Țiganiada/Cântecul a II

< Țiganiada(Redirecționat de la Țiganiada:Cântecul a II)


Țiganii trimit la Vlad solie,
Să le scurte cale delungată.
Dar', întracea, cum pe dăscălie
Trebuiește-a să-arma ș-a să bate
Sfătuiesc. Pe Romica răpește
Cel rău, iar Parpangel pribegește.


Grija țiganilor cea mai mare
Acum răzăma toată-în bucate,
A rămânea-înapoi fieșcare
Să sâlea, lângă cele-încărcate
Carră cu mâncări, iar la-împărțală
Era multă sfadă și cârteală.


Dar' ș-altă nevoie le sta-în cale,
Căci pe nemâncat nu putea merge,
Zâcând că l-e greață cu rânze goale
Să trapede-atâta și s-alerge!...
Când era sătui, punea pricină
Că le-ar fi rău și făcea hodină.[1]


Așa făcând, abea câte-o millă
Călătorea pe zi, păn' ce-odată
Bunul Drăghici chemă pe Ciurilă
(Era-într-o zi pe-hodină-așezată):
„Pasă! (grăi) strigă să să-adune
Vóievozii și fețele bătrâne,


Că bune lucruri eu am și multe
De-a le zice-în puține cuvinte,
Dacă-or voi doară să mă-asculte;
Și m-or asculta, de au minte!..."
Ciurilă-îndată mearsă de-acia
Și strigă-întru toată țigănia:


„Tot omul s-audă și să știe!...
Că moșul Drăghici să strig mă mână,
Ca tot îns' la cortul lui să vie,
Din cei ce-s dă vârstă mai bătrână,
Căci premulte are să vă zică,
Dar' veniți, curând, f...l în tică".[2]


Cum s-auzi aceasta-în țigănie,
La bătrânul Drăghici iaca vine
Și să-adună murga boierie
Cu fețele cele mai bătrâne.
Iar' după ce toți în giur stătură,
Întracesta chip moșneagul ură:


„Voi, bărbați buni! și-oameni de-omenie!...
Dă mult am vrut să vă-aduc aminte
Dă hele ce-îmblă pân cuget mie.
Ori cum lucrurile să vă-alinte,
Totuș' pare că-ar hi mai cu trabă
Să călătorim noi mai dăgrabă...


Că dacă-ți îmbla durmind pă cale
Cum voi ați făcut-o păn' aice;
Nu-împliniți voia mării-sale.
Dăci caută-a vă teme dă cerbice!
Și vai noao! de cumva-ar înțălege
Vodă că voi durmiți zile-întrege!"


Atunci Ghiolban căldărariu-începe
(Necăutând că Drăghici nu gătasă
Cu zisul): „Toți carii vreu să crepe
Dă căldură, grăbească, nu-mi pasă;
Dar' eu n-oi merge dă-a nădușita,[3]
De-ar mai hi Vlad Vodă pă atâta.[4]


Dar, dă vreți a face cum voi spune,
Să știți că vom nimeri mai bine.
S-arătăm adecă în plecăciune
Domnii, ca să nu ne mai mâne
De-acum așa departe și iute,
Sau încai drumul să ne mai scurte.


Să trimeată vodă pe-un vechil
Care să-așeze ca să nu hie
Pănă la Spăteni mai mult de-un mil;
Apoi să ne deie slobozie
Dă-a face trii hodini câte-odată!..."
Aici voroava lui fu curmată,


Căci Avèl striga din gura toată:
„Ahăsta m-i sfat, ahasta-i minte!..."
De-aci toată mulțimea-adunată
Lăudă sfat și vorbele sfinte,
Și cu toții-împreună-așezară
Solii să pornească pănă-în sară.


Lângă-acele ei mai hotărâră,
După-a lui Drăghici bună părere,
Întracea să meargă câte-o țâră,
Dar', ca să poată mai cu plăcere
Călători țiganele gloate,
Au pus în frunte să meargă bucate!


Socotind bătrânii-înțelepțește
Cumcă gloata sâlită de foame
Va căuta să meargă bărbătește,[5]
Ca flămând pântece să-ș întrame.
Ce nu face-un sfat bun câteodată!...
Ferește de rău o țară toată!...


Îndată și numita solie
Purceasă, ce fu din doao fețe
Cele mai harnice-în țigănie,
La cuvinte și gânduri istețe:
Unul Gârdea, cel cu gura strâmbă.
Altul Găvan, cântăreț în drâmbă.


Iară ceaialaltă bătrânime
Încă mai șezu la sfat, s-aleagă
Ce-ar fi mai bun pentru țigănime
Și-în ce chip trebile să-ș' direagă,
Că-acum îș băgasă-în cap să-ș facă
Tocmeală în țigănia săracă.[6]


Bălăban voievod acum de-odată,
Vrând și el sfatul bun să-ș' arete,
Așa grăi, șezând pe-o covată:
„Îmi pare că voi pre pe-îndelete
Și făr' nice-o grijă faceți drum,
Și doară nice știți de ce? și cum?


Însă eu așa gândii în mine,
Că pănă vom merge mai dăparte,
Aici să ne-armăm cum să cuvine,
Că nu să știe dân care parte
Vrăjmașul vine, ș-e dă-a să teme
Doară-apoi să nu ne-ajungă vreme.


Trăbuie dar ca toți hăi călare
Naintea taberii să purceadă
Armați, căutând oare dân care
Lature turcii taie și pradă;
Văzândău-iî apoi, cât pot dă tare
S-alerge dându-ne înștiințare.


Noi atunci cu tabăra ha groasă,
Văzând că vin asupra dâncoace,
Să-apucăm fuga ha sănătoasă
Încolo și să mérgem în pace
Pănă când ne vor purta picioare,
Numa să scăpăm de la strâmtoare."[7]


Răzvan fierrariul încă să scoală
Și-într-acest chip rostul său deschide:
„Bine să zice: la fala goală[8]
Traista-i ușoară!... Zieu că-i de-a râde
Cum Bălăban a fugi ne-învață,
După ce ne armă cu gura-îndrăzneață.


Dar căz! dă n'avem chief dă bătaie
Dece să purtăm atâta pază
Ca doară turcii să nu ne taie?
La ce să-apucăm arma vitează,
Când făr' arme ca fără povară
Fuga este cu mult mai ușoară?...


Aici, Bălăbane,-altă putere
Nu este fără sau a te bate
Pentru țară, copii și muiere,
Cum și pentru dragile bucate,
Sau aruncându-ți arme necrunte
A fugi gol-golișor la munte."


Răzvan era să mai zică,
Dar' Vlaicu lingurariu începe
A râde și glasul său rădică:
„Eu nice-într-un chip nu pociu precepe
Ce să-învârtește voao pân minte,
Ca când ați avea boală herbinte.


Nici veste-i doar' pe-aproape să hie
Turcii, și iacă-unii că să gată
Dă fugă cu mare vitejie,
Iar' alții să cocoresc îndată
Și vor să taie-într'înșii ca-în clisă
Gândire-ai că și-unii ș-alții visă.[9]


În ce chip am venit pănă-aice,
Așa să mergem dar' și dă-acie,
Iar' dă ni s-ar pune doar' în price
Cineva pă drum, cu vrăjmășie,
Totdăuna-are să să păzască
Răgula noastră țigănească,[10]


Adecă fruntea hălui mai tare
Să plecăm cu multă rugăminte
(De-om vedea că-în fugă nu-i scăpare).
Iară când cu năvală herbinte
Ar da pă noi o mai slabă laie,
Atunci să stăm și noi la bătaie.


Însă numa când n-ar hi cu putință
Dă-a scăpa ș-a să-împăca cu buna...
Căci, după-a mea dreaptă socotință,
Viața noastră-i numai una,
Care dă-o pierzi fără trabă-o dată,
Nu-o mai afli, dă-ai da lumea toată."[11]


„Să mă bată Dumnezieu, că bine
O nimeriși, Vlaice!... (barba sură
Ștergându-și Gogu zise) Dar' cine
Este-așa dă nebun fără măsură,
Să să bage-în foc dă viu, și doară
Minte-întreagă-având ar vrea să moară!


Păntru-ahaia nebun e hăl care
Să scoală și dă războiu să gată
Asupra hălor dă preste mare,
Pă cari n-au văzut niceodată,
Apoi pă-acei ucide și strică
Cari lui nu i-au făcut nimică.[12]


Dăci nice eu văd vreo pricină
Ca să ne batem noi întradins
Și să ne-ucidem fără dă vină;
Dar', fiindcă-odată-armele-am prins,
Să le ținem numa dă-o tâmplare,
Când doară-altă n-am avea scăpare,


Ca vrăjmașului încài dă parte
Să ne putem născocorî-întrânse
Noi încă cevaș dă-a noastră parte.
Dar' să nu-întrăm la bătăi adinse,
Căci acolo n-ar hi mai mult șagă,
Și-ar pieri doar țigănia-întreagă.


Numa ș-altă-încă règulă bună
Țigănească-am să vă-aduc aminte:
Ca să călătorim totdăună
Aproape dă păduri, că nu minte
Zisa vechie: „fuga-i rușinoasă,
Dară-i dân toate mai sănătoasă!..."


Într-ahăst>a< chip, văzând noi dăparte
Că vrăjmașul vine cu putere,
Apucând tufa, scăpăm dă moarte,
Iar' pă câmp (după a mea părere),
Ca un iepure fuga dă-ai întinde,
Totuși iuții gonaci te vor prinde."


Bratul aurariu și el atunci[13]
Ș-aduse-aminte de graiu și zise:
„Dar cum?... Voi uitarăți dă porunci
Și dă hele ce Vlad Vodă scrise?...
Socotind c-eți umbla cum vă place
Dă capu vostru-încolea și-încoace?


Ce au fost, au trecut; acum cioare[14]
Nu sunteți mai mult, ci lăudată
Oastea lui Vlad, căci el dă mâncare
Vă dete și v-armă dă-astă dată.
Dăci trebue-a ne lua sama bine
Ca să nu pățim cumva rușine.


Iar' eu vă zic rupt, ales, în față,
Că-așa fără nice-o rânduială
Nu putem nici pănă demineață
Rămânea. Ce duh pă voi vă-înșală!...
Cât e zioa gura nu vă tace,
Dar' a-închieia cèva nu vă place.


Dăci, dacă ați luat armele-odată
Trăbuie-întrânsele-a vă dăprinde;
Căci arma nu este voao dată
Ca pă mălaiu doar>ă< să-o puteți vinde
Sau să tăiați numa căpățâne
Dă curechiu, ci capete păgâne."


Atunci sculându-să-în picioare
Tânăr Boroșmândru luă graiul
Și zise: „Fraților! Mie-m' pare
Cumcă, dă n-ar avea ghimpuri scaiul,
N-ar împunge; ghimpul dară face
Firea lui cea dârză și pungace.


Arma la om este ca țăpușa
La scaiu; dă-ahaia-armatul arată
Cu-îndrăzneală fiecărui ușa
Și-e totdăuna dă război gata;
Iar' acum, ahăl tare să ține
Care să sânte-înarmat mai bine.


Dăci dar' întâi dă-armătură bună
Să ne grijim cât mai dăgrabă.
Dă mult un cuget pân cap îmi sună:


Cum s-ar putea face mai cu trabă
Ca să ne-armăm cu vreo dăscălie?
Ș-aflu așa c-ar putea să fie:


Ca fiește care dintre noi
Să fie cu totul ferrecat,[15]
Adecă-îmbrăcat în hierr la războiu,
Ca să n-aibă teamă dă tăiat
Sau pușcat, nici frică dă moarte,
Ci tot vitejește să să poarte.


Cu-adevărat hire-ar și mai bine
Să ne putem face toți legați,
Ca vitejii dân zile bătrâne,
Cari dă multe ori și ne armați
Aflându-să-în mijloc dă războaie
Nici un feliu dă armă putea să-i taie.


Dar hiind că-ahastă legătură
În zioa dă-azi nu să poată face
Fără numa prin fermecătură,
Care-acum dă multă vreme-încoace
Nu s-au mai pomenit, pentru-ahastă
Vrând să ne apărăm la năpastă,


Nu e-alta-a face făr' a ne-ascunde
În hierr, dă la cap pân' în picioare.
Așa, cu vrăjmașul noi oriunde
Vom sta fără frică la strâmtoare,
Căci, păn' el taie-în hierrul vârtos,
Eu taiu în carnea lui ș-în os.


Oastea noastră așa-purure-întreagă
Va rămânea și nebiruită.
Așa facă cui viața e dragă,
Și va scăpa dă moartea urâtă.
Numai cât, lângă ahaia
Trebuie ș-alta-în zi dă bătaie.


Adecă să nu facem cum fac
Alții războiul, numa cu-o mână
Lăsând alantră mână dă brac[16]
Ci după-orânduială mai bună
Trăbuie cu amândoao dă-odată
Țigănimea noastră să să bată.


Păntru-ahasta-dar', tot însul s-aibă
O sabie bună-în mâna dreaptă,
Iar' în stânga-o suliță cu trabă,
Ca sosind cu vrăjmașul la faptă,
Cu sulița să-împungă, s-oboară,
Cu sabia să taie, s-omoară,


Apoi și s-aibă fiește care
Un laț dă fune pe lângă sâne,
Ca, când s-ar ostăni foarte tare,
Să-l arunce-între-oștile străine,
Și-apucând pe-unul să-l târnosască
Pănă la tabăra țigănească.[17]


Cum vă place dar a mea părere
Și dă-aveți ei împrotivă-a zice?..."
Dragomir atunci arătă vrere
De-a grăi doară ceva de price,
Și să grăiască gura-și deschisă,
Dar' apoi iară tăcu și râsă.


Dar' iacă Dondul cu fruntea lată,
Dondul lingurariu, și el zisă
(Barbă netezându-și afumată):
„Boroșmândru taie-în turci ca-în clisă,
Ba târnosi pe unul ș-acasă
Cu armătura sa ha frumoasă!...


Fraților, sfatul ahăl și toate
Ce vorbiți voi n-ajung o zală.
Ce ni-s dă folos atâte înarmate!...
Eu știu o mai bună rânduială,
După care noi pă dăscălie
Putem să facem și bătălie


Adecă,-împrejur dă țigănie
Să ne săpăm nește gropi afunde,
Ca venind turcii cu răpezie
Să cază-în iele și să să-afunde
Unul după-alaltul, toți grămadă,
Ca și lupii ce merg după pradă.


Gropile să hie-acoperite
Cu frunzare, paie și nuiele,
Numadăcât să cază-oborâte,
Când ar călca cineva pă ele.
Și vă-încredințăz, dă bună samă,
Că n'om avea-în țigănie teamă."[18]


Atuncea și Tandaler să scoală
Grăind: „Ș-asta tu chiemi bătălie,
Dondule, când tu șezând în poală
La muiere, vrăjmașul să-ți vie
Orbiș', căzând în gropile tale?
Ce mai bulguiri! Ce mai tândale!"


Însă când era sfatul cel mai mare,
Iacă Zăgan ursariul aleargă
Într-un suflet la neagră-adunare,
Ce era pe o șèștină largă,
Și sosând abea putu să zică:
„Vaileo! vaileo, că nu știți nimica!"...


Obosit cu fața spăimântată,
Abea răsuflând, gura căscasă
Să spuie tâmplarea-înfricoșată,
Dară-în gâtlej ș-atunci îi rămasă
Cuvânt, și-abea cât zise: "Romica!...
Au, vaileo! că voi nu știți nimica!...


Întracea căutând gloata murgie[19]
Sta cu gura de-o palmă căscată,
Neștiind ce feliu de mișelie
De-a le mai spune-ursariul să gată,[20]
Păn' ce-în urmă-apucând răsuflare
Așa spusă jelnica tâmplare:


„Oh! (strigă el) voi nu știți nimica,
Ce tâmplare v-oi spune jeloasă!...
Váileò că vi s'au răpit Romica
Lui Goleman, Romica frumoasă!"
Asta-auzind, ca și muți stătură,
Spânzurând dintr' a lui Zăgan gură.


Cei mai mulți după-acea să sculară
Și-adunarea era să să spargă,
Când sumețul Tandaler în poară
Să puse zicând: „Lăsați să meargă
Pă hăi căror dă dânsa le pasă,
Ce-avem noi cu Romica frumoasă?


Fugit-a hi, doar cine știe
Cu ce feliu dă flecău, păntru care[21]
Dor va fi sâmțind și libovie,
Dar noao pentru-o fată fugare
Nu să cade-a lăsa lucru-n doao,
Așa grăiește Tandaler voao!..."


„Ba latră Tandaler ca ș-un câne"
(Tânăr Parpangel atunce zisă).
„Un fleac ș-om dă nimic el rămâne[22]
Pănă va dovedi cele zise."
Aceste zicând, cu buzduganul
Amenință mănios țiganul.


Iară mândrul aurariu mult stete
În cumpănă, ce-ar avea să facă:
Ori să-i răspunză, sau să-i arete
Cu fapta, decât prin vorbă sacă,
Zlătariului, că n-are dreptate,
Însă-îl apucă Bratul de spate.


Acesta cu mulți alții l-opriră
De nu putu la cela pătrunde,
Dar' nice lui Parpangel slăbiră[23]
Coardele văzând că nu-i răspunde
Vrăjmașul, ci spre dânsul aleargă
Chibzuind tocma capul să-i spargă.


Ș-îi făcea capul tot bucățele
Cu greu buzduganul său de-aramă,
De nu-l sprijineai tu, Viorele,
Care bine băgaseși de samă
Că Parpangel să gată să deie
Și-l opriș ținându-l de minteie.[24]


Apoi mai mulți de-o parte ș-alaltă
Mestecându-să-abea-i despărțiră,
Că, de nu, doară sângele baltă
Curgea ș-unul pe-alt făcea tot țirră,[25]
Însă măcar că-osăbiți stătură,
A sudui nu-înceta din gură.


„Așteaptă, tâlhariule dă câine,
Așa n-ei scăpa tu totdăună."
Strigă Tandaler, pe care ține
Bratul, Danciul și mai mulți împreună;
Dar cela-încă-i strigă: „Vino-încoace,
Cioroiule, dacă moartea-ți place!"


Așa, dintr-o micșoară scânteie,
O mare să scornea bobătaie; [26]
Pentru-o tânără mândră femeie
Era doi viteji mai să să taie!
Însă zlătariu-ș adusă-aminte
De-a lui Zăgan groaznice cuvinte,


Adecă, pe draga sa Romică
Precum ar fi dus cineva-în silă;
Deci, nezicând nimărui nimică,
Gândi să meargă după copilă,
Apoi aflând-o să-întoarcă iară
Și să facă pe-aurariu de ocară.


Dar Ganafir cu Păpară iată
S-apucasă acum și de piică,[27]
Pentru-a lui Goleman mândră fată.
Cesta zicea că buna Romică
Este-a lui, cela-a lui. După-îndată
Lor, apoi s-au prins de-a depărta.


După ce destul să dăpărară,
Neputând unul pe-alt să supună
Sau la pământ oarecum s-oboară,
Dederă-a să prici depreună
Care-întii (de voie, nu de frică!)
Trebuie să-și ia mâna din piică...


„Lasă-mă dă păr" (striga Păpară).
„Lasă tu-întii", zicea Ganafir,
Cela „ba tu", cesta „ba tu", iară
Zâcând tot îș smugea câte-un fir.
Păn' ce după lungă dăpărată
Amândoi să lăsară deodată.


Era (cum s-au zis) Romică fată
În toată tabăra mai frumoasă,
Fată-în păr și-încă nemăritată,[28]
Parpangel în taină-o încredințasă,[29]
Și cât mai curund cununie,
Și fără de popă era să fie.


Nu departe de Cetatea Neagră
Era vestit din zile bătrâne
Un codru (precum să zicea prin sate)
Lăcuit numa de mândre zâne,
Ce să zic măestre și frumoase,
Cele tari, ba și cele vântoase,


Adecă cele ce, de cu sară
Pănă târziu cătră miazănoapte;
Prin văzduh cântând joacă și zboară
Și-osăbite pricinuiesc fapte,
De puțini văzute sau de nime,
Precum s-au pomenit din vechime.[30]


Mulți povestea c-acolo s-arată
Năluci, ce spárie și-înfioară
Pe-oameni, iar' care-în el întră-o dată,
Ori că nu mai nemerește-afară,
Ori, deși esse, totuș' or'câtă
Vreme-i rămâne mintea schimosită.


Aici era curtea nălucită
Ce Sătana de curând zidisă,
Cu gândul ca să bage-în ispită
Pre toți vitejii creștinești și să
Facă ca,-întru dezmierdări ș-ospețe
Petrecând, de-arme să să dezvețe,


Iar' a lui Vlad să frângă putere
Și să-l deie turcilor pe mână,
Căci, după-a lui gubávă părere
Era turceasca lege păgână
Din ce din ce mai mare să crească
Și să să stângă cea creștinească.


Acolo dar', în cea curte-aleasă,
Prin osăbite tâmplări ciudate
Cei mai viteji voinici s-adunasă;
Uitându-și de sine și de toate,
O desmierdată ducea viață
Fără grijă, supărări și greață.


Inima ce le poftea, de toate
Avea ei în cea curte măiastră:
Tot feliu de beuturi și bucate,
Vășmânturi cu pòrfiră și lastră,
Casele domnește împodobite
Ș'ori ce poate-ochi omenești s-învite.[31]


Tinere și frumușele-argate
După gust: oachieșe, nierioare,
În urșinìc și mătasă-îmbrăcate
Era voinicilor slujitoare,
Ibovnice și dragi soțioare,
Fără pismă, sfadă și mustrare.


Ici vedeai o părechie voioasă,
Dănțuind la cântare de laută;
Iar' coleà, pe divan de mătasă,
Alta zăreai șezând ce nu caută
La cei alalți, numa între sine
Cântă-a lui Amòr patime line.


Icea râd și șuguiesc o parte,
Colea sărutând să strâng în brață,
Iar' alții caută și mai departe
Și, ca când n-ar fi nime de față,
Fără de nunu mare fac nuntă
Ș-aduc lui Amor jârtvă necruntă.[32]


Mai la mulți tineri țigani plăcusă,
Deci învălind'o-într-o neagră ceață,
O răpi din tabără ș-o dusă
Tocma-întracea curte-a lui vrăjită,
Din afară cu totul aurită.[33]


Acest lucru pre gloata murgie
Umplusă de jele și de frică.
Dar', o tinăr Parpangele, ție
Nu-ți mai tihnește-în lume nimică
Și te mistuiești cu jele ascunsă
De când Romica ta să răpusă.


După ce prin tabără ș-afară
Pe lunci, prin văi, prin cele dumbrave,
Bietu-ș' căută pierduta fecioară,
Slăbindu-i picioarele cimpave,
În urmă, de dor și jele mare,
Să trânti gios și vru să să-omoare.


„Ai! ursită neagră și păgână![34]
(Strigă cu lacrime și duroare!)
Cum de-mi răpiș' tu iubita zână!
Ah! cum întunecași al mieu soare!
Iar', dă-mi iai a traiului dulceață,
Pentru ce- mi cruți ahastă viață?


O! mie ca sufletul Romică,
Dragă, neasămănată copilă!
Dă mursa proaspătă mai dulcică,
Decât o turturea mai cu milă,
Decât o mielușică mai blândă,
Mai netedă și mai dă oglindă,


Mai lină decât umbra de vară,
Mai dragă decât vremea sărină,
Mai lúcedă dă steaua dă sară!
Deh! vină-m o, drag suflete! Vină,
Dulce Romică, și bunișoară,
Nu lăsa pe Parpangel să moară!".


Doară-atunci săracu-ș' făcea moarte
Să fie-avut un cuțit la sine,
Însă tabăra era departe,
Și-în pregiur nu era nici un spine
Să să-împungă, nici apă sau groapă,
Sărind întrânsa să să potoapă.


Dar ce-mi șoptești, musă, în urechie!...[35]
Cântecul doară să-m fârșesc? Însă
Nu vezi tu cum Pegazul îmi strechie!...
Cum căpăstru și zebele frânsă,
Niceî vra de poposit să știe,
Nici s-abată-în d-alba țigănie?


Apoi ști cum Parpangel rămasă
Sângur-sângurel în cea pădure,
Plângându-și pe Romica frumoasă,
De piatră-ar fi care să să-îndure
A-l lăsa de jaf sau a nu spune
De-au ajuns el încă zile bune!...


După ce el mult geli și plânsă,
În zădar moartea chiemând amară,
Dorul de-a trăi-în urmă-l învinsă
Și să sculă la drumul său iară.
Și cu lăuta de-a susuoară
Mearsă toată zioa pănă-în sară.


Dar' în zădar merge el și cată,
Căci în drum pe nime nu tâlnește;
Și măcar poposind câteodată,
În toate laturile privește,
Totuș' nu vede-omenească viță,
Ba nice vită, câne sau mâță.


Iară el tot trapădă nainte
Pă drumul care-întii apucasă,
Păn' ce-are clisă-în traista cu ținte,
Dar, când merindea fârși de-acasă,
Atunci întii băgă el de samă
Că e greu a trăi fără zamă


Și cumcă măcar ce viteaz mare
Cu foamea nu poate să să bată.
De unde scoasă-o dovadă tare,
Că nu oastea cea mai bine-armată,
Însă mai vârtos hrana cea bună
Bate pre nepreten totdeună.[36]


Dar' este-un feliu de lucru nemare,
Cui latinii zic casus fortitus,
Iar pre limba noastră-oarbă tâmplare
Și nu să știe, de zios au de sus
Ivindu-să-aòrea-într-o minută,
Oamenilor la nevoi ajută.


Aceasta și zlătariului nost,[37]
Neașteptată-ajutorință dede;
Căci acum i să-urâsă cu post
Și iaca nimeri, cine-ar crede!
La o curte-în mijloc de pădure,
Tocma su poalele-unii măgúre.


Adecă la curtea cea frumoasă
Și de călători amegitoare;
El gândea că merge drept pe-aleasă
Cărare și pe-a sale picioare,
Dar' a iadului năluci îl poartă
Și-l pun tocma supt a curții poartă.


Știind el că cântărețul bun
Pretutindene-e primit în țară,
Mearsă drept la poartă (precum spun)
Și dede portarului bună sară,
Iar' cela văzând că e lăutaș,
Grăi: „Bine-ai venit țigănaș!...[38]


Tocma ne lipsește-unul ca tine,
Ian' pasă numa sus în polată
Și să ști că vei fi primit bine!"
Iar' el n-așteptă multă-îmbiată;
Ci-în grabă drept acolo să duse,
Unde cela-i arătă și-i spusă.


„Ei! bre, bre! bine-ai venit țigane!..."
„Bine-am găsit, coconașilor!..."
Așa răsunară-îmbele strane.[39]
„De mult de un lăutariu aveam dor",
Adausără coconașii care
Acolo făcea chief ș-ospătare.


Țiganul văzând mesele pline
Cu mâncări își linge buze-ades
Ș-ochii-înfipți tot la bucate ține.
În urmă le spune pe-înțeles
Cumcă de ieri sară n-au mâncat
Și limba-în gură i s-au uscat.


Deci îndată făcură să-i deie
De mâncat și de beut, cât va cere.
Sărac Parpangel !...-era să pieie[40]
Cu tine și cea sfântă putere
Cântăreață ce aveai tu rară,
De n-ai fi cântat întracea sară.


FÂRȘIT

  1. Hodină, adecă cum zic alții popas.
  2. Stihul acesta nu-i întreg; eu însuș' am cercat la izvodul, dar' n-am aflat altă fără, în loc de doao silabe, numa doao slove, f și l, și între acele, doao punturi. Însă stihul, de să va ceti cum zace, nu are nice un înțăles, căci ce va să zică: veniți curund... în piică? Trebuie dar să fie fost acòlo, un cuvânt care au legat aceste doao cuvinte. Cu adevărat că să vede acolo o răsură, dar' cum s-ar putea împlini, aceasta este întrebarea. S-află la izvod de-o parte, la margine, însemnat de înțăleptul părintele Tălălău, adecă că lui i să pare că acolo, de bună samă, au fost cuvânt prost și de rușine, care cetindu-l doară vreun evlavnic părinte călugăr l-au șters, ca să nu fie cuiva de scándală. Iar după lungă batere de cap și desputăciune, încheie într-acest chip: „S-arată dar' lămurat că n-au putut fi alt cuvânt, numai cel prost țărănesc futu-l, din pricina că cetind stihul cu acest cuvânt, are înțălesul întreg. Apoi arată vederat și slovele ce-s denainte, f, și denapoi, l, care nu să lovesc cu alt cuvânt". P. Filologos.
  3. De-a nădușita, adecă nădușindu-mă. Să zice de obște întracest chip, și despre alte lucruri, precum: de-a rupta, de-a omu de omenie, adecă ca ș-un om de omenie. M. P.
  4. De ar mai fi pe-atâta, adecă de ar mai fi de doao ori precum este puternic și temut! M. P.
  5. Trebue aici să fac cetitoriului o aducere aminte, adecă că acest poemation s-au scris cu ortografie noao. Autorul socotind că slovele care le trebuințăm noi românii, sunt aflate și hotărâte pentru limba slovenească, dintru care multe să află netrebnice la limba noastră, au aruncat multe afară, precum
  6. ·, ", ț, w, q, <, m și fiindcăg este de doao feliuri, au luat une latinesc, în loc de g, și ding cu acțént (â) au făcut ,e. Apoi în loc de :<, pretutindene pune# (ius) cu; În loc de " pune ďa; în loc de ț pune łs. Apoi în loc deq puneu, și în loc dew, iarăș pretutindene puneî. Însă, cu toate aceste nu să află greutate la cetire și, socotind lucru fără părtenire, fieșcare va afla că toate acele slove pot fi cu adevărat trebuincioase la limba slovenească, dară la a noastră, sunt tocma prisosnice și netrebnice. Căci · nu este altă fără un e rădicat și lung, care să poată scrie cu un é, cu acțent, sau și cu ung, adecă eta grecesc ce nu este alta fără e îndoit; iar' unde să punea pănă acum, în urma cuvintelor,·, autoriu nostru pune ea, pentrucă așa poftește firea limbii și regulile gramaticești care toate mai pre larg să vor arăta la gramatică. M. P.
  7. Să facă toate oștile așa, n-ar pieri atâțea oameni! Vintilă.
  8. Însemnează că poeticu nostru au sâlit să bage în povestea această toate zisele sau proverbele de obște ce să obicinuesc la țărani, dintru care e și acesta: „Fală goală, traistă ușoară", adecă la multă laudă mai totdeauna s-află mult neadevăr. M. P.
  9. Visă, adecă visează.
  10. Răgulă să zice deobște, încă mai bine să grăiește règulă, cu acțentul pe silaba dintii. În Ardeal, pe unele locuri, prin cuvântu acel regùlă, înțăleg nărav rău. Și când zic om cu răgùlă, înțăleg om cu nărav rău sau, cum zic moldovenii, om cu toane.
  11. O, sfânt adevăr în proaste cuvinte învăluit! Căci după toate legile dumneziești și firești, nu suntem datori a pune la primejdie viața, numa în cea mai de pe urmă tâmplare, când ar voi cineva să ne lipsească de dânsa și să nu fie altă scăpare fără a o pune la pierire. Adrofilos.
  12. Și cine va zice că țiganii nu au minte firească isteață? De bună samă socotind lucru în sine cum este, Gogul bine grăiește, căci când să scornește războiu între creștinii de Europa cu turci, să tâmplă de vine unul din Sibiria sau din Ispania de o parte, și altul de la Anadòl de altă parte, care nu să au văzut niceodată, și să tâmpină la Dunără tăindu-să ș-omorându-să cu cea mai turbată mănie!... Ce-i mai de mirat, neavând și neștiind pricina. Însă aceasta este spre pofala veacurilor noastre omenite!... M. P.
  13. Aurariu va să zică din ceata țiganilor care caută și spală aurul din ape. M. P.
  14. De-aici să vede că ș-atunci muntenii bajocorea pe țigani zicându-le cioară, cum îi bajocoresc și pe aceste vrămi. Însă pare că Vlad Vodă au oprit ca să-i nu-i chieme mai mult așa, căci amintere nu ar fi putut zice Bratul așa. P. Filologos.
  15. Fierrecat. Autoriu pretutindine scrie fierr, iar nu fier, că așa să cuvine. Și s-arată din numărul înmulțit (plural), că așa trebu să să scrie, fiindcă amintrele nu s-ar putea deosăbi de la fiere care este cu totul altă ceaia. Deci, când să vorbește mai de multe, fierră și fierrăle trebue să să scrie, dar nu fierele etc. M. P.
  16. Adecă, ca netrebnică.
  17. Ce spusă mai sus Boroșmândru pentru legătură, aceasta au fost o deșartă crezătorie a oamenilor proști, și doar' este ș-acum; care este împotriva firii. Dar' ce zice de îmbrăcat în fierr, de o parte n-ar fi lucru rău, însă este lucru care mai mult ar strica la războiu, decât ar ajuta, căci oamenii așa îmbrăcați nice s-ar putea clăti din loc. Apoi sunt s-altele care mustră deșertăciunea acestui feliu de armătură. Însă, încât pentru lațuri, am cetit la Erodot că în oastea care sculă Xers, împăratul Persii, asupra grecilor, să afla nește oameni pădureți care purta cu sine acest feliu de lațuri. Cocon Erudițian.
  18. Ș'aceasta îm pare că am cetit la scriptorii bizantinești. Adecă având perșii cu hunii sau tătarii bătălie, tătarii așișdere au făcut asemene gropi, iară călărimea persiană repezită, gonind pe tătari, au dat întru acele gropi și s-au prăpădit. Unde împăratul perșilor au pierdut o mărgea nestemată căria asemene pănă atunci și de atunci încoace n-au fost. C. Erudițian.
  19. Murgiu este adiectivă de la murg, ca cum de la negru să zice negriu. M. P.
  20. Nu să știe pentru ce numește poetul pe Zăgan ursariu, căci întră cetele cele mai sus pomenite nu să află ceata ursarilor! Dubitánțius.
    a)Așa au aflat scris în cronica de la Cioara. Onoch.
  21. Fiindcă cuvântu flecău nu este obicinuit în toate dialecturile romănești, am socotit a-l tălmăci pentru cei care doară nu l-or înțălege. Flecău să zice pe une locuri ca și pe alte zăblău, cotâng ș. a.
  22. Un fleac să zice pe une locuri, ca și cum ai zice netrebnic și de nice o treabă. Un fleac de om la noimă să asămenează cu zisa lătinească flòcți homosau nihili homo. M. P.
  23. Nu-i slăbiră coardele, iarăș o proverbie de obște sau vulgáre, și va să zică ea: încă de a sa parte să ținu tare și nu muiè. M. P.
  24. Minteie, sau mai bine mintie, să zice întrunele dialecturi romănești haina cea deasupra, sau acea ce zic alții hlámidă. M. P.
  25. Țârră, încât știu, să obicinuiește numai la norodul ardelenesc, doară de la lătinescul țìrrus, încrețitură; iar' poeticul, de bună samă, l-au pus pentru ritmă, urmând lui Omer, care la poesia sa au trebuințat cuvinte din toate dialecturile fără osăbire. Însă țìră va să zică o bucațea de oareceva, deci a face pe cineva tot țârră este a-l face bucățele. M. P.
  26. Bobătaie. Fiindcă nu știu fi-va de toți înțăles acest cuvânt, căci este vulgar, pentru aceaia trebuie a însemna că este imitativ, adecă scornit după asămănarea sunetului ce face focul când să face mare și apucă putere; din sunul acela, adecă bo! bo! s-au făcut verbul bobotesc și substantiva bobătaie, adecă mare foc. M. P.
  27. Pi că. Autoriul au scris pretutindene așa, ca să osăbească de la pică, ce va să zică cade. Însă piica este substantivă și va să zică păr împletit, sau legat împreună; unii au obicinuit rău a zice tică în loc de piică. M. P.
  28. Fată în păr. Măcar că această zisă este de obște și vulgáre, pe unele locuri, precum în Ardeal, însă este adevărat strămoșească; s-află în legile longobardilor asemene zise, virgo in capillis, adecă vergură nemăritată. Aici încă trebue a înțălege așa, fiindcă fetele nu sunt învălite, ci sunt în păr, care este semnul feciorii, precum a femeilor măritate este semnul învălitoarea. Filologos.
  29. Acest cuvânt încredințasă va să zică aici logodisă, iarăș cuvânt nu pretutindene obicinuit întru această noimă. M. P.
  30. Aici în strofa aceasta, ne spune poetu de zâne și alte mai multe, care nu toți doară le vor înțălege. Trebuie dar a ști că în Ardeal între norod este o crezătorie vechie, și doară încă de pe vremile păgânității, cum că umblă pe sus, mai vârtos seara, nește zâne, care pe-unde trec cântă în văzduh, și pe care află, mai vârtos dormind pe câmpuri sau în păduri, le pricinuiesc multe stricăciuni și rele; aceste zâne, precum s-au pomenit și mai sus, să numesc apoi de la norod în multe chipuri, adecă: cele frumoase, cele tari, vântoasele ș. c. d.
  31. Trebue a lua sama că doao povești aici ne spune autorul: una, că în dosul taberii țigănești au fost un codru în care să zicea din bătrâni că lăcuiesc cele frumoase și multe năluci să fac; iar alta, cumcă în acela codru, Sătana zidisă o curte cu toate desmierdările îndestulată și smomisă acolo pre vitejii lui Vlad; îi ținea ca închiși. M. P.
    a) Pădurea nălucită au împrumutat poeticul nostru de la Tasso, numai cu oarecare usăbire, iar' curtea au luat-o de la Ariosto. Erudițian.
  32. Aici eu nu înțeleg ce va să zică poeticu, ce feliu de jârtvă necruntă aduc. Onoch.
    a) Așa au aflat scris! Mândrilă.
    b) Adecă să iubesc fără a fi cununați! C. Adevărovici.
  33. Dar ce scopos au avut cel rău de a răpi pe Romica, nu să spune aici? Simplițian.
    a) Dacă poeticul n'au aflat la izvod pricina, de bună samă nice noao poate să spuie, căci el încă nu știe. Onoch.
    b) Poate că să va ivi din cursul poveștii; să așteptăm puținel. J. Răbdăceanul.
  34. Ursită. Țiganii, pe une locuri, mai vârtos în Ardeal, țân pănă în zioa de astezi obiceaiul strămoșilor săi, a romanilor, și în noaptea dintâi după nașterea fieștecui prunc sau pruncă, mai nainte de botejune, aștern masa frumos și pun într'un blid curat apă limpede cu trii linguri noao, zâcând că întracea noapte au să vie ursitorile să ursască pruncului toate câte va fi să pățască, bine sau rău. Ei cred că sunt trii ursitori și fieșcare dintrânse, îi spune ceva; și aceia ce au hotărât ele trebue să împlinească cu noul născut; pentru că să zice aceasta că e ursita lui, adecă hotărâta, ca cum să zice la latini fatum. Această crezătorie au luat-o ei de la strămoșii săi, care așijdere credea, că trii ziele pe care numea Atropos, Lahesis și Clotho, la noul născut spunea ce va să pățască, torcând firul vieții. M. P.
  35. Aici poeticul șuguiește, ca când musa i-ar șopti în urechie să întoarcă cu povestirea la țigani, iar' iel zice că Pegazul râmpând frâul îi strechie, adecă fuge și nu vra să rămâie în loc. Pegazul este un cal cu arepi, despre care mai multe vei afla la mithologhie. Deci, în loc de a zice poetul cu alte cuvinte: „eu văd că ar fi rândul să spun mai încolo despre țigani, dar, fiind că acum am apucat a zice de Parpangel, mai bine este a fârși cu dânsul", în loc adecă de a zice aceste, el au zis tot aceaiaș', însă poeticește. M. P.
    a) Așadar poeticii aceia trebuie să fie un feliu de nebuni ce nu vorbesc ca oamenii. Idiotiseanul.
    b) Dar nu-i așa, vere! căci îm pare ai auzit că poeticul așa află scris. Onoche.
  36. Adecă va să zică că, de ar fi oastea cât de mare și harnică, dacă n-are ce mânca, nu poate să meargă împrotiva vrăjmașului să-l biruiască. M. P.
  37. Adecă nostru.
  38. Acum înțeleg eu pentru ce Sătana au zidit acea curte amegitoare și pentru ce să zice că mulți acolo voinici viteji abătusă; de bună samă și pe aceia fără voia lor i-au povățuit acolo duhurile amegitoare. Simplițian.
    a) Ei! dar vezi Vicleanul! Răpind adecă pe Romica, au vrut s'aducă și pe ibovnicul ei ca să-i tâlnească împreună. Mândrilă.
  39. Adecă așa întrebară ceia și așa răspunse țiganul.
  40. pieie va să zică să piară. Poeticii au nește slobozii și privileghii care nu au ceialalți ce nu scriu cu stihuri; pentru aceasta, ca să-i vie stihul la ritmă, au pus în loc să piară, să pieie! M. P.
▲ Începutul paginii.