Amintire (Emil Gulian)

 

Privește norii aceștia vineți
Cum ne cad pe suflet, cum ne cântă în inimi,
Și soarele aburit cum lucește
Ca un talger vechiu, ca un ochiu...

Viața a fost înnegurată și mergem
Spre orașul pierdut ca o insulă, ca un nor,
Spre orașul pierdut care se scufundă
În trecut ca o insulă, odihnitor.

Lucea tinerețea în el toi într-o toamnă
Cu soare aburit.
În greul miros de sfeclă de la fabrica de zahăr.
Fumul ei se lăsa peste nuielile sălciilor din baltă,
Printre care trec bărcile, neauzit.

Mergem spre orașul pierdut ca o insulă, ca un nor,
Dealurile se văd din tren tot mai rare.
Cum mărginesc cerul fumuriu.
Seara își lasă largile valuri
Îngândurate, cozi de comete
Malacovul albastru se destramă de vreme,
Mătasea bălților se sfâșie.
Trenul le taie pe îndelete.