Țara feerică

 

Mohorâte văi — umbrite șuvoaie —
Păduri ce, negre ca norii de ploaie,
Au forme care — nu se pot pătrunde
Căci din ele ies lacrimi ce totul ascunde.
Enorme lune cresc și descresc
Într-una — într-una — într-una —
În toate clipele nopții pornesc —
Schimbându-și locul pentru totdeauna.
Ele luminile stelelor înving
Cu suflul palidelor fețe le sting.
La miezul nopții — pe cadrane lunare —
Una — mai fumurie ca altele —
(De un soiu pe care după-încercare
L-au găsit mai bun decât altele)
Coboară în jos — mai jos — tot mai jos —
Cu centrul chiar pe creștetul ros
Al coroanei muntelui ce mai mult amenință,
În timp ce ampla-i circumferință
Cade în draperii bogate,
Peste cătune și peste palate,
Oriunde mai e ceva-n depărtări —
Mai sunt păduri — sau mai sunt mări —
Pe spiritele care fâlfâie-n zbor —
Toropite de somnul amețitor —
Și, îngropate, pe toate le-întină
Într-un aprins labirint de lumină —
Cu ce profundă! — O, ce profundă!
Patimă-n somnul greu le scufundă,
Până în zori — când se deșteaptă
Și vălul lunar se ridică poate,
În cerul care de mult îl așteaptă,
La furtunile care, tumultuos,
Le zguduie pe toate — aproape pe toate —
Ca și pe galbenul Albatros.
Nu le mai trebue-această lună
Pentru ce totuși fusese bună —
Un vast cort de diamant —
Dar ce îmi pare extravagant
E că, totuși, atomii ei
Se împrăștie într-o ploaie,
În care fluturii ce se-avântă
Pe ale cerului alei,
Zboară cu toții, se înmoaie,
Și-apoi coboară fără temei
(Ființe într-una nemulțumite!)
Aducând jos câțiva din ei
Pe-aripile ce tremură mereu grăbite.

1831.