicină de cea de drept. Desigur trebuiesc împuținate liceele, desigur trebuiesc școli reale. Dar numai nu confuzie și amestec între sfere cu totul deosebite ale activității inteligenței. Scopul practic al învățământului real e câștigul, e aplicarea cunoștințelor pentru a câștiga. Scopul învățământului clasic nu este acesta. Din contră, se presupune totdeauna că învățământul clasic aduce foloase societății cari nu stau în absolut nici o proporție cu câștigul individului. Munca unui om se poate plăti, caracterul, cultura lui nicicând. A judeca un proces de milioane e poate o muncă tot atât de ușoară ca și a judeca unul de o sută de lei, dar cestiunea e de a-l judeca drept și pe unul și pe altul.
Precum gimnastica dezvoltă toate puterile musculare și dă corpului o atitudine de putere și tinerețe, tot astfel pururea tânăra și senina anticitate dă o atitudine analogă spiritului și caracterului omenesc. Dar, pentru ca această gimnastică morală să se resimtă în caracterul și în spiritul public, trebuie ca să existe clase întregi de oameni cari s-o exercite imediat, și anume clasele acelea cari nu sunt avizate la muncă materială. Atunci gimnastica aceasta se va resimți, vrând-nevrând, și asupra celorlalte clase pozitive.
Dar avut-am noi oare licee?
Cine nu știe că, pentru a fi profesor de liceu, după incalificabila noastră lege a instrucției, nu se cerea decât absolvarea liceului însuși și depunerea unui concurs ca vai de capul lui. Oare latineasca și greceasca sunt de vină că o generație întreagă de ignoranți— exceptăm profesorii cu studii academice — umplu catedrele liceale și gimnaziale, predându-și neștiința lor drept știință, că niște somnoroși fără vocațiune se pun pe carte până ce pot trece vrun concurs și după aceea leagă cartea de gard, nu mai citesc absolut nimic și dictează numai an cu an același caiet vechi și unsuros unor urechi nouă? Latineasca și greceasca e de vină dacă postulanți de rând, ce nu știu citi și scrie, ocupă funcții în organismul instrucției publice? Latineasca e de vină dacă un reteveist cu patru clase primare, agent electoral de soiul birtașului Purcel, e șef al diviziei instrucției în România ?
La acestea nu e de vină senina anticitate, ci dezvoltarea demagogică a societății noastre. Până ce nu va înceta aceasta prevedem că orice școli s-or face — cât de speciale — ele nu vor putea aduce nici o îndreptare într-o societate în care meritul e în poziție de a fi judecat de Fundești, Costinești sau Serurii! Și oare nu vedem această tendență nefericită la aceia chiar cari au urmat cursuri de științe esacte ? Medicii români… caută funcții, cei ieșiți din școale de arte, de meserii, de tecnică, toți, toți aleargă după funcțiuni salariate de stat, de comune, de județe!
Dar dacă în adevăr școalele noastre de latinește și grecește ar fi fost bune ce n-am vedea astăzi în România? Am vedea cel puțin științele istorice înflorind, am avea erudiți. Ei, bine, știința, câtă se face la noi, se face de rușine, de ochii lumii oarecum și de către bărbați cari, între noi fie zis, nici n-au studiat vro dată în școalele românești, cel puțin nu în cele din România. D. Cipariu, care știe desigur bine latineasca sa, n-a studiat în școalele noastre, Cihac asemenea nu, c-un cuvânt niciunul din învățații sau literatorii mai însemnați, cari îndealmintrelea se pot număra pe cele zece degete (sigur că ar rămânea câteva de prisos).
Să nu atribuim dar esclusiv împrejurării că se pretextează prin școli a se învăța latinește și grecește relele cari răsar din dezvoltarea demagogică a societății, din ignoranța noastră și din lipsa de voință de a pune capăt unor monstruozități incompatibile cu secolul în care trăim. O țară a cărei instrucție se dirigează de către indivizi cu câte patru clase primare, o țară a cărei jurnalism și legislațiune e reprezentată tot prin asemenea genii nu poate înainta, din cauza spiritului de minciună care plutește asupra tuturor raporturilor, nu însă din cauza că latineasca sau greceasca i-ar fi punând piedici! …