Țara de vis

 

Pe o sumbră cale din depărtate văi,
Bântuită numai de îngerii răi,
Unde ÎNTUNERICUL, ca un Eidolon,
Domnește înalt pe un negru tron,
Cădeam dintr-o ultimă climă,
O Thulé, nebuloasă, sublimă,
Care stranie stă, îndepărtat anotimp,
Dincolo de SPAȚIU — dincolo de TIMP.

Nepătrunse văi, nesfârșite valuri,
Păduri de Uriași, prăpăstii și maluri...
Omul nu le mai dezvăluiește,
Rouă le moaie și le aburește;
Peretele munților se năruie dur,
În mări cu țărmul fără contur,
Dar care aspiră, fără noroc,
Umflate — spre înaltele ceruri de foc;
Lacuri fără sfârșit revarsă
Apa lor singură, spre moarte întoarsă,
Apa tăcută și înghețată,
De zăpezile crinilor reci încărcată...
Pe lângă lacurile ce astfel revarsă
Apa lor singură, către moarte întoarsă, —
Apa tăcută și încărcată
De zăpada crinilor pe ea aplecată, —
Aproape de munți — lângă râul tern
Cu murmur surd, cu murmur etern, —
Lângă pădurile sure, — prin mlaștină,
Unde șopârla și broasca-i de baștină, —
Între viroage și iazuri sumbre
(Gulzii acolo se ascund printre umbre) —
În locul plin de nenoroc —
Păgân și melancolic loc, —
Drumețul întâlnește înspăimântat
Albe-Amintiri din Trecutul uitat —
Forme în giulgiuri, ce tresar și suspină
Când trec pe lângă el, cu ochii în tină, —
Prieteni de mult duși în agonie
Pe-a Pământului — și Cerului — năsălie.

Pentru inima-n care tristeți sunt legiune,
Țara e calmă, împăcată regiune.
Pentru spiritul ce se plimbă în umbră
Ah! — un Eldorado e țara sumbră!
Dar drumețul care rătăcește prin ea
Nici nu cutează — nici n-o poate vedea;
Tainele ei nu apar nici în vis
Slabului ochiu ce nu-i încă închis;
Regele-a vrut în țara-i umbrită
Să nu se ridice pleoapă zimțuită;
Și astfel Sufletele ce trec cernite,
O contemplă doar prin sticle-înegrite.
Pe un drum întunecos din depărtate văi,
Bântuit numai de îngerii răi,
Unde ÎNTUNERICUL, ca un Eidolon,
Domnește înalt pe un negru tron,
Am rătăcit întorcându-mă acasă
Din Thulé, cea nebuloasă.

1844.