Țiganiada/Cântecul a III

< Țiganiada(Redirecționat de la Țiganiada:Cântecul a III)


Bietul Parpangel cântă la masă
De lìbov, de vin și de jele,
Ș-apoi vede-o copilă frumoasă,
Și stă dus cu ochii cătră stele.
Florescu spune de țigani ș-alte
A lui Vlad tocmeli și fapte nalte.


Musă, ian' curmă-ți odihna lină;
Vezi cum zorile d-albe roșite
Să ivesc cu zâmbire sărină
Alungând ceața nopții cernite,
Cum soarelui viitoriu să-închină
Cântându-i deșteptata jivină.


Sus', muso! iar spre călătorie,
Că mult încă drum avem de-a mere.
Mulți așteaptă ș-ar dori să știe
De Parpangel, dar și rândul cere
A spune-întii despre-a lui tâmplare,
Care-acum cinasă, cum îm pare.


După ce el pofta de mâncare
Și de beutură stâmpărasă
Și iar s-întorsese la-adunare,


Fiind că-acum era după masă,
Îmbrăcându-l cu noao veștmânte,
Îndată-l pusără să cânte.[1]
Iar el, ca un cântăreț măestru[2]
Care-în ospețe și pe la mese,
Când arma celui Marte buiestru[3]
Cu stihuri nalte cânta ș-alese,
Când pe fiiul Vinerii frumoase
Cu viersuri line și mângăioase,


Vru ca să desfete ș-astă dată
Cu cântece line sâmțitoare
Tovarășia noastră-adunată
Dragostele cântând zburătoare.
Și, precum hârțoaga Cioarei scrie,
Așa le cântà de libovie:


„Iubiți, o suflete muritoare,
Că libovul este legea-întie
A toatei ființe de supt soare!
Tot care nu sâmte libovie,
Mult defăimează legea firească
Și nu e vrednic să mai trăiască.


Tot ce sâmte, să mișcă, viază,
Tot ce-înverde, ce-înfloare și crește,
Cu poftă lină să-îmbrățoșază,
Cu dulce dor să leagă, să mește,[4]
O! Amor! ție toată să-închină,
Toată ție jertfește jivină!


Însuș pe-astă lume trecătoare,
Din háos un sânt libov o scoasă,
Și dragoste, cu-întia lucoare,[5]
Îi suflà în mădulările ghiețoase,
Așezând ca legea ei întie
Priința ș-armonia să fie!...


După-această lege nemutată,
Făptura toată merge, să ține;
În toate libov și dor s-arată:
Iubescu-să stelele-între sine,
Iubește-să ceriul cu pământul,
Iubescu-să mările cu vântul.


Sus în văzduh toate zburătoare,
Gios pre pământ toate dobitoace,
Păn' și răcile jigăni de mare
Prin cea patimă lină, șegace,
Cu strânse lațuri să-împreunează,
Cu dulce libov să-înroorează!...


Numa voi suflete muritoare,
Defăimați astă patimă blândă,
De dânsa ferindu-vă-inimioare
Ca când ar fi libovul osândă.
Ah! ne-ajunsă-omenire deșartă,
Încă firea te rabdă, te iartă![6]


Voi dar, care-aveți inimă bună
Și lămurită minte cerească,
O, iubiți! Iubiți-vă împreună
În această viață trupească,
Pănă sunteți în vârstă și stare,
Că vremea-i rapede trecătoare...


Vezi cele paseri pre rămurele
Ce jucându-să vesele cântă;
Ard cu flacără de-amor și ele
Mărind a naturii lege sântă.
Caută cum din creangă-în creangă zboară
Tot soțul cu câte-o soțioară.


Să iubim dar și noi pănă-în față
Rumeioară sângele ne joacă,
Până-avem o logodnică soață,
Păn' încă n-ajungem la soroacă
Că vârsta scapătă, vremea sboară,
Nice mai întoarce-a doao oară.[7]


Să iubim! că tâmpul acuș' trece,
Iar zilele noastre s-împuțină:
Mai bine-i în amor a le petrece,
Să nu ne-apuce vârsta bătrână
Cu tusa și cu durere de-oase
Sau cu mădulări neputincioase!


Să iubim! pănă-în tinere vine
Sângele saltă și să răvarsă;
Să iubim păn' a iubi ne vine,
Răcorind inima de dor arsă,
Ca nu cumva-apoi, odinioară,
Cumcă n-am iubit rău să ne pară.


Să iubim păn' Amor ne priește,
Păn' Vinerea ne poartă pe brață,[8]
Păn' încă cu libov ne zâmbește
Vro tineră copilă iubeață,
Pănă dragostele ne desfată,
Ca să nu ne bănuim odată.


La cântări de ceteră ș-în horă[9]
Să jucăm în giur, mână de mână,
Tot frățiorul țiind o soră
Spre care sâmte dragoste lină,
Și să strigăm toți cu bucurie:
Viie zieu-Amor! Amor să viie!"[10]


„Bravo! bravo!" oaspeții strigară,
Plesnind în palme juni și fecioare;
Și zicea, să le-o mai cânte iară,
Poftorindu-și dintr-acea cântare
Stihul de pe-urmă, cu veselie:
Viie zieu-Amor! Amor să viie!


Închinându-și cu pline păhară
Toți-și dădusă la veselie,
Pănă Parpangel începu iară
Din facerea lui Pintilie[11]
O cântare bine-alcătuită
Și pe-acele vremi deobște iubită:


„Vinule dulciu, tu roadă de raiu
De la Dumnezieu dată pe pământ,
A toate roduri de pe lume craiu!...
Laude ți-oi cânta, cum purure cânt,
Numa de beut cându-mi vine dor,
Tu să mi te-îmbii cu plinul urcior.


Tu ești mirul sânt, dintru toate-ales,
Ce viață dai, mângăind pre toți;
Fie fericit care te-au cules!...
A lui Dionis veniți, o preòți,[12]
Să-închinăm, să bem cu păharul plin,
Să trăiască toți cei care beu vin!


La toate nevoi tu ne-ajuți și dai
Putere la slabi, bolnavilor leac.
Hrană la bătrâni, iar când în cap sai,[13]
Voie bună faci și celui sărac,
Alb, roșiu ș-or'cum de-ai fi tu-în obraz,
La toți ce te beu, purure faci haz.


Care te-au beut, de-ar fi cât de trist,
Prinde-îndată chief ș-uită de necaz.
Fiece năuc pare-un trismeghìst,
Fiece mișel să ține-un viteaz...
Să bem, să-închinăm cu păharul plin,
Să trăiască toți cei care beu vin.


Veniți, fraților, la cerescul must
Să ne bucurăm bindu-l și-închinând:
De sete-un păhar, altul pentru gust,
A tria de chief, a patra cântând,
A cincia de saț, că-a șasa-i prisos,
De-a șepte-încolò n-aduce folos."[14]


Fârșind cântărețul toți beură
Cu păharul plin și de-a-împrumut.
Închinându-și ei cânta din gură
Și poftorea stihul cel plăcut:
„Să-închinăm, să băm, cu păharul plin,
Să trăiască toți cei care beu vin!"


Iar' o copilă din adunare,
Ce nu demult acolea sosisă
Și părea că nici un chief are,
Cu față-învălită fiind zisă:
„Dar' ian' cântă-ne vruna de jele,
Carea ți-e mai dragă, Parpangele!"


Și zicând să-întoarsă-într-altă parte,
Cât țiganul nu putu s-o vază.
Iar' el a sa pomenindu-ș' soarte,
Strunele întocmește ș-oftează,
Și păn' alții zic cele și ceste,
Așa-începu jelnica poveste:


„Voi suflete sâmțite și bune,
Voi care-aveți inimă duioasă,
O! cine cum să cuvine va spune
Patima voastră, o, părechie aleasă!...
Libovul Illenii cătră tine
Și dorul tău cătră dânsa,-Arghine!


O! tu musă, care câteodată
Ad-umbră șezând în haină-albastră
Colò, supt măgura gemănată,
Lui Amor în ceteră măiastră
Cânți a duòr inime libovite
Dulcile necazuri suferite,


Lasă puținel desișuri umbroase,
Pogoară încoace aducând aminte
A Ilenii domniții frumoase
Ș-a lui Arghin dragoste fierbinte,
Că-amândoi mult dor și amar pățiră
Pănă ce târziu iară să tâlniră!


Tânărul Arghin după ce străină
Multă țară-îmblă, multe-orașe, sate,
În urmă văzând că-în zădar suspină
Ș-întreabă-în zădar de Neagra Cetate,
Că nime știea, cu mic și cu mare,
Să-i spuie sau să-l ducă la cărare,[15]


Obosit într-o vale-adâncă-ajunsă,
De-amor, de necaz, mintea turburată,
De jele, de dor, inima pătrunsă,
De pe murg ușor să pogoară-îndată;
Smulgându-ș apoi săbioara luce
Mănunchiu la pământ, vârv la piept aduce.


Ș'ochii lăcrămoși rădicând la stele,
Cu suspin adânc așa graiu deschisă:
„Tu, țântă-a toate dorințelor mele,
Ileană iubită! ah! să știi tu (zisă)
Că-Arghinul tău e la pragul de moarte,
Cum te-ar întrista jelnica lui soarte!...


Dar poate că tu nice-odinioară
De-a mele tâmplări triste și cumplite
Nu vei auzi, nice vei ști doară;
Încài stâncele voiu, neînsuflețite,
Jele să-mi asculte, marture să-mi fie
Că fui credincios păn' la moarte ție.


Multe țări îmblai, dragă, pentru tine!
Dar' acuma-mi văd cărarea curmată;
La locuri sosind puste și străine,
Nedejdea-mi pieri de-a te-afla vrodată.
Dar' nice a-întoarce fără tine-acasă,
Libovul nestâns ș-inima mă lasă!...


Deci rămâni în veci, dragă, sănătoasă!
Și deacă vei ști cumva-odinioară
De fârșitul mieu, de moartea jeloasă,
O fierbinte-încai varsă-mi lăcrămioară
Și zi: „Lin oase-ți păuseze,-Arghine,[16]
Ce cu tot te-ai jertvit pentru mine!".


Asta zicând, era să-ș' afunde
În piept gingaș sabiă-agerită,
Când glas cunoscut urechia-i pătrunde:
„Arghine, ce faci!" ș-într'acea clipită,
Iacă fierrul crud îi căzu din mână,
Iar' el să trezi-în brațul tău, Ermină.


Ermina, cea lui de mic priitoare
Și din toate mai înțăleaptă zână,
Ce pe el crescu și-i fu-învățătoare
Cum să să deprinză-în toată faptă bună,
Grija lui ș-acum poartă nevăzută,
În ceasul cumplit sare și-i ajută.


Cât glasul sună, vóinic ochi întoarsă,
Lumine-i fiind mai întunecate,
Slobozind abea din buzele d-arsă
Un dulce suspin, vorbe-înjumătate,
„Ah! ce văd, tu-mi ești, o Ermină bună!"
„Eu, Arghine, eu! (zisă ea-împreună).


Venii să te-abat de la prag de moarte.
Ah! cine ți-au dat gânduri așa slute?
Ce grea te-apasă și varvară soarte?
Cum de ți-ai uitat de nalta vărtute
Spre care de mic eu-ți fui povață...
Și vruș' a-ți curma dorita viață?[17]


Nu știi tu că nu-i vrednic de dulceață
Care-amar n-au tras? După zi nuorată,
După vânt cu ploi, negură și ceață
Soare mai frumos strălucind s'arată!
Lucru-i ticălos d-inime giosite,
Gânduri a purta deznădăjduite.


Deci sus, Arghine, căci încă te-așteaptă
Multe supărări și multă-ostăneală,
Dar' cu vărtutea și mintea-înțăleaptă
Toate-i birui. Ai numa-îndrăzneală!
Că norocul bun nu-i în pat cu pene,
Nice să-însoțește cu trândava lene.


Iar când ț-ar fi greu doar la vro tâmplare,
Adu-ți aminte de mine ș-a mele
Bune-învățături, fii cu cutezare,
Nici locul să dai la gânduri mișele;
Și fi-încredințat că-i scăpa de toate
În urmă-ajungând la Neagra Cetate!"


Ermina de-aci mearsă nevăzută
Lăsând pe voinic în uimire-adâncă,
Cu ochii-în pământ și cu gura mută,
Și doară mai mult ar fi stătut încă,
De nu vrea zări stându-i înainte
Pre bunul verin lăcrămând fierbinte.


Atunci tinărul ca din somn adânc
Să trezi și făr' a zice-un cuvânt
Sabia-întecă și sări-în oblânc;
Iar' murgul ușor îl duce ca vânt,
Îl duce de nou, pe dealuri, pe văi,
Pe locuri pustii, făr' sate și căi,


Pe nește câmpii sterpe, săcetoase,
Pin plaiuri, pe munți, pin pietrii și stânce
Pintre codri deși, pin păduri umbroase.
Nici acum avea să beie, să mânce,
Când iacă dedu supt poale de munte,
De-un groaznic omoiu c'un ochiu în frunte,


Care lui strigă fiind de departe:
„Stăi, voinic străin, nu păși nainte,
Nici un pas mai mult că te bagi la moarte!..."
Stete-Arghin cevaș' cu-îndoită minte,
Nu că s-au temut doară de năpastă,
Ci că n-au văzut namilă ca ceastă.


Cu-îndrăzneală-apoi: „Dar cine cutează
(Răspunsă)-a ținea drumul lui Arghin...?
Care de nime, nici teamă, nici groază
Pănă-acum avu?" Ș-acesta zâcân'
Smulge sabia, calu-și întețește,
Namila-urâtă nice să ferește.


Fulgerul așa iute nu detună
Din nuòri încărcați, cum june viteaz
Lovi pe neom, dorind să-l răpună.
Nu-i dete nice-o clipită răgaz,
Fierrul învârtând de-ună ș-altă parte,
Ca doară-i va da vreo rană de moarte.[18]


Dar' omul grozav stete nemișcat
Cu capul clătind și zâmbind amar,
Cu trupul întreg și nevătămat.
Când Arghin văzu că taie-în zădar
Ciudă și mănie deodată-l cuprinsă,
Iar nămila slută-a-i zice-așa prinsă:


„Foarte tu te-înșeli, tânăr ticăloase,
De-în arme te-încrezi și-întru mâna tare!
Că nici vărtute, nici arme tăioase
Pot să-ți aducă ție vro scăpare,
Deacă legii mele nu te vei supune,
Care eu acuș' de-amărunt ț-oi spune."


Tocma când fârșea ceste cuvinte,
Copila cu fața coperită
Ce-l făcusă de jele să cânte,
Doară vrând să-l aducă-în ispită,
Desvălindu-și obrazul s-arată,
Și iacă povestea lui curmată,[19]


Căci alăuta-i căzu din mână
Și el stete ca fără sâmțire.
Iar' întracea copila străină
Ieși din casă fără de-a știre
Ce s-au făcut. Toți să minunează
Și nu știu ce vor mai să crează.


Iar Parpangel venindu-ș' în sine
Rapede să scoală... iasă-afară,
Caută,-întreabă prin odăi vecine,
Cearcă-în zădar și să-întoarce iară,
Mult apoi în sine să mâhnește
Că fata dorită nu găsește.


Oaspeții dintru toate aceste
Nu putea să gâcească nimică,
Numa că li să curmă poveste
Și rămasără fără músícă.
De-aci multă glumă și voroavă
Să-iscă de-a țiganilor ispravă.[20]


Iar Florescul de la Vercicani,
Un voinic de vârtute și fală,
Când veni voroava de țigani
Dezvolbind a lui vodă tocmală,
Acest chip grăi cătră-adunare:
„Lucrul tot această pricină-are:


Văzând vodă-atâta țigănească
Gloată încolea și-încoace,
Ce nu vra c-alți să agonisească,
Ci numai a trândăvire-i place,
Socoti să-i armeze cum poate
Făgăduindu-le case ș-olate.


Ba le și dărui de moșie,
Prin milostivă domnească carte,
Toată-acea mândră periferie
Ce s-află-într-a țării ceștii parte:
De la Corbi păn la Cetatea Neagră,
Giur în pregiur epárhia-întreagă.[21]


Zic unii că Vlad numai o șagă
Prin asta cugetă să facă,
Alții,-împrotivă, de samă bagă
Că vra pe țigănimea săracă
Să prăpădească, puind-o în poară
Cu turcii, ca mai curând să piară.


Eu mă țin de-această socotință
Cum că trebile lui Vlad oștene
Au poftit atare sârguință,[22]
Ca să-armeze gloatele-eghiptene;
Știind că turcii acuș or să vină,
Iar' el oaste are foarte puțină.


Prin țigani vru el să dobândească
Doao scòposuri: unul, să vază
Pe gloata murgă faraonească
Cum este la războiu de vitează,
Iar altul, ca să facă-arătare
Turcilor cumcă mai multe-oști are.


Și, macar cum vom socoti noi,
Amândoao scoposuri sunt bune;
Prin cel dintei, țigănescul soi
La rând bun să-învață și să pune,
Prin a doia,-în vreme de năvală
Să pot băga turcii-în amegeală."


Zicând aceste fârși cuvântul,
Iar' deacă-oaspeții să-împrăștiară,
Un călăreț străin cu văștmântul,
Stătúră și frumsață rară
Și (cum să vedea) de viță-aleasă,
Sângur lângă Florescul rămasă;


Un nemernic din țară străină,
Cum s-arăta din port și făptură.
Văzând ș-o vreme cu îndemână
Grăi: „Multe-acum zile trecură
De când astă curte minunată
Mult și cu toate mă desfată.


Fiindcă dumneta ești de-aice,
Nu-mi vei ținea de rău o-întrebare
Ce nimărui nu poate să strice:
Cine-i stăpânul ceștii curți rare?
Ca să-i dau căzută mulțămită
Pentru-ospătarea bună, cinstită..."


„Bucuros aș face, drag jupâne,[23]
Îndestul dreptei cererii tale
(Zisă Florescul), dar și pe mine
Aicea mă abătu de la cale
O sângură tâmplare ciudată,
Nici am cunoscut curtea vodată.


Însă (precum deobște) să zice
Că venind un neguțătoriu mare
Cu multe persoane venetice
Și bogătate de preste mare,
Nu demult aici s-au așezat
În codrul acesta neumblat.[24]


Iar' această curte minunată
Au zidit ș-au hotărât să fie
Pentru călători o desfătată
Lăcuință, cum ș-ospătărie,
Grijind-o cu tot feliu de hrană
Și toată trebuința curteană.


Toate aceste femei și fecioare
Sunt roabe, de prin țări cumpărate
Anume, să fie slujitoare
Celor care-aice vor abate,
Ba și cu desmierdări să-i desfete
Pe chieful fieștecui și-îndelete.


Unde-e stăpânul, nimene știe
Și nimene-a ști să nevoiește,
Fiindcă prisosința să-îmbie
În toate, nimica lipsește.
Dar' este-o vătășiță bătrână
Ce toate ține supt a sa mână."[25]


De-această poveste neașteptată
Mirându-să străinul adausă:
„Spuiu drept că de sîrg a merge-mi caută,
Și totuș' pare că nu mă lasă
Cineva: așa, de-azi pănă mâne,
Drumul mieu împiedecat rămâne.


Deprins întru-oșteneștile trude,
Inima neîncetat spre arme-mi bate,[26]
Când aici nimica nu să-aude
Făr' jocuri și cântări desmierdate.
Zioa-îm pare ca ș-un veac de lungă,
Macar de toate-alte să-mi ajungă.


Auzind de-a lui Vlad vitejie,
Dorit-am să fiu la cea nălțată
Bătălie ce are acum să fie
Și-a cării fârșit Evropa toată
Îl așteaptă cu nesuferință,
Poftind creștinilor biruință.[27]


Însă, dacă-ajunsărăm pănă aice,
De nu ți-ar fi doar' cu greutate,
Dorire-ași-în scurt a ști ce price
Este și din care au fost iscate,
Toate-aceste războaie cumplite,
Că la noi sunt veștile-împărțite."


„Bucuros cred (Florescul răspunsă),
Căci noi suntem aice de față,
De toate-având cunoștință ajunsă
Și totuș pisma cea șugubeață
Fiece tâmplare vederată
Prefăcând întralt chip ne-o arată.


Iar' eu fără de pismă și priință
Neavând spre nice-una vro pricină,
Voi povesti cu bună credință
Tot lucrul cum este, cum să-aține;
Nici gândesc că-ți va fi neplăcut
Luând firul din prim început.[28]


Acum a lui Constantin cetate
Supt mânile căzuse-agarene,
Pentrucă grecii-ș' uitasă-a să bate
Și le-era mai drag a zăcea-în pene
Ș-a face săboară pe-întrecute,
Decât sabii a purta și scute.[29]


Apusenii să desputa-într-una
Ce-au fost mai întii, ou sau găină?
Cum și de-are lăcuitori luna?
Unii, că-i deșartă,-alții că-i plină
De lăcuitori dovedea chiar,
Însă dovada cădea-în zădar...


Căci de-aci s-isca ș-altă-întrebare;
Oare-oameni să-află-acolo sau vite?
Și de-s oameni cuvântători, oare
Putea-vor fi cu drept osândite
Lunarele suflete, la care
Nu fu trimis Spăsitoriul mare?...[30]


Domnul Romii cu fulgeru-în brâncă
Lega și deslega după voie;
Șezând pe vârtoasa Chiefii stâncă
Să bucura-în sine că pe-al doie
Frate-a lui, Muftea-în Vizant alege
Și sultanul grecilor dă lege!...[31]


Craii creștinești lăsând a sale
Țări de jaf, să bătea pentru sfinte
Locuri, cum a lui Iosofat vale
Și de-alte-a Palestinii păminte,
Pentru Ierusalim și cel sfânt
A Mântuitoriului mormânt.[32]


Iar turcul, însumețit de-atâte
Biruințe mari și luminoase,
La toate țările creștinite
Rea pierire și moarte jurase;
Cu șireaguri crude-întărâtate
Jecuiea-împrejur țările toate.


Țara noastră-încă era din cele
Pe care el dorea să-o supună;
Știind toate-a noastre netocmele
Socotea cumcă, de samă bună,
Că-o țară-învrăjbită-ori azi, ori mâne
Trebuie să cază-în mâni străine.


Căci aflân'-să țara deslegată
Și-în cea mai mare nerânduială,
Spre tot rău năravul învățată,
Boierii puind la toate sminteală
Domnilor, iar' ceialalți pământeni
Dedați fiind la rău și vicleni,


Așa trăisă de multe veacuri
Într-un feliu-anárhie făr' lege,
Învățați la războaie și jacuri,
Pe carii pănă-aci nime-a drege
Sau nu cuteză, sau nu vru doară
Căutând la venituri, nu la țară.


Iar', din ce oară Vlad Vodă stete
Dregătoriu trebilor muntene,
Frunțile vrajbii fură tăiate,
Politice rânduieli ș- oștene,
După firea țării măsurate,
În scurtă vreme fură-așezate.


Cei care legilor întocmite
Dintre boieri nu voia să-urmeze
Cădea la pedepse pre cumplite,
Zicând că ei sunt să lumineze
Celoralalți cu-obiceaiuri bune
Și-întei legilor a să supune,


Căci, dacă ascultători de lege
Vor fi numai cei slabi și mișei,
De țară-în urmă ce să v-alege?
O țară-adecă de lupi și de lei
Ce șezând într-a sale bârloage
Sug sânge-a vitelor slăbănoage.


Zicea că boierii sunt supuși
Așa domniei ca și țăranii,
Ba fiind în toate mai ajunși,
Nu numai cu sfatul și cu bani,
Ci-însuș cu capul ar fi datori
A țării să fie-ocrotitori.


Aceste zicea Vlad la divan
Și la macar ce feliu de-adunare,
Adăugând că-oricine, fie țăran,
Târgoveț, boiariu mic sau mare,
Mestec va-avea cu limbă străină
Cu capu-ș' va plăti șugubină.


Deci apreg pedepsea pe cei care
Asupra patrii făcea sfaturi
Ș-avea cu turcii vro mestecare,
Sau veri cu ce străine staturi,
Împărțându-le-averi și moșii
La-a patrii-apărători și fii.[33]


Prin asta rând nou el introdusă:
Pe tâlhării și mari fapte rele,
Prin așezate pravile, pusă
Deosăbite pedepse și grele,
Din care cea mai obicinuită
Era țapa cu moarte cumplită.


Apoi din toată țară ș-aleasă
Pe cei mai harnici și cu vărtute
Voinici, din cari o gardă frumoasă[34]
Făcu spre paza sa, de cinci sute,
Pe cari în arme-atâta deprinsă,
Cât o numim oaste nevinsă.


După-acest izvod, și ceaialaltă
Călărime-au fost orânduită,
Învățind-o măiestria naltă
A taberii ș-armelor ispită,
Iar' boierii pismași a tot bune[35]
Rândueli cocea sfaturi păgâne.


Căci, precum să tâmplă totdeauna
Că cel ce va să scoață la cale
Pre-un popor și apucă să-l pună
La rânduială, pentru-ale sale
Ostăneli, bun scopos și mari trude,
El mai mult rău decât bine-aude,


Așa fu ș-a lui Vlad soarte-amară:
Pismașii zic că-i tiran și multe
Asupra lui scornit-au de-ocară,
Și vor ca țara să nu-l asculte;
Zicu-i și Țăpeluș, că nu iartă
Tâlharii, ci cu țapa le ceartă.[36]


Deci în taină solii repezite
Trimit sultanului, dau de știre
Precum vodă vra țara să-învite
Asupra Porții cu răzvrătire,
Și este foarte mult a să teme,
De nu să va-împedeca din vreme.


Drept acea prin chipuri tăinuite
Sultanul mai pe-un pașă, mai pe-alt
Învață, l-armează și-l trimite
Asupra acestui princip înalt,
Ca neîncetat și iarna și vara
Să meargă să-i jefuiască țara.[37]


Însă Vlad fiind cu bună pază,
Oaste-având bine-în arme deprinsă,
Gloate tâlhare cu mână vitează
De multe ori în fugă și prinsă;
Celor prinși dete moarte sureapă
Făcând să-i tragă de vii în țapă.


Acum la treizeci de mii aproape
De tâlhari păgâni el împărasă,
Nici lăsa pe nime să-i îngroape,
Ci vulturilor mâncare-aleasă
Și corbilor de jaf ca să fie,
Porunci spânzurați să rămâie.


Sultan Mahomet întiaș dată
Nu dete la toate crezământ,
Dar' vinind pârâre ne'ncetată,
Vru să știe cu temeiu de sânt
Oare acele toate-adevărate,
Prin persoane-a sale-încredințate.


Pentru-acea-în chip de mare solie,
Nește capigii vicleni trimeasă.
Catavolìn avu cea d-întie
Parte la ceastă solie-aleasă,
Catavolin, logofăt primariu,
Un grec turcit, fiiu de prevătariu.


Cătră-acesta sultanul ascunsă
Pofta sa și cugetul deschisă,
Cu d-inima de-urgie pătrunsă,
Luându-l deosăbi, acest chip zisă:
„Mare treabă-am, o Catavoline,
Și puiu toată credința mea-în tine!...


Vodă muntenesc, supusul Porții,
Așa să poartă cu neomenie,
Cât pe credincioși dă crudei morții,
Ba necăutând a sa datorie,
Nice de haraci el va să știe.
Nice-a să-închina voiește mie.


Deci tu mergând ispitește bine,
Cearcă de poți să-l aduci la cale,
Mai vârtos ca mie să să-închine,
Iar' văzându-l că stă pe-ale sale
Și cu voia nu va să să plece,
La nevoie cu sfatul vei trece.[38]


Iar' de-ajutoriu la ceastă-apucare
Vei avea pe Hamza cu sâlință,[39]
Numa-ți caută-a fi cu pază mare,
Ca munteanul ceva să nu sâmță,
Că-amintrele cu totul stricată
Ne-ar fi doară străduința toată..."


Merge grecul cu ceastă poruncă
Și sfătuind cu Hamza de toate,
În urmă-acest chip mrejile-aruncă:[40]
El însuș' să meargă și s-arate
Munteanului a Porții dorință,
Cercând a-l aduce la credință.[41]


Însă, de-ar vedea că nu să pleacă,
De sârg la Vidin să deie știre,
Și când ar fi vodă să-l petreacă,
Păn' la hotar, după-obicinuire,
Hamza-întracea Dunărea să treacă
Și din ascuns năvală să facă.


Așa grecul fățarnic să duce
Credințat cu știuta solie;
Lui Vlad mai întii aminte-aduce
Toate ce-au trecut și vor să fie,
Pentru trecute vestind iertare,
Prietenie pentru viitoare.


„Mare-într-adevăr făcuși greșală
(El grăi), dar' a Porții pre tine
Milă este fără de-îndoială
Nemărginită, că-ț' iartă vine
Trecute nevrând de-acuma să știe
Numai de prieten și prietenie.


Nici altă de la tine poftește
Numa haraci și vreo cinci sute
De tineri; apoi ca prietenește
Tu viind la Poartă, cu căzute
Plecăciuni să te-închini celui mare
Sultan Mahomet cerând iertare."


Ascultă vodă cu suferință
Tot cuvântul și pofta vicleană,
Și-întii arată bună voință
Vrând deamărunt porunca tirană
Să-ispitească, iar' dacă-o-înțăleasă,
Cu mărime-așa din rost adausă:[42]


„Spune celui care te trimeasă,
Că-întracest chip Vlad Vodă-i răspunde:
„Haracii sunt gata, supt aleasă
Încuietoare, dar' a pătrunde
Nu poate-acolo poftă străină
Întralt chip făr' cu sabia-în mână.


De sultanului de dânși îi pasă,
Vie, să și-i ducă, de să-încrede!...
Dară nici tinerii vor de-acasă
De voie bună-a merge-în obede,
Zicând că cu patria-împreună
Vreu s-aibă soartea: rea sau bună",


Iar', încât e despre-a mea persoană,
Să merg să mă-închin nălțatei Poarte,
Spune că-atunci când iepurii-în goană
Vor lua pe-ogari...! lupilor moarte
Mieii vor da, poate că-atunci doară
M-oi închina, iar nu de-astă oară!..."[43]


Solia văzând din toate-aceste
Că-a-l pleca nu este cu putință,
Lui Hamza la Vidin dete de veste
De treabă știută să să gată,
Iar' cu Vlad așa lucrul așază.
Păn la Dunăre să-i deie pază.


Iar Vlad prin iscoade credincioase
Înțălegând tot sfatul de-ocară,
Patru mii de călărime-aleasă
Făcu să să strângă de prin țară
Și-în taină, la părțile din care
Era Hamza să-i ție cărare.


Dând strinse porunci ca să să ție
Ascunse păn la zi hotărâtă,
Și la semnul dat gata să fie
De războiu, cu vărtute-îndoită,
Apoi și fără nice-o pesteală
Să deie pe turci din dos năvală.


Întracea Vodă-în toate s-arată
Ca când de sfaturi n-ar ști nimică.
Deci luându-ș' garda sa-înarmată,
La vremea știută să rădică
Și petrece pe solul cu tută
Cinstirea și pompa lui căzută.


FÂRȘIT

  1. Poeticu, după obiceaiu său, iară chiamă musa să-i înceapă a cânta mai încolo. Și țiind firul poveștii, începe de unde curmasă în cântecul trecut, adecă pentru pățirea lui Parpangel, pe care zice că l-au îmbrăcat în noao veștmânte și l-au făcut să cânte. M. P.
  2. Măestru. Ca să nu să înțăleagă doară într'altă noimă cuvântul acesta, trebu a ști că acest cuvânt e chiar romănesc și este adiectivă, adecă măestru, măiastră și va să zică meșter, meșteră, sau meșter iscusit. Și într'această noimă trebuie să iae și aici. M. P.
  3. Buestru, va să zică turburat, sbrevuiat, care să zice bine de Marte, ce este zieul războiului la poetici. Însă Vinerea aici nu să semnează alta fără pe zieaua libovului, care latinii zic Venus, iar grecii Afrodita; iar' noi romănește nu putem zice amintrile, fără Vinere, căci de-acolo chiemăm și zioa Vineri, ca cum s'ar zice zioa Vinerii; iar' fiiul Vinerii este Amor sau Lìbòvul. M. P.
  4. Să mește, adecă să mestecă, măcar că este cuvânt vechiu, totuș la poesie să poate trăbuința. M. P.
  5. Lucoare va să zică lumină. Poeticul va să zică că pe această lume un sfânt libov o scoasă dintru nimica și legea ei cea întie este armònia. M. P.
  6. Dar ști ce, vere Idiotisene, oricum îți pare, dară mie-m începe a plăcea poeticul, și mai vârtos ce zice aici! Onoch.
    a) Gândurile și mie-m plac, vere, dar stihurile cele lungi și împletecite, acele nu-mi plac; dar, de oi avea vreme, tot aceastaș cântare voi să fac cu vierșuri de a noastre, ca să ne o cânte apoi țiganul nostru; atunci îi vedea că altmintrele sună. Idiotiseanu.
  7. De au cântat așa Parpangel, atunci bine zice poeticul că au fost iscusit cântăreț, ba încă și poet. Simpl.
    a) Curios lucru! Cum să nu fie cântat, când se află scris așa! Onoch.
  8. Vinerea. Poeticul încă ia cuvântul acesta în noima poeticilor lătinești, adecă cum am zis mai sus, mama Libovului.
  9. Adecă, cum să joacă în horă. M. P.
  10. Viie. Trebuie a ști că este verbul viu sau viez; deci să viie va să zică să viază, să trăiască! Această vorbă este și la Biblie, unde să zice: vie Dumnezieu! adecă viază Dumnezieu! trăiește Dumnezieu! M. P.
  11. Facerea, adecă alcătuirea, scornirea. M. P.
  12. Dionis este la poeții elinești un zieu ce au aflat vița vinului, pe care latinii au chiemat Bahus. Poeticul chiamă pe preòții lui Dionis, adecă pre cei ce-l cinsteau ca să vie să beie vinul. Însă aici, prin metaforă s-au luat cuvântul Dionis și însemnează vinul.
  13. Sai, adecă sari, va să zică: când te bagi în capul omului de-l încălzești!
  14. Aici să vede că și poeticul nostru au fost iubitoriu de vin căci sloboade a bea șepte păhară; dar' aceasta nu poate să facă numai un beutoriu, fiindcă șepte fac mai mult de o òcă. Onoch.
    a) Cine știe ce păhară au înțăles poetul, și doară unele mai mici. Mândr.
    b) Am aflat însămnat pe orighinal, la margine, pecum se vede acelaș preînvățat mai sus numit, Tălălău, cumcă, după dreapta măsură care o înțăles-o poeticul, ar fi, după măsura noastră de astezi, o ocă și jumătate; însă adauge că, după vremile acele, nu era mult, fiindcă oamenii era cu mult mai tari decât acum. Erudițian.
  15. Aici făcătoriul acestui cântec încă chiamă întrajutoriu pe musa cea care cântă lui Amor patimile dragostii! Însă prin Măgura Gemănată să înțălege muntele Parnásului; întru care să zicea că lăcuiesc musele. Gemănată, adecă îndoită sau despicată, căci așa să zice a fire Parnasul. Iar' cât e pentru povestea lui Arghin și a Ilenii, trebuie să bagi de samă, cetitoriule, că aceastăpoveste este la românii cei de la Ardeal foarte vechie; numai cât aflu osăbire în numele lui Arghin, care la povestea norodului de Ardeal se zice Arghir și nu să poate știre cum ar trebui să fie: Arghin sau Arghir?
    Însă eu socotesc mai bine a fi cum au pus poeticul aici, fiindcă el așa au aflat la scrisorile vechi, iar' norodul au putut cu vreme să schimosască cuvântul, fiindcă în adevărata istorie Ileana să zice cu cosiță de aur, apoi norodul îi zice Ileană Cosinteană. Deci să vede că în gura norodului s-au strămutat cuvântul. Pentru această Ileană au povăstit și un dascăl din Avrig, în Ardeal, dar' întralt chip începe, nu precum să spune aici, și cu verșuri de obște, nu cu tot bine legate. Erudițian.

    a)Ba mă rog de ertare, că vierșurile sunt frumoase și pe înțălesul fieștecui, adecă vierșuri de ale noastre. Idiotis.
  16. Păuseze, adecă îți odihnească.
  17. Nu să știe din ce pricină autoriul sau izvoditoriul Țiganiadei au băgat aici cântarea aceasta, care îi alcătuită întralt feliu de stihuri, care ies afară din măsura celoralalți, fiind cu un picior sau metru mai lungi. Cu adevărat altă pricină nu vede a fire, afară de că așa au aflat-o în orighinalul vechiu și n-au vrut să o prefacă, după celealalte vierșuri, mai vârtos socotind ș-aceasta, că nu este fârșită, ci numai începutul, precum să va vedea din cele ce urmează. M. P.
    a) Am cercetat în tot feliu să pociu afla și ceailaltă parte a poveștii aceștii de obște iubite, dar nu am putut-o afla. De atâte ori pomenitul preînvățat Talalău a lăsat o însămnare la orighinal, că ceaialaltă parte cu totul s-au pierdut. Adauge ș-aceaia, cum că întiiul izvoditoriu au fost din cetatea Ceúgmei, care acum demult s-au năroit și să află năruitura și astezi lângă țărmurile Murășului în Ardeal, unde aproape este un sat ce să chiamă Cigmău, de bună samă nume prefăcut din cetatea Ceugma. Cine știe! doară săpând la năruiturile aceii cetăți s-ar afla manuscritul. P. Filologos.
  18. Acest feliu de oameni cu un ochiu în frunte era urieș, și poeții cei de mult le zic ciclopi sau, de pe grecie, cìiclòpi. Trebuie a ști că povestea aceasta este făcută pe acele vremi când românii încă era păgâni și să închina la idoli; pentru aceasta vorbește de zâna Ermìnă, care au crescut pe Arghin. M. P.
  19. Adecă când Parpangel cântând fârși acele cuvinte, atunci din oaspeți, copila cea ce-l făcusă să cânte de jele, dezvălindu-și fața să arătă cântărețului, iar' el îndată curmă cântarea și povestea. M. P.
  20. Adecă, după ce zărî Parpangel pe fată, îi căzu lauta din mână și el rămasă ca împietrit. Venindu-și apoi în fire și văzând că fata ieși din sală afară, de grabă mearsă după dânsa. Iar' oaspeții neștiind ce va să zică aceste lucruri, să mira și le părea rău că cântărețul n-au fârșit povestea, și din această istorie apoi începură a vorbi de trebile țiganilor. M. P.
  21. De aici acum să poate ști cu temeiu pământul care Vlad Vodă au dat țiganilor. M. P.
    a) Nu pociu eu să cred ca să fie dat Vodă locurile cele mai frumoase țiganilor! Idiot.
    b) Ba caută să crezi, vere, căci așa este scris; și dacă-i scris odată, îi scris!... Onoch.
    v) Ei dară, de la Corbi pănă la Cetatea Neagră! Ce va să zică aceasta! Cine nu vede că-i o șagă! Mândrilă.
  22. Atare, tot aceaiaș va să zică ca acătare, și însămnează acest feliu, asemene. Este cuvânt strămoșesc de la latini: talis, numai cât noi pronunțiem l ca r și punem înainte un a, ca în multe altele. Pentru aceasta, măcar nu este în obiceaiu pretutindene, totuș' romănește să zice bine: atare om, adecă asemene om, acest feliu de om; atare lucru, adecă un lucru ca acesta, asemene. M. P.
  23. Nu trebuie a să mira că Florescul zice străinului „jupâne", căci pe acele vremi această titulătură să da numa la boieri, nu ca în zioa de astăzi la fieștecare.
  24. Acum să știe în ce chip au zidit Sătana curtea cea vrăjită, adecă în chip de neguțătoriu de preste mare, din Anadól. Simpliț.
  25. De-acolea să cunoască că au fost lucru dievolesc, că au adunat acolo atâte copile tinere și cu tineri depreună ca să-i tragă la păcate. Păr. Desidemon.
    a) Cine știe, doară toate acele fete au fost drăculeți în chip de om! P. Agnosie.
  26. Vra să zică că el deprins fiind la oștenie, inima-l trage tot spre lucruri oștenești și la războiu.
  27. Precum să vede, voinicul acest străin au fost din Ardeal, căci amintrele n'ar fi putut grăi romănește! Onoch.
  28. Prim, adecă întii, este adiectivă numerală: prim, primă, ca și întiiu, întie. Sunt în limba noastră și derivate de la acest cuvânt, precum primariu, primare, cum să zice de obște văr primariu, adecă întielea văr, ca să să osăbească de la al doile văr. De-acolo să zice la noi începutul verii, primăvară, ca cum s-ar zice întie vară. Chir Filologos.
  29. Fiindcă Florescu, ca un om bine născut și cu bune învățături, nu vorbește așa de obște ca țiganii, ci cu un stil mai ales și rădicat, pentru aceasta am socotit să tălmăcesc gândurile lui pentru unii, care doară nu-l vor înțălege. Deci, zice el că acum cetatea lui Constantin (Țarigradul) căzusă în mânile turcilor, din pricina că grecii apucând împărăția romanilor, nu să îndeletnicea mai mult întru învățătura armelor, ca romanii, și să făcusă molateci și evlavioși, căutând mai vârtos a să sfădi prin săboare dese ce făcea și desputa pentru dogme neînțălese, decât a purta sabii și scute.
  30. Între ceialalți creștini de la Apus (zice Florescul), să scornisă alte întrebări netrebnice, cu care ei îș bătea capul, precum: care s'au zidit mai întii, oul sau găina? Și oare sunt lăcuitori în lună? Și deacă sunt, oare Hs. și pentru ei au pătimit sau numai pentru pământeni? Cu aceste toate, Florescu nu vra alta numai s'arete deșărtăciunea sfezilor și învățăturii de pe acele vremi.
  31. Domnul Romii. Spune mai încolo Florescu că papa șezând pe scaunul lui Petru (Chiefa ovreiește va să zică piatră, și de-acolea S. Petru care jidovește se chiema Chiefa, s-au numit lătinește Petru, de la piatră); de unde vei înțelege ce va să zică Florescu, adecă că întemeindu-să papa în domnia sa, precum îi plăcea așa afurisea și blagoslovea, bucurându-să întru sine că pe patriarhul de la Țarigrad, muftea (popa cel mai mare turcesc) alege și sultanul stăpânește pe greci care era protivnici înălțării păpești. Că nici ar fi fost papa vreo dinioară așa mare, să nu fie căzut Țarigradul. M. P.
  32. Însă Florescu povestește la strofa următoare și alta și mai ciudată: zice că craii Apusului lăsând țările sale, mergea cu oști la Răsărit și să bătea cu păgânii pentru Ierusalim; și apoi adauge: pănă ce ei făcea întracest chip, turcii îndeletnicindu-să în politică și războaie, lua o țară după alaltă, precum e Țara Grecească, Bulgaria ș. al. M. P.
  33. Florescul, după ce arată starea lucrurilor în Europa și între creștini, acum pogoară la Vlad Vodă și povestește istoria lui de când au stătut domn în Țara Muntenească.
  34. Gardă, adecă gvardie, va să zică păzitoare, căci era obicinuiți domnii a ține o samă de ostași aleși pentru paza sa, care și acum să obicinuiește. Romănește altmintrele nu să poate zice; pentru aceasta și poetul au pus cuvântu obicinuit în toată Europa. M. P.
  35. Aici mă rog să nu gândească cineva că prietenul mieu au vrut să zică pentru tăți boierii, ci numai pentru acei de-atunci cari pismuiea lui Vlad. M. P.
  36. Pentru acest Vlad Vodă îndoite sunt cronicele; unele îl scriu ca pe un tiran cumplit, iar' altele ca pe un domn vrednic, însă apreg la pedepsire; precum să zice și de Stèfan, principu Moldávii, că au fost iute la mănie și vărsătoriu de sânge. M. P.
    a) Fiindcă această izvoditură au scosu-o un țigan, lesne să poate cunoaște că priește lui Vlad Vodă, pe care socoti că au fost pretenul țiganilor, și doară din scrisorile țigănești au luat unii cari îl laudă. Chir Criticos.

    b) Eu socotesc almintre, adecă prietenii lui au scris bine și neprietenii rău; dar să vedem ce au scris streinii, care n-au fost interesați. C. Adevărovici.
  37. Câte s-au scris pănă aici pentru treaba lui Vlad cu sultanul Mahomet sunt toate adevărate și nu povești; să află și la scriptorii bizantinești, mai vârtos la Dúca Honiates; însă, să fie fost Catavolin copil de prăvătariu, n-am cetit. M. P.
  38. Adecă, va să zică, de nu va vrea vodă cu voia să să plece, atunci tu să-l aduci ca să facă de nevoie. M. P.
  39. Hamza, precum să știe de la istòrie, au fost pașă la Vidin pe acea vreme. M. P.
  40. Mrejile aruncă, va să zică pune sfaturi viclene cu care să încurce pre
    Vlad; ca și pescariul, încurcă peștii în mreje. M. P.
  41. A-l aduce la credință. Nu trebue să să înțăleagă legea sau sfânta credință, ci la credință cătră sultanul, adecă să-i fie credincios. M. P.
  42. Cu mărime, adecă cu înălțare de suflet. M. P.
  43. Adecă aceasta va să zică că nu vra să să închine nice odată. Onochef.
    a) Premărețe sunt cuvintele aceste de cătră un domn muntenesc cătră puternicul Mahomet! C. Criticos.
    b) Și totuș' sunt adevărate; cu mult mai vârtos că tocma despre acest Vlad am cetit într-o cronică, că pe nește soli turcești au făcut să-ș' ia învăliturile și cu capu gol să vie înaintea lui, iar' ei răspunzând că legea lor oprește ca să-ș' desgolească capul de învălitură, porunci vodă să le întărească mai bine cătră cap învăliturile și să le bată cu cuie de fierr, zicând vodă că întracest chip nu vor fi nici odinioară în primejdie de a-ș frânge legea. Care făcându-să după poruncă, toți muriră cu cumplită moarte. Deci, unu care făcu de aceste cu solii puternicului sultan Mahomet, cu mult mai lesne putea să răspunză într-acet chip lui Mahomet. M. P.
▲ Începutul paginii.