„Din goana vieței!”
În seceta ce arde câmpul literelor noastre, noul volum al
domnului Alexandru Vlahuță cade tocmai la vreme. Amețiți
de gălăgia politicii, amărâți de stârpiciunea literară ce-și
rânjește dinții galbeni prin revistele de-o zi, simțim o adevărată
mângâiere când răsare — și ce rar răsare! — câte o operă pe
care să-ți poți arunca ochii cu folos și să ți-i poți opri mai multă
vreme fără părere de rău.
Se produce puțin în țara asta. Și nu știu cine ar putea dezlega
enigma: se produce puțin fiindcă nu se citește, ori se citește
puțin fiindcă producția e proastă? Nu știu; dar ceea ce se poate
constata ușor e că — afară de excepții — rare talentele reale
ies în evidență și se impun cu toată rezistența mahalalelor
literare, pătimașe și invidioase.
Volumul dlui Vlahuță, Din goana vieței, nu-i o lucrare de
longue haleine, nu-i o lucrare din acelea care-s menite să facă
zgomot și să rămână în literatură ca operă nepieritoare. E o
colecție de bucăți mici, drăguțe, pe care le citești ușor și care nu trăiesc decât o viață foarte scurtă, menită numai să păstreze
numele autorului, nu să-l mai înalțe. Dar, oricum, în bucățelele
astea mici se vede cale de-o poștă mâna care le-a croit. Puiul
de vultur, oricât de mic, nu se poate confunda cu bufnița, și o
scânteie de lumină electrică face mai mult decât 10 lumânări
de seu. E altă factură, e altă mână.
Sunt șapte profiluri în versuri: Daniil, bătrânul stareț, care
s-a înfruptat cu vârf și îndesat din toate cele lumești și asupra
căruia apasă acum, la bătrânețe, spaima morții, care-l face
smerit; Mișu, cavalerul parfumat și sclivisit, care-și trăiește
viața ca toți cei deopotrivă lui, spunând banalități cocoanelor
pe la băi, ducând-o de azi pe mâine prin expediente și sfârșind
prin a o șterge incognito, fără să fi plătit chiria, spre marea
dezolare a păpușilor ambulante care se distrau cu Mișu cel
politicos și burduf de codul manierelor elegante; Dancu,
ofițerul care-și bate toată ziua vistavoiul și care aleargă veșnic
după vânătoare de zestre, până ce i se înfundă cu două palme
pe care le încasează de la un rival, și își răzbună... bătându-și
iar vistavoiul; vine apoi Sander, fantele de tobă, bogat, băiat
de hagiu și dornic de noblețe. A luat pe nobila Aspazia, și
aceasta îl tratează de sus, ca pe un mitocan parvenit; mai e
Ramzes, vajnicul toreador al condeiului, criticul care ucide
pe toată lumea, dar ale cărui victime sunt perfect de sănătoase;
al șaselea e domnul Baraboi, care a fost pedagog, sufleur la
teatru, jurnalist, birtaș, misit, iar acum a deschis un institut
unde copiii sunt veșnic pedepsiți, ca să se facă economii la
„ordinar” și pentru ca, a doua zi, bucătarul — complice ou
Baraboi — să vândă copiilor mâncare pe sub ascuns; cel din
urmă e Damian, poetul liric, trubadurul pesimist, care aleargă
cu limba scoasă ca să atace pe oameni cu abonamente la
revista lui, Progresul.
Și toate profilurile astea sunt scrise în niște versuri admirabile,
armonioase, care uneori te umplu de o adâncă tristețe, cu toată nota veselă a subiectului. E o ironie crudă în versurile astea din
profilul al patrulea, cel mai reușit, după mine:
Aspazio, Aspazio,
Sub blazonul tău mă ia
Și-ți voi pune sub picioare
Slava și viața mea!
. . . . . . . . . . .
Și în urmă, ce viață
De mustrări și umilinți:
Nostalgiile nobleței,
Dorul vecinic de părinți
Și cuvinte-nveninate
Ce rănesc ca un cuțit!
Toată vina-i a lui Sander,
El știa că nu-i iubit...
Nu-i așa că-i, poate, de râs acest Sander, care, după ce a
amețit lumea cu caii lui pe la curse și cu vorbele-i goale prin
saloane, ajunge acum să fie tratat du haut de sa grandeur de
astă Aspazie, după al cărui blazon Sander a suspinat atâta, pe
care n-a luat-o decât pentru „pergamentul aurit”? Și, cu toate
astea, nu știu, factura versurilor, sensul lor, așezarea cuvintelor,
e ceva care-ți dă fiorii unei tristeți adânci, mai puternică decât
sarcasmul ce poetul aruncă asupra acestui sportmen celebru...
După profilurile în versuri vine o serie de schițe. Nu știu la
care din ele ține mai mult autorul; dar aceea care-ți lasă o
impresie mai adâncă, aceea care te pune mai mult pe gânduri
e cea mai scurtă dintre ele: La vitrina fotografiei Mandy.
Autorul trece pe la vitrina fotografiei Mandy și se oprește
un moment ca să privească. Aceea ce-l lovește mai mult sunt fotografiile copiilor costumați. Figurine mici, palide și
bucălate, sub largi tricornuri panașate, fetițe de câte 5 ani,
aproape strivite sub găteala grea și umflată a unei dame istorice,
țânci de abecedar, fuduli și zăpăciți în peruci pudrate, scoțând
din gulerele horbotate un gât subțire ca mâna ș-un căpcean cât
o portocală, cavaleri medievali, conți și Robespieri, mititei și
speriați, cărora li s-a recomandat să stea frumos, să nu-și vâre
degetele în nas și să-și păzească hăinuțele. Ce gătiți sunt, ce
parfumați trebuie să fi fost și cu ce mândrie trebuie să se fi rotit
a doua zi printre camarazii lor, care n-au fost nici prin vis
străbătuți de asemenea senzații de moliciune și de bogăție.
Parcă vezi, în aste câteva rânduri, întreg tabloul. Și acum,
după ce a privit mult, autorul se întreabă cu drept cuvânt:
„Ce vor deveni acești copii răsfățați, ale căror simțuri se
blazează așa de timpuriu, a căror atenție e absorbită de splendoarea luxului și gătelilor femeiești și ai căror nervi delicați își
deschid gurile și pompează din atmosfera caldă a buduarelor
toată moliciunea și frivolitatea unei rase decăzute!”
Fără îndoială, cugetarea asta, elanul ăsta nu-i al unui om
obișnuit. Un domnișor oarecare, un donjuan care face versuri
pentru ca să ajungă mai ușor subprefect ori pentru ca să ia cu
asalt zestrea unei june din lumea mare, ar fi exclamat în fața
tabloului: „Sont-ils gentils ces mioches!”
Vlahuță, însă, se revoltă, Vlahuță e cuprins de grijă în fața
mascaradei ce se joacă pe spinarea nenorociților pe care niște
părinți ușuratici îi îndrumează pe povârnișul prefăcătoriei și al
luxului molatec.
M-a izbit adânc când am citit rândurile astea. Când eram
mic, am fost și eu — adică m-au dus și pe mine — odată la o
mascaradă de asta, care se poreclește în lumea high-life bal
costumé. Ei bine, toți prietenii mei de atunci sunt azi niște
nătăfleți incapabili de o muncă serioasă. Unul din ei s-a sinucis
după ce a pierdut la Bursă, unul a fugit cu o actriță în America, având, bineînțeles, grija de a devaliza mai înainte contuarul
lui tat-său, un altul e acum birjar la Viena, pentru că a tocat tot
ce a avut în cărți și... în ce se toacă, al patrulea e căpitan și-și
bate-n fiecare zi vistavoiul, ceilalți... duceți-vă-n orașul meu și-i
vedeți: nasuri în vânt, pantaloni caraghioși, amețind lumea la
alergările de cai, ca și cum vor și mai mult să arate că și caii
pot face ceva pe lumea asta, numai ei nu!
Are dreptate Vlahuță!
Aveam de gând să scriu odată tot niște impresii de la vitrina
fotografiei Mandy. Pe mine mă izbise altceva: toate femeile
frumoase din București sunt expuse acolo, nu știu dacă
intenționat ori ba; știu numai că e o exibiție de sânuri decoltate,
de sprâncene făcute cu chibritul, de ochi dungați pe sub gene,
o exibiție, care nu-i departe de exibiția cărnurilor de la măcelării.
Ei bine, toate ființele astea, care ar fi putut, poate, să fie niște
soții virtuoase și niște mame perfecte, care ar fi putut chiar să
slujească în omenire unor cauze sfinte, sunt niște nenorocite
din pricina educației ce au primit. Una, o frumusețe îngerească,
e nevasta unui monser sec ca însuși vidul, alta-i măritată după
un ofițer brutal și înfumurat, o a treia își istovește frumusețea
pe sânul unui bătrân decrepit, a patra, ca să-și poată plăti luxul
de care e nevoie în lumea lor, trece din mână în mână, păpușă
atât de frumoasă și atât de nenorocită! Ce păcat de atâția ochi
frumoși, care-și sting astfel luminile!
Urmează apoi File rupte, bucăți scrise în treacăt, note prinse
zi cu zi, inspirații de o clipă, fără pretenții și fără nici un gând.
Dar și din ele răsare aceeași notă de bunătate de suflet, de
melancolie adâncă pentru cei ce suferă, de înduioșare tristă
pentru durerile lumii. Și, mai presus de toate, o notă clară
vibrează, iubirea nemărginită a scriitorului pentru nenorocitul
țăran. Prigonit, înșelat de toți, lovit în viața de toate zilele de
mâna nemiloasă a tuturor celor ce trăiesc din munca brațelor
lui, săteanul are la Vlahuță nu numai un interes deosebit, dar
în inima scriitorului toate durerile și toate amarurile săteanului se răsfrâng adânc și vibrează de un răsunet puternic, ale căror
ondulații se scurg prin pana-i atât de viguroasă.
Este un punct de observat în Goana vieței. Din ce în ce Vlahuță
devine omul lumei nouă. Începând prin a fi pesimist, el face din
ce în ce câte un pas înspre ideile care zguduie lumea modernă.
Vlahuță n-a fost niciodată mai triumfător. Poetul plin de talent,
amărât până-n suflet, dezgustat de nedreptatea enormă a veacului
și de enorma suferință a mulțimii, a făcut întotdeauna să vibreze
coarda nemulțumirii. La început, slab și dibuind de-abia în lume,
nemulțumirea-i se traducea în accente lâncede, plâns al unei
inimi sfâșiate, dar slabe. Mai în urmă, poetul s-a înarmat mai
mult, el a văzut bine de unde vine răul, care-i leacul și... Curentul
Eminescu, Unde ni sunt visătorii? și Din goana vieței îl ridică
mai sus de plângerile de poet, îl fac să vadă clar și să strige la
deșteptare celor ce dorm...
Firește, ceea ce fac aici nu-i decât o recenzie, o bibliografie,
nu o critică analitică. Un singur lucru am avut de gând să
limpezesc: să arăt volumul așa cum e el și mai cu seamă, plin
de mulțumire, să constat că încetul cu încetul talentele
reale și inimile bune nu pot să nu fie influențate de mișcarea
uriașă, de grandioasa deșteptare a mulțimii apăsate.
Nici nu putea fi altfel: în inimile bune, în inteligențele supe-
rioare, orice impresie e mai puternică decât în mijlocia banală
și searbădă.