Amintiri (Rosetti)/Capitolul VII. Din vremea regulamentară

 

[… ] Din vremea regulamentară datează clădirea celor mai multe din așăzările mari boierești de la țară, precum și sădirea frumoaselor grădini, operă a cîtorva talentați grădinari germani, cari au înlocuit livezile și ceairurile încunjurînd altădată curțile boierești.

Boierii bătrîni, cel puțin în mare parte, au ramas cumpăniți în cheltuielile Jor pănă la moarte, numai cu încetul și foarte cu măsură modificatu-și-au feliul de trai. Dar majoritatea celor tineri, mai ales acei cari făcuse în străinatate studii mai mult sau mai puțin ipotetice, înțălăgeau să se bucure de toate îndămănîrile și rafinamentele aristocrațiilor străine, cu averi stabile, aparate împotriva risipii prin instituția majoratului. Nu voiau să ție cont de costul lucrurilor aduse de la celalalt capăt al Europei și aveau lipsa de măsură inherentă omului primitiv ce, aproape cu toții, rămăsese sub mica spoială cîștigată în cei puțini ani trăiți în Apus. S-au adus în țară mulțime de lucruri și de unelte de lux, în mare parte inutile, cari în curînd s-au stricat în mînile slugilor noastre nepricepute. Boierimea era cuprinsă de o adevarată sete de inovațiuni, de petreceri, de ducere a unui trai copiat întocmai după acel al lumii mari din Apus. Această imitațiune oarbă a formelor exterioare străine dădea prilej la feli de feli de incidente hazlii și, prea adesa, ridicole.

Nu mă pot opri să amintesc aici istoria despre cucoana Anica Lățasca, fiica hatmanului Toderaș Balș, și echipajul ei englezesc. Cucoana Anica, o femeie frumoasă și bogată, una din „leoaicele” leșului, devenise anglomană prin influența guvernantei engleze a unei surori mai mici. Se hotărîse să-și ție casa și mai ales grajdiul după moda engleză. Adusese din Anglia trăsuri și hamuri engleze și îmbracase pe surugiii ei țigani în livrele de postilioni englezi. Apoi, nemulțămită cu atîta, a pus pe missa care o englezise să-i învețe și cîteva expresiuni engleze, uzitate atunci în Regatul Unit, între doi surugii în cursul mersului, precum și acele mai de trebuință între stăpîn și surugii, ca: oprește, pornește, la dreapta, la stînga, mai încet, ie sama etc. Țiganii, probabil cu ajutorul cîtorva lovituri de bici, le vor fi învațat și nu puțin mîndră era cucoana Anica cînd ieșea la Copou s-audă pe surugii strigîndu-și englezește să oprească, să pornească, să ieie sama etc. și să li deie și ea poronci, tot în englezeșe. Dar țiganii uneori uitau să vorbească englezește și o dădeau iar pe moldovenește. Atunci cucoana Anica se înfuria și, sculîndu-se în picioare în trăsură, striga surugiilor: „Vorbește englezește, cioară!” Și nu numai leșul, dar și orașele din provincie, nu numai boierimea cea mare, dar și cea mică fusese cuprinse de această furie de inovare, de transformare după moda apusană a vieții și a modului de petrecere de pănă atunci.

Tata istorisea lucruri destul de nostime despre societatea botoșăneană dintre 1835—1840. Astfeli, într-o iarnă, nu mai țin minte ce afacere l-a adus la Botoșăni, unde a găsit pe botoșăneni tot atît de flămînzi de petreceri după moda nouă, ca și ieșenii. Îndată ce s-a auzit despre sosirea unui boier mare tînăr, frumos și trecînd drept unul dintre „leii” leșului, a fost încunjurat de toată tinerimea botoșăneană, care s-a grăbit să-i smulgă deslușiri asupra obiceiurilor mondene ale leșului și mai cu samă asupra modelor bărbătești, apoi a căzut peste el o ploaie de invitații. Întrebările necontenite ale acestor tineri provinciali i-au dat idee să li joace următoarea farsă: a venit la un bal în frac negru, jiletcă de catifea neagră, numai în trei bumbi, pantaloni negri strîmți și pantofi de lac, cămeșă cu jabou, guler moale înalt, împrejurul căruia cravata albă se învîrtea de vro trei ori, întocmai după moda de atunci, dar cu colțuni de matasă, albastră la piciorul drept și roza la piciorul stîng, cu mănușă roza la mîna dreaptă, albastră la mîna stîngă. La întrebările stîrnite de această ținută, a răspuns cu cel mai mare serios că asta este moda cea mai nouă la Paris. La balul următor, tot tineretul botoșănean à la mode purta colțuni și mănuși de două culori deosebite: albastru și roza; un înadins curier adusese din Ieși o întreagă provizie de asemene colțuni și mănuși.

Mai povestea că, tot atunci, a fost poftit la un ceai unde era adunată lume multă, iar stăpîna casei, care de curînd se întorsese din Ieși, se încerca să învețe tineretul localnic misterele cadrilului și a „lăncierilor”. Limba franceza, acuma vorbită obștește în Ieși, nu era vorbită în provincie, prea puțini chiar erau acei cari o înțălegeau. Cucoana în chestiune, în explicările ce le dădea, amesteca deci franceza cu o moldovenească plină de savoare, ca spre exemplu:

— Balanncié, Marghioală! Pe la c… meu, Nastasă!

Altă cucoană, băgînd de samă că șăde întorcînd spetele cătră tata, i-a zis cu un zîmbet din cele mai amabile, pentru a se scuza:

— Mersî că șăd cu dosul!

Tata îndrăgise Botoșănii atît de mult încît, pănă la căsătorie, n-a lasat să treacă nici o iarnă fără a merge să petreacă o săptămînă sau două în acel oraș, iar botoșănenii deloc nu l-au ținut de rău pentru colțunii și mănușile în două culori.

Transformarea economică princinuită în Moldova de dispozițiile tratatului de la Adrianopol nu era numai mare, dar chiar și foarte adîncă, căci de dînsa se resimțise națiunea întreagă, transformarea socială însă n-a fost, precum nici nu putea să fie, decît superficială, căci ea atinsese numai păturile de sus. Numai aceste pături venit-au în contact nemijlocit și imediat cu străinătatea, numai ele fost-au, prin cultura lor, rudimentară cum era, și prin pregătirea ce i-o hărăzise contactul de pănă atunci cu străinătatea, în stare să-și însușească, în timp relaitiv uimitor de scurt, o bună parte din formele exterioare ale vieții europene. Căci chiar această transformare exterioară, a claselor de sus era absolut superficială. De ea se împărtășise mai ales boierimea, cu deosebire acea mare, fiindcă era mai avută și dispunea astfeli de mijloace ca să opereze o transformare stînd în raport direct cu banii cheltuiți pentru a o produce. În fond însă societatea, chiar cea înaltă, rămăsese aceeaș.

Boieriul ce! mare de la 1840, vorbesc de marea majoritate a cazurilor, era îmbracat nemțește, întrebuința ca limbă elegantă pe acea franceză în loc de greceasca vorbită pănă atunci în saloane și chiar în familie, trăia în mobile aduse din Apus sau făcute după modelurile din Apus, în relațiile cu sămenii întrebuința formele uzitate în Apus, slugile îi erau îmbracate în livrele sau în fracuri și serveau cu mănuși albe, dar în fond se deosebea numai puțin de părintele său în ișlic, straie moldovenești și papuci. Afară de foarte puține naturi alese, cari mai avusese norocul să fie crescuți de educatori străini de frunte, erau educați numai pe dinafară, dar în fond, deloc: rămăsese oamenii naturii și orientali, stăpîniți de instinctele și de patimile lor, bune sau răle. Ca și părinții lor, cînd firea li era bună, lipsită de vițiuri, erau buni, nevițioși, capabili de actele cele mai bune, cele mai generoase și mai nobile. Cînd, dimpotrivă, firea îi înzestrase cu vițiuri și cu patimi urîte, se lasau să fie tîrîți de ele la faptele cele mai reprobabile. Bineînțăles că între aceste două extreme erau multe tipuri intermediare, iarăș ca și în trecut.

Îndeobște boieriul moldovan din vremea anteregulamen – tară era bun la inimă, blînd și foarte aplecat la acte de dărnicie cătră cei nevoieși sau suferinzi. Dăniile făcute bisericilor în scopuri nu numai religioase, dar și de binefacere, precum și întemeierile de așăzăminte de asistență publică și de școli sînt urme încă astăzi vii a carității și a dărniciei lor. Apoi care era boieriul cel mare care nu înzestra, în fiecare an, un număr de fete sarace de pe moșiile lui? Nu mai vorbesc de pomenile lasate prin diată, avînd să fie îndeplinite după săvîrșirea lui din viață.

Sistemul de ocîrmuire era corupt, pentru unii boieri slujbele statului erau mai cu seamă un mijloc de înavuțire în dauna statului și a administraților, dar acest rău nu era doară o particularitate moldovenească sau muntenească, ci o stare care exista în Europa întreagă, în tot cursul veacului al optsprezecelea: cei mai mari seniori apusăni nu stăteau la îndoială pentru a presura pe administrați cînd era cu putință ca ei astfeli să se îmbogățască. Dacă jăfuirea era mai puțin arbitrară, mai puțin brutală, redusă la mărgeni mai răstrînse, cauza nu era moralitatea și dezinteresarea mai mare a seniorilor în chestiune, ci rabdarea mai scurtă a celor pe cari îi administrau. Dealtmintrelea, se găseau și la noi mulți boieri cu desăvîrșire dezinteresați, avînd pentru ban îndeobște cel mai mare dispreț și cari pentru nimica în lume nu și-ar fi mînjit mînile cu acel provenind din jaf. Cei mulți din ei erau barbați cu frica lui Dumnezeu în toată accepțiunea cuvîntului, credincioși cuvîntului dat, buni prieteni, părinți deosebit de afectuoși, oameni avînd groază de pacat.

Își iubeau țara cu toții, dar văzînd slăbăciunea ei cumplită, nu se bizuiau în alt mijloc de mîntuire decît în protecția împărăției rusești, celei de o lege cu noi; am aratat că totuș, printre dînșii, se găseau barbați cari de pe atunci se gîndeau la unirea principatelor și chiar visau la închegarea, într-un viitor departat, a celor trei crîmpeie în cari era rupt acest neam.

Îmi pare rău să mă văd silit, eu, urmaș de boieri mari, a recunoaște că rău păcătuit-a boierimea împotriva obștei acestui popor ale cărui destine, încă din vremea cnejilor, de la care în cea mai mare parte ea se trage, boierimea era menită să le conducă. Trebuie să recunoaștem că ea s-a folosit de puterea ce o avea mai cu samă pentru a despoia pe sătean de drepturile lui asupra pămîntului, pentru a încerca să robească, nu numai munca, dar și persoana lui și chiar spre a-și însuși pămînturile răzășilor, adică a acelor urmași de cneji cari, în urma împărțirilor succesive, în cursul generațiilor, slăbise cu desăvîrșire și se înecau acuma în restul țărănimii. Cu deosebire grea de răspundere este purtarea boierimii cu prilejul alcătuirii Regulamentului Organic, cînd ea a obținut, de la curtea din Peterburg, încuviințarea înscrierii, în textul acelei alcătuiri, a stipulațiunilor îngreuind munca și totodată împuținînd porțiunea de pămînt lasată în folosința țaranului. Aceasta împotriva străduinților ce și le dăduse Kiselev, un general rus, adjutant al cumplitului Neculai Pavlovici, ca să facă pe fruntașii țării mai respectuoși de drepturile țărănimii, adică a obștiei poporului. Și printre acei boieri cari s-au opus cu mai multă cerbicie intențiunilor generoase ale lui Kiselev, aș putea cita barbați nu numai de o cinste exemplară, de o dezinteresare absolută, dar buni, miloși, cunoscuți ca blînzi, iubitori de dreptate, luați adesa din această cauză ca arbitri în litigiuri particulare, litigiuri în cari zecimi de mii de galbeni erau în joc. Această contrazicere între purtarea lor îndeobște cu acea ce au avut-o în acest caz particular se poate explica într-un singur chip r ignoranța desăvîrșită în care cu toții erau despre modul în care se alcătuise proprietatea funciară la noi. Într-adevăr, această proprietate se născuse cu încetul, ca rezultatul unui șir de cotropiri săvîrșite în curs de cinci veacuri, abuzuri cari, treptat, transformase proprietatea obștiei asupra hotarului așăzării în proprietate privată a acelui care, la origine, nu fusese, în foarte multe cazuri, decît un primus ifiter pares, căpetenia așăzării. Nimene nu făcuse pănă atunci istoria acelei dezvoltări și nici nu era cineva în stare s-o facă, căci era ascunsă în miile de documente împrăștiete pe întreaga întindere a țării, scrise într-o limbă ce nimene nu o putea înță – lege. Cînd boierii din vremea alcătuirii Regulamentului Organic se trezise, în a doua jumatate a veacului al optsprezecelea, nimene nu mai avea idee de vechiul drept al obștiei, boierii de pe vreme habar nu aveau că stăpînirea lor era rezultatul unor necontenite uzurpări, ci erau încredințați nu numai că stăpîneau moșiile lor în chip legiuit și fără de prihană dar mai erau convinși că țaranii cari „sădeau” pe acele moșii, se așazase acolo pe temeiul învoirii boierilor de pe vreme și abuzase de îngăduirea lor pentru a transforma o toleranță în drept.

În copilăria mea cunoscut-am mulți barbați și femei care erau în floarea vrîstei pe vremea alcătuirii Regulamentului Organic. Cînd, la 1864, Cuza a promulgat legea rurală care, în cercurile boierești, a provocat o indignare generală, ca fiind un atentat nelegiuit la drepturile sfinte ale proprietarilor de moșii, bătrînii și-au adus aminte de cele petrecute și vorbite în timpul lui Kiselev. Pe de altă parte și acei din generația de la 1848, căreia îi aparținea tata și moșii mei, cu toții adversari învierșunați ai legii lui Cuza, o combăteau mai cu samă pe tema violării dreptului de proprietate. Buna – credință a unora și a altora era perfectă, erau convinși că sînt victima unei strigătoare spoliațiuni, a călcării unor drepturi străvechi, absolut neprihănite și incontestabile. Și, după cele raportate de bătrîni din toate condițiunile asupra părerilor și a cuvintelor cu cari boierii de la 1830 combătuse propunerile lui Kiselev, nu poate încăpea nici o îndoială despre curățenia credinții cu care aparau închipuitele lor drepturi de proprietate absolută și sfîntă.

O pată foarte urîtă a stării sociale din vremea regulamentară o mai alcătuia starea de robie a țiganilor și chipul în care erau tratați. Ei erau priviți ca lucru al stăpînului respectiv, care avea asupra robului toate drepturile afară de acel de a-l ucide. Și încă, dacă țiganul murea în urma rălelor tratamente suferite de la stăpîn, nimene nu cerceta pricinile morții, tot așa dacă îl ucidea între patru ochi într-un moment de mînie. Stăpînul ar fi putut să aibă neplăceri numai în cazul cînd ar fi pus pe țigan la moarte în public și chiar în acest caz este probabil ca făptuitorul, dacă era om de samă, scapa. Noroc numai că asemene cazuri erau foarte rari, boierimea, ca întreg neamul nostru, avînd oroare de sînge.

Dar, în multe curți bătăile erau pentru țigani lucru zilnic și băteau nu numai boieri aspri și violenți, dar și boieri buni și blînzi. În aceeaș zi în care boieriul făcuse vro danie „Sfîntului Spiridon” sau altă pomană, el punea „să se tragă” o sută de nuiele sau de bice lui Simion bucatariul, fiindcă greșise vrun feli de bucate, sau lui Grigore surugiul, fiindcă poștalionii nu erau bine săcelați ori hamurile rău unse. Și nu lipseau nici cuconițele bune, blînde, miloase, cinstite, cari supuneau la acelaș tratament pe cutare țigancă fiindcă nu potrivise bine apa feredeului sau crohmălise (scrobise) prea tare sau prea puțin cutare albitură. Nu mai vorbesc de pedepsele date pentru pacate mai mari.

Și fiindcă sînt pe acest capitol, voi povesti o istorioară auzită în copilăria mea de la profesorul francez Bury. El se afla la începutul regimului regulamentar, în calitate de profesor, în casa marelui logofăt Neculai *. Într-o după-amiază, trecînd pe dinaintea fereștilor deschise ale sofrageriei, a zărit pe sofragiul țigan, fără. Însă a fi văzut de acesta, făcînd salată. Chiar atunci isprăvise s-o amestece și, depunînd lingura și furculița pe o farfurie, și-a suflat delicat nasul cu degetele, apoi, cu aceleași degete, a netezit în saladier salata de curechi roșu. Bury, foarte indignat și dezgustat, n-a spus nimica, căci știa că, dacă vorbea, sofragiul ar fi fost întins la scară și ar fi mîncat o groaznică bataie, procedeu pe care, în calitatea lui de francez, fiu al Revoluției, în reproba cu desăvîrșire; s-a mulțămit să nu mănînce din salata lui de predilecție. Au trecut zece ani și Bury tot în casa logofătului Neculai * rămăsese, logofătul fiind înzestrat cu copii număroși. Se vorbea odată, la masă, pe cînd servea acelaș sofragiu, de țigani, de lenea, de beția, de cumplita lor lipsă de curățenie. Deoarece trecuse zece ani de cînd se petrecuse faptul aratat mai sus, Bury a crezut că, chiar pentru un rob țigan, pedeapsa cuvenită trebuia să fie prescrisă și a povestit istoria cu netezirea salatei de curechi roș. Dar se înșala amar!

Rezultatul povestirii a fost că, îndată după masă, logofătul a chemat pe vatavul de ogradă și, istorisindu-i faptul, i-a poroncit să întindă pe sofragiu la scară și să-i tragă un număr de nuiele care numai mic nu era.

Cu desăvîrșire odios era chipul în care se uza de fetele și de femeile acelor nenorociți. Plecînd de la principiul că trupul robului este lucru al stăpînului, țigancele, fete mari și femei măritate în toate regula, în fața altariului, erau privite de stăpîni ca adevarată carne pentru plăcere. Se uza de ele în această însușire cu știrea părinților și a soților.

Pănă în domnia lui Mihai Sturdza era obicei în casele boierești de la țară, obicei care exista dealtmintrelea și în Rusia, ca musafirilor sosiți să li se trimată, cînd se culcau, o roabă tînără ca să-i frece pe picioare pentru ca să adoarmă mai răpede și să aibă un somn mai liniștit. Și acest obicei nu a încetat decît cînd fetele de boieri cari avusese parte de o educație europeană, prin pensioane din țară sau din străinatate sau de la guvernante străine distinse, li s au pus cu hotărîre împotrivă.

Și patru veacuri de asemene supunere abjectă degradase într-atîta pe acei nenorociți, ucisese în astfeli de grad orice simțimînt de demnitate omenească într-înșii, încît ei priveau această îngrozitoare batjocură ca lucru firesc, împotriva căreia nu cunosc exemplu de opunere, de revoltă, de încercare de răzbunare.

Bataia la scară era lucru obișnuit în toate casele boierești, în acele ale boierimii mici ca și în acele ale boierimii mari, trebuie însă să adaug că, pe de o parte, erau multe în cari se uza de acest „leac al țiganului”, cum i se zicea, cu moderație, iar pe de alta că secolele de robie ce le trăise făcuse din țigani ființe leneșe, bețive, murdare, nedeschizînd gura decît pentru a minți, totdeauna gata să fure orice puteau fura spre a-și procura băutură.

Dar erau case unde nu numai țiganii era bătuți pentru cea mai mică vină, dar în cari ei erau supuși la adevărate torturi; trebuie însă să adaug că aceste erau mai cu samă case mici și de îmbogățiți. Dar crudul obicei de a pune coarne țiganilor cari fugise de la stăpîni și fusese pe urmă prinși, adică de a cetlui, împrejurul gîtului și a frunții lor, niște cercuri de fier, acel de la frunte purtînd niște largi coarne, tot de fier, cari din noaptea țiganului făceau ceasuri de caznă grozavă, se obișnuia și în curți de boieri mari. Maică-mea. Îmi povestea oroarea ce o cuprinsese cînd, la 1848, fiind fată tînără, de curînd sosită din pension, de la Viena, a văzut, pe cînd pleca de la o serată la care fusese cu tată-său, perdegiul (portariul) care deschidea poarta bolții de ieșire purtînd la picioare lanțuri grele ce zuruiau după dînsul, iar la cap lungi și largi coarne de fier.

Apoi viața țiganului era mai grea sau mai ușoară și după cum vatavul de ogradă era de fire aspră sau blîndă, de multe ori firea vatavului avea pentru țigan mai mare însamnatate decît acea a stăpînului, mai ales pentru robii de jos: bucatari, rîndași, argați, vezetei, spălătorițe etc.; era doară în atingere mai deasă și mai nemijlocită cu dînșii! Apoi biciul sau nuielile erau mînuite de el, puterea loviturii atîrna de la voința lui. Este bineînțăles că de toate drepturile, să zicem regaline, ale stăpînilor asupra țigancelor uzau și abuzau și vatajii de ogradă.

Acest tratament al femeilor roabe era cu atît mai odios cu cît multe din ele, mai ales din acele cari aparțineau unui șir de mame, de bunici și de strămoașe frumoase, aveau prea puțin sînge țigănesc în vine și erau rude de aproape cu stăpînii.

Și să nu se creadă că numai stăpînii mireni uzau de drepturi regaliene asupra țigancelor aparținîndu-li: aceste roabe alcătuiau adevarate haremuri pentru igumenii mănăstirilor pe cari generozitatea pioșilor donatori le înzestrase cu număroase suflete de țigani. Mai cu samă egumenii greci ai mănăstirilor închinate aveau reputația că știu, prin schimburi, să-și alcătuiască seraiuri de frumuseți țigănești.

Mai crud poate decît bătăile și coarnele era facultatea ce o avea stăpînul să vîndă pe barbat deosebit de soție, pe mamă deosebit de copil. Aceste despărțiri mai erau, dealtmintrelea, adesa rezultatul împărțirii țiganilor între mai mulți moștenitori sau acel al vînzării lor la mezat cu prilejul exetuțiunilor silite. Asemne împărțiri a „salașului” țigănesc, cum se numea familia robului, se făceau arareori în acele salașe aparținînd boierilor bogați, ele fiind rău văzute, mult mai adesea aveau a suferi de ele robii puțini, aparținînd bo – ierănașilor, negustorilor și altor fețe cu stare mică.

Întăiul pas spre înlăturarea acestui oprobriu a fost făcut la ianuar 1844 de Mihai Sturdza prin desființarea „nazîriei”.

Adică a serviciului administrațiunii țiganilor domnești și liberarea acestora, cari de atunci au întrat în rîndul birnicilor slobozi. Numai opunerea proprietarilor de țigani a împiedecat ca măsura să fie aplicată și robilor particulari. „Nazîrul” țiganilor domnești a obținut altă slujbă, iar cinovnicii din cancelaria lui au fost repartizați în locurile devenite sau făcute vacante în alte servicii.

Tocmai după trei ani, la 1847, imitat-a Gheorghe Bibescu pilda dată de Mihai Sturdza, desființînd în Țara Românească „nazîria” și dezrobind țiganii domnești din principatul său.