Țiganiada/Cântecu I

< Țiganiada(Redirecționat de la Țiganiada:Cântecu I)


Păn Vlad Vodă pe țigani armează,
Asupra lor Urgia-întărâtă
Pe Sătana, ce rău le urează,
Întracea luându-ș' de drum pită,
De la Flămânda pleacă voioasa
Țigănimea drept cătră-Inimoasa.


Musă ce lui Omir odinioară
Cântași Vatrahomiomahia,[1]
Cântă și mie, fii bunișoară,
Toate câte făcu țigănia,
Când Vlad Vodă-îi dede slobozie,
Arme ș-olaturi de moșie,


Cum țiganii vrură să-și aleagă,
Un vodă-în țară ș-o stăpânie,
Cum, uitându-și de viața dragă,
Arme prinsără cu vitejie,
Ba-în urmă-îndrăzniră ș-a să bate
Cu murgeștile păgâne gloate,


Cum apoi, prin o gâlceavă-amară
(Căci nu să nărăvea depreună),
Toți cari-încătrò fuga luară
Lăsându-și țară vodă și corună.
Însă toate-aceste se făcură
Prin dimoneasca amegitură,


Că, măcar cel fără-asămănare
Mai rău duh dintru toate, Sătana,
Purure-în iad lăcașul său are,
Focului nestins fiind el hrana,
Dar' totuș', pe furiș', câteodată,
Răzvrătind lumea, el se desfată.


Iar' de-astă dată-l întărâtase
Urgia (precum spun) blăstămată
Ce văzând cu săcuri și baroase
Pe țigănimea noastră-înarmată,
În tot chipul hotărî s-o strice,
Vrajbă-întru dânsa-aducând și price.


O! tu, hârtie mult răbdătoare[2]
Care pe spate-ți, cu voie bună,
Toată-înțălepția de supt soare
Și nebunia porți împreună,
Poartă ș-aceste stihuri a mele,
Cum ți le dau, și bune și rele.


Apoi zică cine câte știe,
Eu cu mândru Solomòn oi zice:
Toate-s deșerte și nebunie!...
Căci numa de-acel este ferice
Care pe sine-a cunoaște-începe.
Și firea lucrurilor pricepe.


Dela miază noapte mai departe,
Sus, în văzduhul întunecos,
Este-un loc (precum scrie la carte)
Cărùi zic filosofii haòs,[3]
Unde neîncetata bătălie
Face-asupra stihii stihie!...


O zână rea țara stăpânește,[4]
Carea nu sufere nice-un bine,
Ci toate strică și desunește,
Toate sfarmă, spulbără ce-i vine
Înainte, ș-Urgie să chiamă,
Rea prăsilă de tată și mamă.


De-acolò privind corbiș' la toate,
Urgia văzu pe ticăloase
Gloatele țigănești înarmate
Cu săcuri, ciocane și baroase;
Precepând apòi ce va să fie,
Mai că nu leșină de mănie!...


Căci nu rabdă năsâlnica zână
Ca rând bun oamenii să păzască,
Și temându-să ca să nu vină
La cevaș' rând gloata țigănească,
Gândi cum sfaturi să le strămută;
Ș'indată, iaca, să scoală iute;


Pe arepi de volburi cu fortună
Încălecând, la iad să pogoară.
Pe-unde mèrgere, fúlgeră, túnă,
Toate spulbără, frânge ș-oboară.
Însuș' pe diavoli prinsă mirare
De năpraznă-așa iute și mare.


Iar' deacă stete fără sfială
Naintea négrii mării-sale
Sătanei ce cu multă pofală
Stăpânește-a tartarului vale,
Rădicând ia sprinceana sumeață,
Zisă-amenițând celùi în față:


„Sătano, de nu mi-ai fi părinte
Și de n-aș fi-întii născută ție
(Când căzuși din ceriu, dacă ții minte,
Mă-avu cu tine-oarba Zavistie!),[5]
Necăutând că-aceasta-i a ta țară,
Aș grăi cu tine-almintre doară.


Unde-i duhul ș-inima nefrântă
Acelui mândru Luceafăr care
Nu să-îndoi și pre cea mai sfântă
Lumină-în ceriu viețuitoare
A să scula cu războiu, odată!
Ce negrijă-acum te ține,-o tată?


Tu șezi aici, fără nice-o teamă,
Adevărat! Dar sus ce să face,
Pe lume, nu știi sau nu bagi samă.
Nu vezi ce năpraznă vine-încoace
Pe iadul tău? Eși numai, afară,
Ș-însuș' a ta vedea-vei ocară!...


Încă și țiganii mișei caută
Ca să să puie la rânduială,
Părăsându-și ciocane și laută
Și-întrarmați pe Mahomèt să scoală.
Îi văzui sfătuind cum să-ajute
Lui Vlad, în toate chipuri plăcute.


Sângur acel Vlad, de-l lași în pace,
Gata-i a prăpădi păgânimea...
Ș-atuncia iadul tău ce va face?
Unde-ți va fi slava și mărimea
Că-ai scornit legea mahometană?
Înțălesu-m-ai acum, Sătană!..."


Aceste zicând, ca și curcanul
Întărâtat să gânfă și iată!
Toată fierea și turbat cătranul
În tată-său varsă sluta fată;
Iar' el, mai nu plesni de mănie
Ș-abea cât putu zice: „O mie!..."


Și mai răsuflând: „Fiică iubită!
Pe-aceasta te cunosc adevărată
Prăsila mea: dar' fii odihnită:
Acuș vei vedea că al tău tată
Tot acel e, care-odinioară
Vru pe Cel înalt din ceriu s-oboară!..."


Urgia de-aci să-întoarsă-îndată,
Iară Sătana, iute ca vântul
Sau din arc slobozita săgeată,
Pătrunzând în curmeziș pământul
Ieși la lumea de sus, afară,
În chip de fum cu vânătă pară.


Iar' după ce pământească boare
Răsuflă puținel întru sine
Și cevaș' i să făcu răcoare,
Socoti cum ar face mai bine
Ca nevăzut el toate să vază
Pe unde-ajunge-a soarelui rază,


Știind el foarte bine că-afară
De ceata-îngerească pânditoare
Ce pregiur a toată lumea zboară,
Sânt Ilie prorocul încă-are
Asupra lui pază foarte bună
Ș'unde-l zărește,-acolea-l detună.[6]


Din ceste cuvioase pricine
Mult nehotărât el nu rămasă,
Ci formă de corb luând pe sine,
Să băgă-într-o negură prea deasă
Și să rădică-în aripi ușoare
Păn la nuòri, aproape de soare.


Cum vulturul silit de foame,
Împregiur, pretutindene zboară,
Câmpuri, păduri și grădini cu poame
Străbătând cu vederea, ca doară
Va zări stârvuri și mortăciune
Sau ceva vrednic de vânăciune,


Așa Sătana cu fața viclenită
Caută de sus, nevăzut de nime,
Și zărește toate-într-o clipită,
Din Ochian pănă la Tătărime;
Vede toți mâncătorii de pâne,
Încă și pe cei cu cap de câne.[7]


De-acolò vede nenumărată
Oastea lui Mahomet cum vine,
S'o robească Muntenia toată;
Și văzând să bucură-întru sine,
Hotărând păgânilor s-ajute
În toate chipurile știute.


Vede și tabăra țigănească,
Între-Alba și Flămânda-adunată,[8]
Care, după porunca domnească,
Acum era și-în arme-îmbrăcată,
Așteptând cea de pe-urmă poruncă,
Încătro și pre-unde să se ducă.


Acolo era din țara-întreagă
Strinși țiganii cu mic și cu mare,
Părăsindu-și viață pribeagă
Și puindu-să la noao stare,
Să nu mai umble din țară-în țară,
Nici să mai fie-altòra de-ocară.


Căci Vlad-Vodă locuri de moșie
Le dedusă cu ceastă-învoială,
Ca de-acuma și dânșii să fie
Oameni ca ș-alții cu rânduială,[9]
Iar ei mult să sfătuiea-între sine
Cum ș-ar tocmi trebile mai bine.


O zi de sfat era și de-ast' dată,
Unde toată-acuma s-adunasă
Boierimea cea mai învățată,
Multă făcând voroavă și deasă.
În urmă Drăghici rostul deschisă
Ș-acest chip cătră-adunare zisă:


„Bărbați buni! Trăind eu pă-astă lume,
Multe pății și bune și rele,
La multe privii adinsuri și glume,
Dar' (vă spun drept) din toate ahele,
Ca ș-ahasta-ori adins, ori în șagă,
Eu nu văzui în viața-întreagă.


Noi țiganii să-avem țărișoară!...
Unde să him numa noi dă noi!...
Să-avem sate, căsi, grădini ș-ogoare
Și dă toate, ca ș-alții, mai apoi?
Zieu! privind la lucruri așa rare,
Ca când treaz fiind, aș visa-îm pare...


Și ce ne mai trăbuie doar-încă
Spre viețuirea fericită?
Zieu nimică!... Numa cât mă mâncă
O gândire!-adecă ha clipită
Mai dă pă urmă-a vieții mele,
Căci acum a muri mi-ar hi jele!...


Eu mă tem că n-oi ajunge doară
Să văd țigănimea la rând pusă.
O! dulcea și draga primăvară
A zâlelor mele, cum apusă!...
Acum ar hi-în lume dă-a trăirea
Pă chieful tău, cum te trage hirea![10]


Voi, tinerilor, luați aminte
Ce moșul Drăghici acum vă zice:
Faceți-vă bune-așezământe
Și lăcuiți dăpreună-aice;
Fiți purure-într-o minte ș-o voie,
Mai vârtos la vreme dă nevoie.


Că, dacă nu vă veți prinde dă mână,
Părtășiri iubind și-împărăchiare,
Asupri-vă-va limbă străină
Și veți hi periți fără scăpare,
Nice veți mai face-un neam pă lume,
Ci veți hi fără țară și nume.


Ba veți hi cum furăt păn-acum,
Cumu-s jidovii blăstămați, iacă!...
Ce n-au țară, ci trăiesc pă drum...
Să hie țara cât dă săracă,
Dulce-i când poate cineva zice:
Asta-i țara mea, eu-s dă aice!..."[11]


De-aci Goleman luă cuvântul
Și le sfătui pre larg și tare,
Întii, ca să-și împartă pământul,
Ca tot însul din vreme să-l are,
Să-ș' poată face mălaiu și pâine,
S-aibă ce mânca de-azi pănă mâine.


„Oameni buni! Oare n-ar hi mai bine
(Zicea el) să numim astă țară
Cu nume nou, păcum să cuvine,
Făcând ș-o rânduială-adevară,
Noi între noi, cării toți să hie
Supuși, întru d-alba țigănie?[12]


Că fără dă rând nu-i nice-un bine!
Căsi apoi să ne facem și mese,
Cum au ș-alaltre neamuri vecine;
Să ședem cu-a noastre jupânese
La cumândări, zăâfèturi ș-ospețe,
Închinând cu păhărele-istețe."


Iară Mircea de-altă parte zise:
„Fraților! Mie nu mi să pare
Că-aveți voi mințile-așa deschise,
Ca să faceți vreo bună-așezare
Sânguri dân voi. Drept ahasta, eu
V-oi spune pă scurt sfatul mieu.


Să púnem nește oameni aleși,
Care-înțăleg puținel și carte,
Oameni întregi la minte, direși,
Ahești sfătuindu-să de-o parte
Și sămnându-și toate pă-o hârtie,
Cum or afla ei, așa să hie."


Însă Burda n-așteptă să zică
Mircea tot sfatul său: „Dară (zisă)
Pănă cându-ți vorbi tot nimică?
Mămăligă, măi! brânză și clisă![13]
Dă-aheste vă sfătuiți nainte,
Dar' nu dă-a voastre goale cuvinte.[14]


Când om avea ce mânca și bere,
Lesne-om sfătui noi și dă-ahele.
Așa zic; asta-i a mea părere!...
Când nu-i ce roade între măsele,
Atuncia, zieu, nimica nu-ți ajută,
De-ai ceti măcar și cărți o sută!..."


Întracea să rădică cu ciudă
Cucavel, făcătoriu de ciure:
(Strâgând) „Voi faceți dân iarbă crudă
Grâu, dân toporâște săcure!...
Hoho! nu vă răpeziți așa tare,
Că nu sunt toate, păcum vă pare!...


Au doară știți voi dân ce pricină
Vodă-așa v-armă dă minunat?
Cine știe ce limbă păgână
Doar' asupra lui iar' s-au sculat;
Armele-aheste nu-s cobe bună;
Sau încai trebile-așa nu sună".[15]


„Eh! ce ne pasă d'ahele toate
(Grăi Boroș' mândru cu măhnire);
Au n'am nimeri noi ș-a ne bate
Ș'în război adins a hărțuire?...
Noi încă-avem câte doao mâini,
Inimă-în sân și duh în plumâni!


Eu gândesc că ha mai grea tâmplare
Care poate să ne tâmpineze
Ar hi când să se scoale nescare
Vrăjmași, ca țara să ne prădeze,
Ș'am fi sâliți s-oștim și noi doară,
Apărându-ne iubita țară.


Dar' ș-atunci n-ar hi cu cale
Să ne temem fără de măsură,
Căci nici noi suntem nește dârdale[16]
Sau ha dă pă-urmă lăpădătură,
Ca să nu cutezăm a sta-în față
Măcar cu ce feliu de-oaste-îndrăzneață."


Goleman era să măi înceapă
A grăire, și de-abea cât zisă:
„Toate-aheste nu plătesc o ceapă!..."
Când Satana care-aci sosisă
Desbrăcând negura-întunecată,
În chip de corb la țigani s-arată.


Și vrând să le facă-o nătărie,
Zbură-în giur, pe deasupră-le, roată,
Câteva ori, ca ș-o ciocârlie,
Purure cântând cha! câr! și iată,
Bietului Goleman, ce pe iarbă
Șezând ura, să cufuri-în barbă!...


Și tot croncănind, de-acolea mearsă,
Iar' dintr-un alb nuor Sânt Ilie,
Trosc!... așa-l pogni cu săgeată-arsă
Tocma-într-a capului găvălie,
Cât corbul căzu mort, iar' Sătana
Fugi zberând ș-astupându-și rana.[17]


De-această-arătare minunată,
La toată-adunarea căzu greață.
Toți să mira cu gura căscată
Și de frică toți albisă-în față,
Iar' ștergându-ș' barba Goleman
Sudui de mamă pe croncan.


Nime nu grăia, ci câteodată
Ochii-ș mai învolbea cătră stele,
Păn' ce Drăghici după o bucată
De vreme, suspinând cu jele
(Zise): „Hai! mult mă tem dă ahastă
Să nu cază pă noi vo năpastă.


Auzit-am (și țân minte)-odată
De la dada, Dumnezieu să-l ierte,
Că mare nevoie va să pată
Ahăla și greu va să se certe
Asupra căruia corbul zboară.
Sau croncănind să spurcă doară.[18]


Păntru-ahaia vă luați aminte
Ca nu pentru nește lucruri doară
Dă care vă sfătuiați maiânte
Lui Guladel bine să nu-i pară,[19]
Și prin hastă-arătare cerească
Va dă primejde să vă ferească."


Drăghici era pă vremile-acele
Cel mai bătrân din cetele toate,
Și prorocea când bune, când rele,
Cum să tâmpla-în țară și prin sate.
Toți pe dânsul ca pe-un cel-mai-mare
Asculta, cu multă-încredințare.


Dar' atunci Neagul, căci avea fire
De-a grăi bagiocuri câteodată,
La Drăghici cu ciudoasă zâmbire
Căutând zisă: „Dar ian' mai înceată,
Badeo Drăghici, de-a proroci rele
Ș'a ne mai descânta dintru ele.


Ahaia știm și noi fără >de< tine,
Cùm că hălùi pă-a cui creștet șede
Un corb sau cioară nu-i merge bine!...
Iar' eu socotesc că-i mai dă-a crede
Cumcă noroc va să ne tâlnească,
Căci corbu-i pasere țigănească."


Așa țiganii cu traista plină
Întră-Alba și Flămânda mâind,
Sfătuiea din prânz pănă în cină.
Toți spunea părerea sa pe rând,
Iar' când era-în urmă, la fârșit,
Rămânea lucru nehotărât.


Dar' întracea poruncă le vine
Ca toți cât mai curând să să gate.
Cetele să fie pănă mâine[20]
Dimineață, toate bine-armate.
Pe lângă-aceasta, multe-încărcate
Sosiră și carră cu bucate.


A doao zi, când răsărea soare,
Vodă cu căpitanii de frunte
Întracolò mearsă la prăâmblare,
Unde prin corturi negre mărunte
Țiganii, ca și broaștele-în baltă,
Durmea prăvăliți toți peste-olaltă.


Atunci porunci cât mai îndată
Cei armați să iasă la priveală
Cu toți, ș-apoi ceată de ceată,
În paradă și cu rânduială
Să treacă ca și gata de cale
Pe denaintea mării-sale.


O, musă! rogu-te de-astă dată
Să-mi dai viers cu vrednice cuvinte,
Ca să pociu cânta cum înarmată
Țigănimea purceasă nainte
Cătră-Inimoasa cu vitejie,
Vrednic lucru ca lumea să-l știe.[21]


Întâi, dară, dintru toți purceasă
Ceata lui Goleman vestită;
Toți ciurari și feciori de acasă,
Vai de-acela care-i întărâtă!...
Trei sute era ei pe-îndelete,
Afară de prunci, muieri și fete.


Armele lor cele mai cumplite
Era furce și rude de șatră,
La vârv cu fierr ager țintuite;
Cu cestea-îndată trântea de vatră
Pe vrăjmaș de-aproape și de parte.
Acolò să vezi capete sparte![22]


Steagul! de mânză codalbă-o piele
Le era, de-un părâng aninată,[23]
Pe care sta, cu roșii petele,
O veșcă de ciur sus îndreptată.
Cânta de marș în cimpoi foite,[24]
Bătând în ciure negăurite.


Ce să mai zic de-a lor voievod mare?
Goleman voinicul! Oh, acela,
De nu-l va prăpădi vo tâmplare,
Nu va bate el în zădar lela,[25]
Nice va zăcea prăvălit pă spate
Când i s-or fârși-în traistă bucate.


După-acește veniră nainte
Armați ș-în rânduri tocmite bine,
Argintarii, de-inele și țânte
Făcători, doao sute. Dar' cine
Îi duce și le este povață?
Tânăr Parpangel și mândru la față.


Acesta purcede-în dreaptă spiță
Din craiu Jundadel a cărui mare
Și preste toți înălțată viță
Tocma de-unde soarele răsare,
Cu soarele-împreună răsărisă.
Precum cronica ciorască scrisă.


Tot dintr-aceaiaș viță nălțată,
(Păn' au stat întregă-împărăția
Țiganilor) pogorârea din tată
Pe fii, schiptru și nalta domnie
Păn' la craiu Jundadel pe care
Lipsi de tron Cinghișhan cal mare.[26]


Fost-au de când lumea stă-îm picioare
Multe neamuri slăvite-odinioară,
Viteze ș-altor poruncitoare,
A căror nepoți acum de-ocară
Sunt la noi; și noi l-alții-om fi doară,
De nu vom băga samă de țară.


Ian' căutați la țigănescul soiu
Cumu-i astăzi de-ovilit, cum el
De cătră toți să-împinge-în gunoiu;
Dară când trăia craiu Jundadel
Și stăpânea-în India bogată,
Vița lor era mult luminată.


A lor preste toți nalt împărat
Să numea-în ferman a lunii frate
Și-a soarelui fiiu pre luminat;[27]
Iar' lui să-închina nenumărate
Noroade, țări, crai și mari ostroave.
Aceste nu-s deșerte voroave!


Parpangel de pe moș să născusă
Din cea mai frumoasă țiitoare
A lui Jundadel; așa să dusă
Apoi strălucind raza de soare
Păn' la dânsu; și care nu crede,
Caute la el, că-în față i-o vede.[28]


Era nalt și ghizdav la făptură,
Bun lăutariu, pre bun cântăreț;
La toate faptele cu măsură,
Iară de-inele meșter ales.
Acest chip era voievodul mare
A zlătarilor mergând călare.


Iară după dânsul, tot alese
Șireaguri din sângura lui ceată
Să ducea,-într-un rând tot câte șese,
Căror urma ceailaltă gloată
În pielcuța goală-golișoară
Și scripind de neagră ca ș-o cioară.


Cei într-armați avea buzdugane
De-aramă și nește lungi cuțite,
Toți oameni nalți și groș' în ciolane,
Cu păr îmburzit, barbe sperlite;
Haine-avea lungi, scurte ș- învârstate,
Unii fără mâneci, alții rupte-în spate.


În loc de steag purta ei o cioară
De-argint, cu penele rășchierate
Întracel chip, cât gândeai că zboară
Plesnind în arepi cu-aur suflate.
Músică făcea cu drâmboaie,
Zdrâncănind clopoței de cioáie.


A treia, cu pasuri măsurate,
Căldărarii mari de stat să-iviră;
Toți căciulați, cu barbe-afumate.
De tăria lor lumea să miră,
Taie-în arămuri ca și-în șindile
Și rabdă foame câte trii zile.


Armătura lor era ciocane
Ferecate; toți erau călare.
Dar unde mă tragi, o, Bălăbane,
Ducătoriul acestòr, pre tare?
De-asculta țigănia de tine,
Era de dânsa cu mult mai bine!...


Ei încă după-al său steag urmează,
Ce era de-aramă-o tipsioară
Strălucind în toate părți cu raze,
Ca și soarele de primăvară.
Marș sufla-în trâmbiță răgitoare
Ș'în loc de dobă, bătea-în căldare.


A patra venind să văzură
Fierarii cu ale sale baroase,
Arzătorii de cărbuni și zgură.
Înarmați era ei și cu coase
Pe nește druguri lungi îndreptate
Și-în chipul lăncilor ferecate.


Ducul lor era Drăghici cu minte[29]
Carele multe veacuri văzusă
Și totuș' din gură nici un dinte
Încă pănă-atuncea nu-i căzusă;
Acum ținea el a șeptea muiere
Și totuș' să sâmțea la putere.


Trei sute de-armați număra ceata,
Pedestrime-aleasă! Fieșcare
Mergea voios și de războiu gata.
Purta cu sine și de vânzare
Seceri, cuțite, foarfece, zale
Și nu le lipsea numa parale.


Cinghia lor mergea înaintea,[30]
Ce era de clopote și chimvale.
Steag era tigaie de plăcinte
Împodobită în jur cu zale
Mărunte, de-oțăl și sclipitoare,
Aninată pe-o lungă frigare.


Sosiră-apoi în șireaguri groase
Lingurarii cu săcuri pe spate,
Toți bine-îmbrăcați, cu barbe rase,
De-a brâuri purtând nește bărzi late
Ce toate soiuri de lemne taie,
Arme pre bune și de bătaie.


Povața lor și vrednicul jude
Era iubitoriul de dreptate
Neagul ce numai de-o parte-aude.[31]
Și-i cel mai bun meșter de covate,
De scafe, cauce, linguri, tăiere,
Hâmbare, răváre și cuiere.


Horiul lor în fluiere și triște[32]
Cânta, lin tocănind pe-o covată,
Cât putea sâmțirile să miște
Fieșcui. Iară de steag, o lopată
Prelungă-avea și cu dăscălie
Făcută de maistor Pintilie.


Dar' cine-m va spune cum să cade
Ceata slăvită care-acum vine!
Musă ș-Apolloane, drăguț bade,[33]
Șoptește-mi vorbe și graiuri line,
Că fără de-a ta dulce-însuflare
Poetul haz și priință n-are.


Acești>a< era (pre limba curată
Grăind) aurari, cea mai aleasă,[34]
Ordine din țigănia toată.
Acestòr' nici de vodă le pasă,
Când ploao la munți și pot să spele
Aurul din apă, prin vălcele.


Avea la dreapta sulițe lunge
Și nește săbii de-a stânga scurte.
Care știa cum sulița-împunge,
Cum de sabie trupul amurte,
Acela trebuia să-aibă frică
Și groază de-astă ceată voinică.


Steagul o suliță era, toată
De-aur, cu codorâște văpsită
Și cu fluturi de-argint învrâstată.
Iar' orhestra, bine rânduită,[35]
Cânta marș în diple ș-alăúte
Bătând în dobe-anume făcute.


Iară pe dânșii cu fală duce
Tandaler inimosul, de care
Nu cuteza nime să să-apuce,
Așa era de harnic și tare.
Spun că nu cunoștea nici o spaimă,
Că-ar fi fost cu dracul unii-l defaimă.[36]


Pe-urmă-în rânduri groase, neînchieiate
Mergea lăieții, goleții droaie,[37]
Mâncători zădarnici de bucate,
Înarmați cu măciuci și cu maie;
Muierile cu prunci mici în spate,
De tot goale sau de jumătate.


Corcodèl pe dânși avea poruncă
Să povățuiască-în rânduială,
Corcodel care cu bobi aruncă
Și cu vrăjituri oameni înșală.
Ori cine ce va fura el știe,
Spuindu-i dracu din răspântie.


Iară steagul era, după care
Să ducea gloata de mortăciune
Și de toate stârvuri mâncătoare
O tearfă-aninată pe-o prăjină.
Marșul sună-în cornuri mugătoare,
Toți lolăindu-să-în gura mare.


După ce toți în giur s-așezară
Rânduindu-să ca ș-o cunună
Lăudă principiul adevară[38]
Ascultarea lor și voia bună;
Apoi tare le dete poruncă
Spre-Inimoasa-îndată să să ducă.[39]


Toate ce pănă-acum să cântară,
Într-o vechie foarte pergamină
S-află,-în mănăstirea de la Cioara,
Și pot avea credință deplină,
Fiind că să cetesc și-în hârțoaga
Din mănăstirea de la Zănoaga.


Cartea din Cioara nu spune-aice
Mai multe, iar cea din Zănoagă
Mai adauge-încă (prin un „să zice")
Ș-o voroavă-a lui Vlad-Vodă-întreagă,
Care el cu cea tâmplare zisă,
Iacăt-o, precum o găsii scrisă:


„Vitează eghipteană rămășiță!
De faraoni viță strălucită,
Din vechi iroi tânără mlădiță!
O, mândră țigănie cernită,
Ascultă, ca să ții bine-aminte
Toate-a mării-mele cuvinte.


Iacă ț-am dat pământuri ș-olate,
Împărțitu-ț-am arme voinice
Precum și tot feliul de bucate,
Vrând ca odată să să rădice
Și neamul tău dintru mișelie,
De râsul altor să nu mai fie!


Pentru că de-acum ca și țăranii
Ceialalți în mândra Muntenie
Veți fi socotiți și voi țiganii,
Dacă veți arăta hărnicie,
Apărând țara cum să cuvine
De turci sau alte limbe străine!...[40]


Între Bărbătești ș-între-Inimoasa
Este-un sat, care Spăteni să chiamă.[41]
Acolo va fi nespărioasa
Tabăra voastră, băgând de samă
De-a face toate câte domnească
Măria-mea va să-i poruncească."


Atunci, într-o gură gloata zisă:
„Mulțămim foarte mării-tale,
Mai vârtos pentru mălaiu și clisă.
Ian' vie-acum dă hăi cu cealmale!
Să dee pă-a noastră țigănie,
I-om sătura noi dă bătălie."


Iar' apucând Gogoman voroava,
„Luminate doamne!-În țara toată
(Zisă) știm că ț-au răzbătut slava
Și nu este cineva să poată
Călca porunca mării-tale,
Ba nici pe dreptate să te-înșale.


Dar (să ierți măria-ta!) să zice
Că-ar hi dă tâlhari căile pline.
Noi n-am vrea să-avem cu dânșii price,
Ci-am trăi cu toată lumea bine!
Deci ne temem să nu ne-asuprească
Cumva pă drum laia tâlhărească!...


Rugăm dar pă măria-sa foarte
Ca să ne deie pă drum vo pază,
Ori oșteni ce n-au frică de moarte
Sau și haiduci cu groaznice-obrază,
Ca la primejdie să ne-ajute;
Dă-ar hi măcar numa doao sute!"[42]


La această cerere minunată
Vlad zâmbind zisă: „N-aveți teamă!
Orice laie tâlhărească-armată
Să deie pe voi; numa luați samă
Să n-arătați că cum v-ar fi frică
Și-ți vedea că nu vă-o face nimică".


Aceste zicând vodă purceasă
Lăsând pe țigani porniți în cale
De la Flămânda cătr' Inimoasa,
După porunca mării-sale.
Pănă-aici cartea Zănoaghei spune
Ce-în alte cronici nu să pune;


Iară cele ce de-acum urmează,
Într-un chip s-află-în cărțile toate,
Și fieș'care poate să crează
Cestor întâmplări adevărate
Ce să vor spune de-acum nainte,
De nu cumva toată cartea minte.[43]



  1. Musă. Acest cuvânt este elinesc, obicinuit acum mai la toate limbile, mai vârtos la poesie sau când scriu cu stihuri. Precum s-arată la mithologhìa elinilor, musă va să zică știință, sau mai vârtos zâna aflătoare de știință. Elinii cinstea noao muse, precum: Clio, Euterpe, Thalia, Melpomene, Terpsihore, Eráto, Polìmnia, Urania și Calliope, care toate s-au zis ziéle sau zâne, născute de Joie (sau Zevs) și fecioare viergure, de mùsică și poètică aflătoare. Pentru aceasta poeticii elinești și lătinești, vrând să înceapă vreun cântec, le chiema întru ajutoriu. Iar' poèticul nostru aici chiamă îndeosăbit pre acea musă, care oarecând au cântat lui Omer Vatrahomiomahia, adecă Bătaia șoarecilor cu broaștele. Mitru Perea.
  2. Hârtia e răbdătoare, căci pe dânsa poți scrie ce vrei, bun și rău. Pentru aceasta poeticul nostru lipsă având doară de patròni și mețenați, închină ostăneala sa hârtii!...
  3. Haòs va să zică, după noima elinilor, întunerec fără margini, unde toate sunt mestecate stihiile depreună.
  4. Zână. Cuvântul acesta va să zică ziea sau ca cum ai zice dumnezieoaie; însă, spre înțălesul tuturor am socotit să aduc aminte cetitorilor că vrând poeticul a da un gust nou poesii noastre alăturind-o poesii altor neamuri, au metahirisit (trebuințat) obiceaiul elinilor ș-a latinilor, care personisesc patimile și vărtuțile (îmbunătățirile), căci prin aceasta sângur să osăbește poeticul (cântărețul) de orator (urătoriu). M. Perea.)
    a) Adecă ca și țăranii noștri la povești, când spun de ciumă, de mama-pădurii și a vânturilor ș.c.d. Chir Simplițian.
    b) Adecă teacă-fleacă, vorbe goale, pagubă de hârtie. Mai bine era să cânte ca țiganii noștri, și cu verșuri cum sunt obicinuite. Eu toate câte s-au zis pănă aice, în scurt le-aș fi cântat:

    Frunză verde de săcară,
    Iacă țiganii s-armară
    Ca să-ș puie-un vodă-în țară,
    Asemene lor, pe-o cioară;
    Dar sfădindu-să-între sine
    Lăsară-ș' vodă ș-ocine
    Și mearseră-în țări străine,
    Precum le-au părut mai bine.

    Iată toate, în scurt, fără a se lăți pe la haos și urgii sau nu știu ce țări pustii! Cocon Idiotiseanul.
    v) Dar lasă, frate, nu critisì cele ce nu înțălegi, ca să nu te faci de râs, că așa judecând ca tine, trebue să defăimăm toți poeticii și să cântăm pùrure
    frunză verde. Cocon Simplițian.
  5. Urgia zice că Sătana i-au fost tată și Zavistia mamă. Trebuie a ști că poeticul vrând să obrăzuiască mai chiar și poeticește lucrul, prin Sătana înțălege pre cel mai întii duh necurat care mai nainte de osândire fusese arhanghel și, precum să zice la cărțile besericești, să numea Luceáfer, adecă purtătoriu de lumină, iară Sătana să zice și la Biblia acelaș' duh necurat. Spun cei învățați întru dogmele creștinești că acelaș, mai nainte de cădere au fost cel mai întii arhanghel; și apucându-l zavistia au gândit să-ș pue tronu său asemene cu Dumnezieu; pentru aceasta fu surpat cu toți care au fost într-un gând cu el. Drept aceasta poeticul zice că s-au împreunat cu Zavistia și au născut pe Urgie. Într-acest chip trebuie să se înțăleagă și cuvintele Urgii, unde zice că Sătana odinioară nu s-au îndoit și au cutezat a să scula pe Dumnezieu. M. Perea.
    a) Bine ar fi doară de alte, însă nu să cade să să pomenească diavolul între creștini, și este împrotiva credinții noastre ca lucruri de-aceste să nu scrie la cărți de aceste, și mai vârtos la povestea țiganilor. Părintele Disidemonescul.
    b) Așa judecă odată un feliu de dobitoc, de mărgăritariu socotind că-i cèva de mâncat. Bunul părintele de bună samă n-au cetit Biblia și istoria lui Iov!... cu mult mai puțin facerea vestitului inglèz Miltòn care au alcătuit un poemă supt titula Raiul pierdut. Coconul Musofilos.
  6. Pentru Illie proroc este un crăzământ între țărani cumcă el umblă cu căruța sa de foc pe nuor când tună și, dacă oblicește undeva pe diavolul, îndată-l fulgeră. De-acolea au luat și poetul nostru aceste, fiindcă el în toate urmează socotințelor de obște a norodului, cum au făcut și Omer. Dar' în lucruri ca aceste, nice să cuvine a face almintre, căci apoi nu ar fi poveste de obște. M. Perea.
  7. Acești oameni cu capete de câne s-au obicinuit, în norodul nostru, a să numi cătcăùni, care să zic că au fost mâncători de oameni. Ba pe une locuri am auzit numindu-i capcâni, adecă ca când ar avea cap de câne. Această poveste la neamul nostru au rămas de bună samă de la dați, fiind că și Erodot scrie în părțile Știtii de nește androfagi, adecă mâncători de oameni.
  8. Alba și Flămânda sunt doao sate aproape unul de altil, în ținutul, precum îm pare, a Argìsului. M. P.
    a) Minunat lucru că tocma au tăbărit țiganii între Alba și Flămânda; doară va să zică că țiganii nu era nici albi, nici flămânzi! Chir Onochefalos.
    b) La o iscodire de șagă și glumitoare, mai vârtos despre țigani, nu este de a să mira, când să află de aceste numiri întradins căutate, pentru ca să să facă gluma mai cu haz. C. Musofilos.
  9. Să află la une cronice românești că Vlad Vodă au armat țiganii asupra turcilor, și aceasta este o tâmplare istoricească adevărată; dar' că le ar fi dat pământulri, nu aflai scris la nice un letopiseț. Însă să vede a fi asemene cu adevărul, căci de nu ar fi strins țiganii mai nainte launloc, nu i-ar fi putut înarma; apoi trebuiea să le arete și lor vreun folos, vrând ca să-i îndemne a lua armele asupra turcilor! M. P.
  10. Eu tot ascultai pănă acum, socotind că doară poeticul au greșit ortografia; dar' văd că, de când au început țiganul Drăghiciu a vorbi, cu totul altă voroavă sau chip de-a vorbire întrebuințază, precum: ahaia, ahastă, hie ș. a. Chir Simplițian.
    a) Poeticul face foarte bine, căci, de vreme ce arată cum au vorbit țiganii, trebuie să arete și chipul de vorbit a lor, adecă dialectul lor de atunci, care nu putea să fie alt fără muntenesc. Acestaș' dialèct să vorbește astezi în Ardeal, în valea Hațegului. Însă țiganii între sine, precum zice autoriul, așa vorbea; și doar' și autoriu așa au aflat scris. M. P.
  11. Adecă va să zică Drăghiciu: fiți una și vă ținèți de mână, că, de ar fi neamul cât de mic, deacă este unit între sine și nu să împărăchiază, nici un neprieten din afară poate să-l strice și să-l răsipească!... Vedeți, zice el, pe jidovi care n-au țară și sunt pretutindene străini și purure în drum. În urmă, de-ar fi țara cât de mică și săracă, totuș mai fericit este acel' neam care are țară și lăcuiește întrânsă. O, de-ar înțălege neamul mieu ce bunătate este a avea țara sa, nu ar huli așa pe sine, nici ș-ar defăima neamul slujind străinilor care o asupresc ș-ar dori să stângă dintru pomenirea oamenilor și numele lui. M. P.
  12. Alba țigănie. Nu știu ce-i să zic de acest epitheton alba, care nu să poate zice de țigănie, fiind ia din firea sa neagră. Asemene chip de vorbire am auzit eu și de la țăranii noștri, când spun ei povești de țigani și-i bajocoresc. De bună samă, de-acolo au împrumutat-o și poeticul nostru; și pentru aceasta socotesc eu că trebuie acel epitheton să să înțăleagă ironicește. M. P.
  13. Clisă. Cuvântul acesta să obicinuește și în zioa de astezi și însemnează aceaia ce pe alte locuri slănină, iar în Ardeal, pe une locuri, lard, care mai de pe urmă cuvânt e chiar romănesc, dela lătenie, în care să zice lardum, adevărat cuvânt strămoșesc. M. P.
  14. Aici să vede unde mere gândul autoriului, adecă să arete cum să sfătuiesc țiganii, că nici unul lasă pe altul să-ș' fârșască vorba și unul grăiește de un lucru, altu de altele. Aceasta-i adevărat Țiganiada!... Simpliț.
  15. Dintru aceste voroave a țiganilor, care am cetit păn aici să vede în destul firea lor nerăbdătoare, căci nici unul n-așteaptă să fârșască cela ce au început a grăi și să-ș' închiee cuvântul, ci apucă vorba grăind de altele. M. P.
    a) Eu cred că nu numa țiganii vorbesc așa, dar fieștecare norod prost, ce nu are învățătură și nu e bine nărăvit. Cocon Coántreș.
  16. Dârdală este un cuvânt numa pe une locuri de norodul prost obicinuit și însămnează un lucru de nimic sau om de nimic; sau, precum zic ș-amintrele, o neagă! un îndărătnic! Să fie aceasta alcătuire despre lucruri alese și să se vorbească întru o adunare cinstită, nu s-ar putea întrebuința cest pregiosit cuvânt, însă unde vorbesc țiganii între sine, cu atâta mai vârtos au căutat să se puie, căci, cum socotesc eu, poeticul toate sfaturile aceste le-au aflat el însuș' așa scrise și nu s-au cuvinit să le strămute. M. P.
  17. Trosc! Este onomapoèticon, prefăcut cuvânt din sunetul care face fulgerul căzând sau după asămănarea sunetului de tunet care să zice pe une locuri și treznet, precum a fulgera, sau a tuna, zic alții a trezni. M.P.
    a) Bine să zice că dacă o minți, să o minți groasă! Ce au făcut corbul săracu, ca să se pedepsască; mai bine era s-omoară Sânt Ilie pe Sătana decât pe bietul corb! C. Onochefalos.

    b) Așadar'! deacă ar fi Sătana muritoriu! dar' el e nemuritoriu, cum sunt toate duhurile. C. Musofilos!
  18. Cuvântul dada este țigănesc și însemnează tata. Însă Drăghiciu, ca unul ce era bătrân și pățit, din ispitire poate că să învățasă că corbii bine nice odată. Acest feliu de cobe era și la romani, care avea vulturii de cobe bună, iară corbii și bunele de cobe rea. Și ziceăaî omina acestòr feliu de cobiri. M. P.
  19. Aici s-arată că poeticul este vrednic de toată credința, fiind că așa au scris toate, cum le-au aflat în izvod. Pentru că cuvântul Guladèl putea să-l tălmăcească romănește și să puie Dumnezieu în loc de Guladel (căci aceaiaș vă să zică acest cuvânt romănește); dar el mai bine au vrut să rămâe neînțeles, decât să viclenească scrisoarea. M. P.
  20. Cetele. Țiganii din Ardeal pănă astăzi zic pe toți care sunt supuși unui voivod, o ceată; și așa sunt toți osăbiți în cete.
  21. Vlad Vodă, precum să vede, au vrut să facă, precum să zice, răviue, adecă cercetare de oștile țigănești. M. P.
  22. În stihu acesta poeticu vorbește ca când ar fi de față când să bat ciurari; dar este un chip de vorbire istoricească și poeticească. M. P.
  23. Codalbă este adiectivă, ca cum s-ar zice: cu coadă albă, și va să zică că pielea de o mânză cu coada albă. M. P.
  24. Cimpoi foite, adecă cimpoi cu foale de capră, cum s-au obicinuit. M. P.
  25. Precum să vede, poeticul au vrut să puie în obiceaiu sau doară să pomenească numai nește cuvinte obicinuite în multe părți, pe-unde s-află românii, mai vârtos în Ardeal, doară ca să le scape de pierire, căci acum puțin foarte și numai între țărani le vorbesc. Precum este și acest cuvânt lèla, care trebue bine a să osăbi de cătră alt asemene cuvânt léle. În Ardeal, spre părțile Țării Hațegului, au copii țăranilor, mai vârtos cei care păstoresc vitele, un feliu de cântec ce-i zis lèla. Îș strâng grumazii și să scutură din tot trupul, ș-așa cântă isbucnind cuvinte tresărite și făcând shime urâte, rușinoase și din gură cântând lucruri de rușine și adevărat satiricești. De-acolo să zice de obște de oarecare ce nu lucrează nimic, că bate lèla. M. P.
  26. Cinghișhán este numele unui mare han a mongolilor, pe care alții numesc Ghenghișcán, și care au pustiit toată Asia și au prădat toate țările începând de la marginile Hânii pănă la India. Adevărat că el prădind au întrat în India, dar', de au domnit atunci în India Jundadel, cum zice poeticul, și de au purces Parpangel din vița aceluiaș Jundadel, aceasta n-am cetit nicăieri, afară de cronica mănăstirii de la Cioara, care să vede a fi foarte părtășitoare țiganilor. Însă aceaia-i dovedit lucru, că țiganii nu-s eghipteni, cum s-au ținut pănă acum, dar adevărați indieni, ce s-au dovedit prin inglezi, ce neguțătoresc în părțile acele și au aflat că limba țigănească să vorbește pănă acum în Siam și în Malabár.
  27. Pentru titula crailor Indii, că să numesc fii soarelui și frații lunii, nu-i de a să mira, căci așa să chiema și să chiamă și astezi împăratul Mogolul și a perșilor.
  28. Lucru minunat zice poetul: care nu crede, să-i caute în față. Dar' cum va căuta în față la unul care nu-i mai mult pe fața pământului și au murit de oarecâte sute de ani înainte! Onochef.
    a) De bună samă așa au aflat scris, iar acea scrisoare au fost făcută trăind încă Parpangel. Musofilos.
  29. Ducul, adecă ducătoriu sau povață. Aici să vede poeticu a imita pre Omer când scrie de bătrânul Nistor.
  30. Adecă musica.
  31. Oarecum nu să lovește!... Zice că Neagul au fost iubitoriu de dreptate și apoi zice că n-auzeiea numai de-o parte. Deacă asculta el numa pe o parte, vai de judecata lui! Mândrilă.
    a) Ei! Deacă nu auziea de o parte, atuncea dar trebuiea să-i vorbească de cea parte de care auziea... Onochefalos.
  32. Trebuie a lua sama că cuvântul acesta, horiu, aici să pune în aceaiaș' noimă, în care la latini să zice horus, adecă ceata cântăreților. M. P.
  33. Apolloane. Poeticul chiamă pe Apollon întru ajutoriu, care era zieul musicii la elini și învățătoriul muselor... făcând după obiceaiul poeților lătinești. M. P.
  34. Aurariu. Cuvânt adevărat romănesc; adecă să numesc așa cei care spală aurul. Pe une locuri să zic băiași, de la baie, adecă aurărie, unde să sapă din pământ aurul. M. P.
  35. Orhestră va să zică horiul de musicári cu tot feliu de musică.
  36. Este o vechie întru norod credere deșartă cumcă unii oameni au legătură cu dracu, pe care îl poartă cu sine, și acela le dă putere ș.c.d. Într' această noimă trebuie să să înțăleagă și ce zice aici autoriul pentru Tandaler; însă adauge și el cumcă numa unii așa-l defaimă, adecă pismașii. În urmă trebuie a lua sama că cuvântul defaimă să înțălege ca și clevetește, iar' nu întraltă noimă. M. P.
  37. Lăieți să zic de la laie, adecă cea mai de pe urmă adunătură a norodului.
    Țiganii lăieți pe une locuri astăzi să zic cei care n-au loc stătătoriu, ci îmblă pribegind dintr-o țară într-alta. Așijdere și goleții să zic de la golătate, fiind ei mai detot goli, mai vârtos copii și copilele lor. Acește și acum sunt cei mai urgisiți dintre toți, căci nu au nice un meșteșug, ci trăiesc cu cerșitul și furatul. Droaie încă este un cuvânt doară la mulți necunoscut, care însemnează o grămadă nerânduită, adecă să zice în vorba de obște mergea cu droaia, să înțălege în grămezi. M. P.
  38. Principul. Să află și în limba noastră întrebuințat de cătră mai mulți alții învățați, în deosăbite cărți. M. P.
  39. Adecă țiganii să duc de la Flămânda (unde acum dobândiră bucate) cătră Inimoasa, adecă la bătaie!... Înțăleg acum încătrò merge alegoria! Mândrilă.
    a) Dar' cum s-au putut întâmpla ca Vlad Vodă să-i mâie la Inimoasa? Ce va să zică aceasta? C. Onochefalos.
    b) Dar bine, vere, nu ști tu că s-află satul acela și astezi în Țara Muntenească? C. Idiotiseanul.
  40. Acum, vere Idiotisene, o băgarăm toți în teacă!... Iacă că spune poeticul că toate ce-au cântat el pănă acum, așa le-au aflat în scrisori vechi; și ce avem să zicem mai încoló! Chir Onochefalos.
    a) Mai sus au zis poeticul că țiganii-s din India, și aici zice că sunt viță eghipteană și faraonească; să împrotivește una cu alta. Părintele
    Filologos.

    b) Trebuie a ști că aici grăiește Vlad Vodă și precum gândea el și după socoteala de obște de atunci, iar' mai sus au grăit poeticul din sine și după adevărata cunoștință de acum. Deci nu e nice o împrotiveală. C. Simplițian.
  41. Eu tot am ascultat pănă aici. Măcar că multe vedeam împrotiva crezământului omenesc, totuș mă îndoieam, dar acum văd că omul acesta, adecă poeticul, bârfește și ne spune nește pozne. Căci cum poate să fie ca
    Vlad Vodă anume să fie căutat aceste locuri, adecă să puie pe țigani la
    Spăteni, întră Bărbătești și între Inimoasa? Aceste sunt cuvinte întradins căutate, ca să arate doară cumcă țiganii, de nu vor fi bărbați și inimoși, vor lua bătaie pe spate. Idiotiseanul.

    a) Ba nu așa, vere! căci deacă le-au aflat el așa în scrisorile de la Cioara și de la Zănoaga, trebue să fie adevărate cele ce zice și n-ai ce mai zice. Onoch.
  42. Cu adevărat vrednică cerere de un gogoman!... Eu cred că de la acest Gogoman s-au luat pe unele locuri, de zic nătărăilor gogomani... Însă oricum să fie, ori poeticul nostru, ori izvoditorul cel dintâi, de la care au luat această poveste, au vrut de bună samă să șuguiască în bajocura țiganilor. C. Simpl.
  43. Fiindcă văd că mulți cu multe feliuri de critice s-au sculat pe poeticul nostru, am socotit să spuiu aici, în scurt, tot scoposul autoriului și să arăt ce feliu de izvoditură este aceasta. Întii trebue a lua aminte că poeticul, care-i unul din prietenii miei, au vrut să aducă în limba noastră un feliu de poesie noao, precum să află la italieni și la alte neamuri; și fiindcă la noi pănă acum puțin au fost obicinuite alte stihuri afară de cele de obște, ce le numim vierșuri și s'au obicinuit la cântece de doru lelii și de frunză verde și ca de aceste. Latinii și elinii încă au avut cântări de acel feliu țărănești, precum au toate neamurile ș'acum dară acest (feliu) de verșuri sunt pentru gloata de obște. Însă elinii și latinii au avut și alt feliu de stihuri, obicinuite numai de cei învățați și la cântările cu care să povestea faptele eroilor și a vitejilor, sau la imni alcătuiți spre lauda zieilor, precum să pot vedea la Omer și la Virghil. Deci autoriul acestui poemation au socotit să facă o cercătură și să alcătuiască în limba noastră, ceva cu un feliu de stihuri noao. Dar' n-au cutezat a face un poemă eroic, sau să cânte faptele vreunui viteaz izbânditoriu, căci limba noastră încă nu-i de ajuns lucrată și dreasă spre acel feliu de izvodituri. Drept acea au ales un feliu de izvodire de șagă, unde nu trebuiesc atâta înălțate gânduri și cuvinte alese. Și fiindcă limba itălienească este mai aproape întru toate de a noastră, au luat forma de stihuri de la italieni, însă cu oarecare mutări. Adecă, în loc de opt stihuri la o strofă, el a pus numa șese; și în loc de șese măsuri (metruri) numai cinci sau câte încăp pe o mână. Însă nu după metrul latinesc, după silaba scurtă și lungă numărând, ci numa după silabe, numărând la un metru doao silabe. Fiindcă dintru toate neamurile acum viețuitoare, nice una nu face stihuri după metrul elinilor sau al latinilor, ci numai după râtmă sau asemene fârșire sau terminăciune a cuvântului, precum să vede din toată această lucrare. Nu să poate zice că au ieșit rău cugetul autorului, dar' totuș' să vede neajungerea limbii în ritme, neavând atâte feliuri de râtme ca italienii. Deci ar fi dorit să să facă o cercare cu alt feliu de metru, după obiceaiul elinilor și a latinilor. Întru alte poeticul, după regulile poeticești, au întrăbuințat màhine, adecă precum elinii și latinii pre zieii săi și zieuăle sau zânele și nimfele sale au întrebuințat, așa el, după credința de obște de acum, pre îngeri și dimoni.
    • Vreme ar fi să începem odată a ne cunoaște limba și a vorbi cum să cuvine. Cuvântul acesta, Dumnezieu, este îmbinat din doao cuvinte adecă domnu și zieu, ca când ai zice domnu zieu. Deci acea ce au zis latinii deus, noi românii trebue să zicem zieu și ce zic ei dominus deus, noi zicem dumnezieu. Acum dar' pre adevăratul zieu noi bine numim dumnezieu, pentru ca să-l osăbim de toți alții ziei a păgânilor. Însă rău foarte au obicinuit tălmacii cărților besericești, a numi ziei păgânilor bozi, cu cuvânt împrumutat de la sloveni, având numele strămoșesc zieu. Mai bine au nimerit unii zicându-le zâni, precum Dosifei la Viețile Sfinților. Aceaiaș are să ție și pentru zicauă sau zica de parte muierească cu mult mai vârtos, căci la noi creștinii nu sunt dumneziele sau dumnezăoaie.
    • Râtmă. Lătinește ritmus, să zic viersurile ce să fârșesc asemene, precum: ele, mele etc., precum: o! vară frumoasă, vreme mângăioasă etc.
▲ Începutul paginii.