Am deja

 

Nu știu dacă-această manșă
E sau nu adevărată,
Dar s-a întâmplat, probabil,
Într-o țară îndepărtată,

C'un potop de oameni pașnici,
Rege și boieri de neam,
Și-unde se trăia întocmai
Ca în sânul lui Avram.

Așa dar, la Piatra Neamțu,
Printre vile ogivale
Unde, jos cum treci de Cozla,
Curge Bistrița în vale ―

Locuia domnul Năstase,
― Nalt și zdravăn cât un munte,
Respectat de toată urbea,
Drept un gospodar de frunte,

Și avea domnul Năstase,
Curte, vie pe araci,
Și livadă, și'n cireadă
Miei și oi și boi și vaci.

Și se petrecea, că nu poți
Nici cu vorba, nici cu slova,
Să descrii entuziasmul
Chefurilor din Moldova.

Că, de atâta băutură
Și mâncare, negreșit,
Dă-i cu fleici, momițe, mușchiuri,
Omul s-a îmbolnăvit.

Nu simțea dureri, nici greață
Când mânca și nici când bea,
Dar se subția la față,
Și necontenit slăbea.

Că din ditai mai bărbatul,
Gras și gros și lat în spate,
Din ce-a fost odinioară
Rămăsese jumătate.

Singurul remediu, care
Boala i-ar putea înfrânge,
Este să găsească-un tânăr
Care-ar vrea să-i deie sânge.

După ce-au dat sfoară'n țară,
A venit dintr-o comună,
Un ovrei cu chipul roșu,
Și voinic, pe nume Hună.

Doctorul ― pe vremea ceea,
Cu siringi voluminoase,
A luat sânge de la Hună,
Transfuzându-l lui Năstase.

Pentru această faptă bună,
Dovedită pe deplin,
Purătul i-a dat lui Hună,
Cinci sute de lei, peșin.

Dup'un timp, domnul Năstase
Zdrăvenindu-se nițel,
L-a poftit din nou pe Hună,
Să ia sânge de la el.

Terminând operațiunea,
A luat altă ținută:
Nu i-a mai plătit cinci sute,
Ci i-a dat numai o sută.

Hună stă, privește banii,
Totuși, observând în grabă,
Că ceva nu este cușer,
Îndrăznește și întreabă :

― Nu cumva, domnul Năstase,
Mai din vorbă'n vorbă, iute,
Mi-a dat, poate, din greșeală,
Mai puțin cu patru sute ?

― N-am greșit deloc! ― răspunse,
Dar am socotit mai bine,
Fiindcă am deja de-o lună,
Sânge evreiesc în mine!