Amintiri (Rosetti)/Capitolul VI. Cîteva amărunte asupra tatei și a fraților săi

 

Tatăl meu, Răducanu Rosetti „cel tînăr”, precum i se zicea, spre a-l deosebi de părintele său, s-a născut în anul 1813, în Ieși. Și-a început studiile în casa părințască, cu un didascalos grec vestit, numit Leonte Frangulea (care și-a sfîrșit zilele ca profesor de limba și literatura elină la universitatea din Atena), și cu un pastor protestant, doctorul Roth, originar, mi se pare, din Brașov. Pe acest din urmă l-am apucat, căci el a murit la Răducăneni, în foarte adînci bătrînețe, la sfîrșitul celei a șăsa decadă a veacului trecut.

Deoarece, pe vremea bejăniei, între 1821 și 1828, tata a urmat cursurile gimnaziului din Cernăuți, unde învățămîntul se dădea în limba germană, urmează că doctorul Roth intrase în casa hatmanului înainte de plecarea în bejănie.

Leonti a inculcat tatei și moșilor minunate principii de gramatică și de literatură elină, de cari a profitat mai ales tata, dar după obiceiul tuturor didascalilor, cu întrebuințarea neobosită a vergii, instrument de care se folosea cu deosebită dărnicie și bunica. Doctorul Roth a lasat elevilor săi amintiri mult mai puțin usturătoare, ceea ce n-a împiedecat pe tata să dobîndească frumoase succese școlare la Cernăuți unde, după cît îmi povestea bunica, i l-au adus conșcolarii lui, în repețite rînduri pe umere, în triumf.

În anul 1830 toți frații, împreună cu Nicu Ghica-Comănești, un nepot de fiică a hatmanului din Întăia căsătorie, au plecat, sub priveghierea doctorului Roth, la München, unde tata și Nicu Ghica aveau să urmeze cursurile de filosofie la universitate; Alecu, al doilea fiu al hatmanului, a intrat întăi în corpul cadeților, iar pe urmă s-a înscris și el la universitate; al treilea, Lascar, a urmat cursurile unui gimnaziu; iar al patrulea, Mitică, a intrat într-un pensionat.

Învațatul Thiersch, atunci rector magnificus al universității din München, a dat tatei, cu prilejul examenului de intrare, să traducă o odă a lui Pindar și Întăia Catilinară. Oda lui Pindar a tradus-o nemțește cu cea mai mare ușurință, iar Întăia Catilinară în grecească clasică. Rectorul și profesorii, entuziasmați de greceasca lui impecabilă și elegantă, l-au dispensat de restul examenului; Leonti nu abuzase de vergi în zadar!

Jugul dealtmintrelea destul de liberal și de ușor al doctorului Roth a fost scuturat în curînd și tata, ca cel mai în vrîstă, a luat asupra lui ocîrmuirea coloniei, iar Roth s-a întors în țară, ducînd cu sine pe moșu Mitică care nu arata nici o dispoziție pentru studii.

Se mai aflau atunci în universitatea din München beizade Dimitrie Ghica din București, Costache Rolla, fiul doctorului Eustatie Rolla din Ieși, un Crețulescu și alți cîțiva români ale căror nume le-am uitat. Ei făcuse mare prietenie cu livonienii, estonienii și curlandezii cari urmau cursurile universității. Toată această tinerime, venită din țări semibarbare și flămîndă de plăcerile Occidentului, punea pungile părintești la grea încercare.

Restaurantul lui Tambosi, cel mai elegant din München, era locul lor de întîlnire și numai mici nu erau socotelile ce le plăteau cînd soseau bani de acasă. Românii aveau birjarul lor atitrat, numit sau poreclit Urlump; era un fost student relegat și trecea drept omul din capitala Bravariei în stare să beie cea mai mare cantitate de bere. Balticii aveau și ei birjarul lor, bețiv de frunte și el; se făceau între ei și români pariuri asupra capacității în bere a birjarilor respectivi și tata mi-a spus că Urlump nu i-a dat niciodată de rușine.

Odată românii și bălții s-au apucat să angajeze toate birjele orașului spre a organiza un lung monom care, de repețite ori, a făcut încunjurul orașului, trecînd totdeauna sub fereștile palatului regal. S-înțelege că lumea se aduna, iar publicul care avea nevoie de birji și nu găsea făcea zgomot. Am uitat să arăt că studenții, deși se așazase cîte unul singur într-o birjă, totuș neputîndu-le ocupa toate, mai pusese și cîte un cîne în altele, căci fiecare student cu ceva dare de mînă s-ar fi simțit necinstit dacă nu ar fi posedat rînele lui, și totuș mai rămăsese multe birji cari urmau convoiul deșerte. Bătrînul rege Ludovic, amantul Lolei Montez, emoționat de zgomotul care se repeta la intervale regulate sub fereștile lui, a trimes după primul ministru, aflat în acel moment la palat, pentru a afla ce se întîmplă. La întrebarea regelui: „Ce însamnă zgomotul și procesiunea asta?” demnitarul s-a uitat pe fereastră și dintr-o singură ochire a înțăles ce este: „Es ist nichts, Majestät, nur wieder ein dummer Streich dieser wilden Walachcn und Ostseejungen”. (Nu-i nimica, majestate, numai o nouă prostie a acestor salbateci de români și de tineri de la Baltică.) Dar a dat ordin să se împrăștie monomul.

Crețulescu era foarte bogat și cheltuia bani nebuni pe toate nimicurile. Bavarezii s-au îngrijit să vadă un student (cu numele, căci în realitate nici nu dădea cu lunile pe la cursuri) cheltuind atîța bani și într-o zi a fost chemat la poliție unde l-au întrebat din ce trăiește. Indignat că i se pune astfeli de întrebare, a răspuns în nemțasca lui de fantezie: „Sie mich fragen von was ich leben? Ich leben von die Gelde die meine und ich sage Sie sind très impertinent zu fragen von was ich leben”. (Mă întrebați din ce trăiesc? Eu trăiesc din banii mei și zic că sînteți tres impertinent să întrebați din ce trăiesc.)

Atunci funcționarul care îl interoga i-a zis că trebuie să plătească un gulden ștraf pentru expresiunea: tres impertinent. Crețulescu, cu cel mai mare calm, scoate un gulden din pungă și-l pune pe masă, apoi mai scoate unul și-l pune lîngă cel dintăi zicînd: „Da haben Sie eine Gulden und da haben Sie noch eine Gulden, weil ich sage noch einmal Sie sint tres impertinent und ich sage Sie sind très impertinent so viel ich Gulden habe in die Tasche die meine”. (Iaca un gulden și iaca alt gulden fiindcă iarăș zic că sînteți tres impertinent și zic că sînteți tres impertinent de atîtea ori cîți guldeni am în buzunarul meu.) Polițaii înțelegînd cu cine au a face nu i-au mai golit punga.

Costache Rolla, fiul doctorului Evstatie Rolla, care urma cursurile de drept la München și care mai tîrziu a jucat un oareșcare rol politic și social în Ieși, în urma unei certe cu un ofițer de cuirasieri, un conte A. (restul numelui l-am uitat), a trebuit să iasă pe teren cu el și, fiind bun trăgător cu pistolul, l-a ucis. El fiind străin, fără sprijin, și familia mortului avînd trecere și influență, deși duelul fusese cît se poate de corect, a fost condamnat la moarte. Dar deoarece prietenii lui prevăzuse încă înainte de duel că aceasta are să-i fie urmarea în cazul cînd contele A. ar cădea, se făcuse din timp toate pregătirile pentru ca studentul moldovan să poată părăsi teritoriul bavarez fără întîrziere. Dar condamnat la moarte a ramas în Bavaria și, cît a trăit, n-a mai putut calca pe pămînt bavarez; cînd mergea la Paris sau la băi în alte state germane, era silit să facă un încunjur prin Elveția sau prin Saxonia.

Întăile certificate semestriale ale tatei sînt foarte bune, dar ele au fost obținute în vremea cînd colonia era ocîrmuită de doctorul Roth; cred că mai în urmă plăcerile au făcut studiilor o concurență din cele mai păgubitoare. Dealtmintrelea, a fost chemat în țară de tată-său înainte să fi absolvit cursurile. Casarea, de cătră Neculai Pavlovici, a sentinței senatului care despăgubea pe hatman de banii ce-i plătise pentru Ion Balș, cu toate dobînzile lor, pusese pe hatman în neputință să mai poarte cheltuielile celor trei fii ramași la München, apoi vrîsta lui înaintată îi îngreuia descurcarea situației cu deosebire de grea în care se afla: a fost deci silit să recheme pe tata și pe moșu-meu Alecu. Cei patru ani, dela 1834 pană la 1838, au fost întrebuințați pentru lichidarea situației care, la moartea hatmanului, era încă departe de a fi descurcată. Tata, însărcinat cu epitropia casei, a mai avut de lucru mulți ani pănă cînd a izbutit să vîndă moșiile de peste Prut și altele din Moldova, rămănînd celor patru fii numai Bohotinul (fără Colțul Cornei și Hilița), Căiuțul (pentru care nu se găsise cumpărător, care a fost pe urmă cumparat de tata de la frați cu 15 000 de galbeni) și casa de la Ieși.

Și totuș nu au izbutit să scăpe de toate datoriile; fiecare din ei a fost silit să ieie asupra-și o parte din cele ramase, la cari s-au mai adăugit 32 000 de galbeni, datorii personale ale bunicii, ce, legalmente, nu erau obligați să le plătească, dar nu au voit să le lese neachitate. Deoarece ea era absolut fără altă avere decît o despăgubire mensuală de cîteva sute de lei pentru desființarea scutelnicilor, frații i-au făcut o pensiune frumoasă, permițîndu-i să trăiască, în casa din Ieși, în condițiuni s-înțelege nu atît de luxoase ca pănă atunci, dar destul de largi, mai îndestulînd-o de la Bohotin cu toate productele de la țară.

Întăia funcție ocupată de tata a fost aceea de ispravnic al ținutului Ieși, cu rangul de agă. Precum am aratat mai sus, pe cînd trăia bunicul, relațiunile familiei cu Mihai Sturdza erau excelente, mai mult intime, și au mai ramas încă aceleași vreme de cîțiva ani.

Tata era foarte aplecat spre plăcerile lumii, iubitor de sindrofii și de baluri, dansator pătimaș. Era unul din cei mai de samă eleganți ai leșului, îl plăcea mult luxul, caii frumoși și mesele bune, ca maică-sa era un epicurian convins. Barbat frumos și îndrăzneț, plăcea mult femeilor și a avut succese mari pe lîngă ele.

În domnia lui Mihai Sturdza viața mondenă era cu deosebire strălucită în Ieși. Averile boierimii, ce le adunase mai multe generații de barbați strîngători, erau întregi și, în urma dobîndirii libertății comerțului și a exportului, asigurate prin hotărîrile tratatului de la Adrianopol, veniturile lor creșteau răpede din an în an. Odată cu această creștere sporea, dar în proporție neasamanat mai mare, setea după luxul, modele și chipul de viață din Apus. Boierii bătrîni au ramas cumpăniți în cheltuielile lor pănă la moarte, numai cu încetul și foarte cu măsură modificat-au ei feliul lor de trai. Dar majoritatea celor tineri, mai ales acei cari făcuse în străinatate studii mai mult sau mai puțin ipotetice, înțălegeau să se bucure de toate îndămînările și rafinamentele aristocrațiilor străine, fără a ținea socoteală de costul lucrurilor aduse de la celalalt capăt al Europei, și mai ales, cu lipsa de măsură inherentă firilor primitive ce rămăsese sub mica spoială cîștigată în cei puțini ani trăiți în Apus. Vechiul mobilier al caselor boierești a fost în curînd înlocuit prin mobile noi aduse cu grea cheltuială din Germania, din Franța și chiar din Anglia. S-au adus în țară o mulțime de obiecte cu desăvîrșire necunoscute, neîntrebuințate pănă atunci sau de formă cu desăvîrșire deosebită de acele în uz mai înainte. Vechiul port, părăsit de femei de la începutul veacului, a fost înlocuit și de barbați prin acel european, slugile au fost îmbracate în livrele, aproape toate uneltele gospodăriei casnice au fost înlocuite prin altele, de altă formă, aduse din Apus.

Și nu numai leșul, dar și orașele din provincie fusese cuprinse de această furie, să transforme cu desăvîrșire, după moda apusană, viața și modul petrecerilor de pănă atunci.

Pe la anul 1839, tata s-a căsătorit cu Ruxanda. fata bogatului bancher Spiro Paul, care i-a adus o zestre de șăsezeci de mii de galbeni, în bani. Ea era foarte plăcută, binecrescută, cu destulă cultură pentru vremea de atunci, foarte blîndă și bună. Dar în curînd ftizia s-a declarat la dînsa; boala era in familia mîni-sa, tot ftizice murit-au și surorile ei: Catinca, măritată cu Alexandru Mavrocordat, și Elena, pe care a ținut-o Petrache Mavrogheni. Întăia nevastă a tatei a murit după prea puțini ani de căsătorie, lăsîndu-i toată averea.

Tata a părăsit isprăvnicia de Ieși pentru a fi numit membru în Divanul (Curtea de Apel) Țării-de-Sus, mai fiind în curînd după aceea înalțat la rangul de vel vornic.

În a cincea decadă a veacului trecut, pe lîngă tinerii întorși din străinatate, cei mulți cu studii sumare, unii însă cu studii mai mult sau mai puțin complecte, se mai ridicase și un număr nu tocmai mic de barbați: boieri, boierănași, feciori de negustori îmbogățiți și chiar ai unor oameni din treptele de jos, cari dobîndise puținele cunoștinți ce le dau în școlile din țară, școli grecești și vro două pensionate franceze, cunoștinți totuș cu mult superioare acelora cu cari se putea făli generația anterioară.

Abuzurile lui Mihai Sturdza, venalitatea lui cumplită, tolerarea de catră el a jafurilor și a mîncătoriilor funcționarilor, mai ales însă vînzarea fățișă a justiției, a ridicat împotriva domnului întreaga lume, conștientă, dar mai cu samă tineretul, atît acel crescut în țară, cît și acel trecut prin străinătate. Din sînul acestor două grupe pornit-au mișcarea opoziționistă din anii ‚40, care a dus la revoluția (?) de la 1848 în Moldova.

Și unii și alții erau însuflețiți de aspirațiunile naționaliste cele mai largi. Dacă Iordache Catargiu cutezase să vorbească de unirea principatelor în comitetul de redactare al Regulamentului Organic, membrii generației următoare vedeau de pe atunci în unitatea națională a întregului neam românesc țelul final cătră care trebuiau să năzuiască dorințile și silințile lor. [… ]

Tata, barbat cheltuitor și iubitor de bunurile vieții, dusese în timpul văduviei sale viața unui homme du monde, neocupîndu-se, afară de politică, decît de plăcerile sale. Clădise, în ultimii ani ai domniei lui Mihai Sturdza, curtea de la Căiuți, cam în mijlocul tîrgușorului cu acelaș nume.. Se ocupa și de afacerile lui, dar mai mult spre paguba lor.

Puțin timp după Întăia lui căsătorie avusese un duel cu Alexandru Mavrocordat, supranumit Tărăbonț, care atunci era ofițer în miliție și adjutant al domnului. Tărăbonț își bătuse joc, la teatru, de ochelarii tatei, care-l provocase la moment. A doua zi au ieșit la Copou spre a se bate cu pistolul, la comandament. Au tras aproape în acelaș timp și Tărăbonț s-a prăbușit în șanțul șoselei care se afla în soațele lui, strigînd că este mort. Doftorul Cihak, protomedicul țării și al miliției, care fusese luat de marturi ca medic, s-a grăbit să alerge la dînsul, l-a dezbracat de mondir și de cămeșă, dar n-a găsit nici urmă de rană. Deodată ochiul lui zărește, pe marginea șanțului, un obiect care lucea. Îl ie în mînă și constată că este o epoletă a lui Tărăbonț, iar acea epoletă este străpunsă de gloanțele tatei. O aruncă cu dispreț la pămînt zicînd: „Asta nu mă privește pe mine, privește pe ceaprazar”.

Tata a mai avut un duel cu Leon Gantacuzino, un amărunt al căruia i s-a destăinuit numai puțini ani înainte de încetarea lui din viață. Avusese loc între ei un schimb de cuvinte care făcuse duelul inevitabil și tata luase ca întăiul său martor pe moșu-meu Lascar, și acesta a rugat pe doftorul Cihak să-l secondeze. Doftorul, după ce a fost pus în cunoștința împrejurărilor, a declarat că vede și el că duelul nu se poate evita, dar că este o mare nenorocire, căci și unul și altul este căsătorit și părinte de familie și nu se știe ce se poate întîmpla. Apoi, după un moment de gîndire, a spus că primește să fie al doilea martor al tatei, dar cu condițiile următoare: ca el să fie însărcinat cu încarcarea pistoalelor și ca moșu-meu să se lege pe onoare că nu va destăinui cuiva că el, Cihak, i-a făcut această cerere și a pus această condiție. Moșu-meu a admis condițiile doftorului.

A doua zi, de dimineață, au sosit cu toții la locul convenit și moșu-meu a propus ca doftorul să fie însărcinat cu încarcarea pistoalelor, fiind cel mai bătrîn și cel mai experimentat în asemenea materie, deoarece fusese în nenumarate dueluri, iar nime din martorii părții adverse n-a obiectat ceva. S-au schimbat două părechi de glonți, dar fără nici un rezultat și adversarii și-au dat mîna pe teren.

La plecare, moșu-meu și cu Cihak s-au suit în aceeaș trăsură și cel dintăi a rugat pe Cihak să-i spuie acuma de ce a vrut numaidecît să încarce el pistoalele. Atunci Cihak l-a făcut mai întăi să-i făgăduiască că nu va repeta nimărui ceea ce avea să-i destăinuiască, apoi a aratat că, amîndoi fiind barbați cari mai avusese dueluri și nu mai aveau nevoie să facă dovezile lor de bărbăție, a vrut să împiedece cu desăvîrșire întîmplarea unei nenorociri și a încarcat pistoalele cu niște glonți făcuți dintr-un amalgam de mercur, cari s-au făcut praf la ieșirea din țavă.

— Numai te conjur, a mai adăugit el, nu scapa vrun cuvînt cătră fratele dumitale, căci știi cum este. Ar fi în stare, nu numai să mă provoace pe mine, dar să provoace din nou pe Cantacuzino, care-i într-o doagă cu el în această privință.

Moșu-meu l-a liniștit spunîndu-i că nu va vorbi nimărui despre meșteșugul întrebuințat de Cihak și, cît au trăit Leon Cantacuzino și martorii cari îl asistase, nu a pomenit un cuvînt despre întîmplare. Dar după moartea lor a povestit istoria mamei, cerîndu-i să păstreze secretul, însă ea, nemaivăzînd nici un inconvenient ca tata să afle întîmplarea, l-a pus în curent, ceea ce a avut darul să-i pricinuiască un violent acces de mînie împotriva lui Cihak, care mai era încă în viață și căruia i-ar fi scris ca să-i exprime indignarea lui, pentru că îl făcuse de rîs, dacă nu l-ar fi împiedecat mama numai cu mare greutate.

Sub Grigore Ghica, tata a fost numit președinte al Divanului Apelativ și, în anul următor, el s-a căsătorit cu maică-mea, domnița Aglaia, cea mai mare fiică din a doua căsătorie a domnitorului, cu Anica Catargiu. La 1851 a fost numit epitrop al casei „Sfîntului Spiridon”, apoi secretar de stat (postelnic, ministru al Afacerilor Străine); la 1 noiemvrie 1854 era ministru al Dreptății și la 1855 capata rangul de logofăt mare.

Socrul și ginerele nu se prea înțelegeau: domnul avea idei și aspirațiuni foarte liberale, tata era, dimpotrivă, conservator. Apoi, cu toate însușirile lui, Grigore Ghica era slab de voința, destul de vanitos, ca aproape toți Ghiculeștii, și prin urmare foarte accesibil măgulirii. Iar tata era un barbat care nu-și ascundea părerea față de nimene, ci o zicea oricui fără de cruțare, ceea ce făcea ca domnul să se simtă adesa jignit de cuvintele ministrului și ginerelui său. Acestuia nici prin gînd nu-i trecea să ascundă domnului ceea ce credea despre cutare sau cutare măsură politică. Nu căuta favoarea domnească prin măgulirea slăbiciunilor lui vodă, ci credea de datoria lui să-i spuie totdeauna părerea lui adevărată și deplină. Absolut dezinteresat și stăpîn pe o stare frumoasă, care mai fusese sporită prin zestrea destul de însamnată a mamei, nu era sub influența nici unui interes material.

Și socrul și ginerele erau însă naționaliști și unioniști convinși; pe acest teren lucrau în cea mai desăvîrșită înțălegere.

În toate slujbele prin cari a trecut, tata a lasat reputația unui diregător de o integritate în afară de orice îndoială, deosebit de destoinic, de harnic și de energic. În puținul timp în care a fost ministru de Justiție a știut să silească deosebitele judecătorii și curți de apel din țară, la cari se aflau multe mii de procese în suferință, să ajungă la curent cu judecarea cauzelor. Trecea însă de absolut necruțător față de funcționarii necinstiți și leneși. La „Sfîntul Spiridon”, unde a fost de două ori epitrop, s-a aratat deosebit de vrednic și a adus casa într-o stare înfloritoare pe cînd, în spitalul din Ieși, domnea o ordine și o curățenie care a fost admirată și de ruși și de austriaci, în vremea ocupațiilor succesive ale țărilor noastre de cătră oștirile acestor două împărății.

Puțină vreme după a doua sa căsătorie, tata a cumparat casa din Podul Roș, din dosul căzărmilor cari se aflau în fața curții domnești, unde se află azi Gimnaziul „Alexandru cel Bun”.

Al doilea frate al tatei, Alecu, s-a născut la anul 1814 și a fost crescut în acelaș chip ca și tata. Era înscris la universitatea din München și urma cursurile în chip satisfăcător, cînd hotărîrea împaratului Neculai a silit pe bunu-meu să recheme în țară pe doi din cei trei fii aflați în Germania.

în țară, moșu-meu Alecu a dus viața tuturor tinerilor boieri din generația lui. Atît din spusele fraților săi, cît și din acele ale contimporanilor și mai ales ale contimporanelor, el era acel din copiii bunicului care avea mai mult din ceea ce francezii numesc briliant. Deosebit de frumos, de o inteligență foarte vie, plin de spirit sarcastic, destul de cult pentru a putea emite asupra oricărui subiect păreri mai totdeauna foarte originale, pe cari știa să le expuie într-un chip atrăgător și interesant, deși adesa cam paradoxal, de o rară îndrăzneală, era foarte iubit de societatea ieșană, mai cu seamă de sexul zis slab. În schimb, era iute din cale-afară, supus patimilor, instinctelor și chiar fanteziilor lui, neputînd suferi nici un frîu, în rezumat un produs caracteristic al epocii de tranzițiune în care crescuse.

La venirea lui în țară, a intrat în miliția moldovenească de curînd înființată, în calitate de cadet, cum intrau într-însa toți membrii claselor privilegiate.

Într-o zi a ieșit la primblare cu trăsura, la Copou, în haine civile, ceea ce era strict interzis. A doua zi i s-au dat, pentru această vină, cîteva zile de arest, pedeapsă la care a răspuns ieșind, chiar în acea sară la plimbare, tot cu trăsura, și tot la Copou, în halat și în papuci, fumîndu-și ciubucul. A doua zi și-a trimes demisia, fără a mai da pe la cazarmă. Caracteristic însă pentru lipsa de serios cu care comandamentul tinerei noastre miliții veghea la menținerea disciplinei și la formarea adevaratului spirit militar este faptul că un asemene act de indisciplină, o asemene manifestare de dispreț pentru autoritatea superioară, a ramas cu desăvîșire nepedepsit.

Moș Alecu era un vînător pătimaș și un pușcaș fără păreche în toate țara, moștenise în această privință toată îndămînarea atît de renumită a tătîne-său; pușcașii de la Bohotin mi-au povestit în această privință lucruri absolut uimitoare. O răceală complicată cu reumatisme, capatate toate la vînat, au făcut din el un infirm înainte să fi ajuns la vrîsta de patruzeci de ani, ceea ce dealtmintrelea nu-l împiedeca nici să meargă la hăituieli de lupi, de capre, de iepuri și de sitari, nici să aibă succese pe lîngă sexul frumos.

De multe ori stăpînitu-mi-am cu greu rîsul auzînd pe vrouna din contimporanele moșului Alecu vorbind cu jînd de frumuseța, de spiritul, de îndrăzneală, de farmecul lui, gata să plîngă din pricina sfîrșitului prematur de care a avut parte, iar eu știam bine, din povestirile mamei sau a altei contimporane, că bătrîna cucoană în chestiune avusese bun prilej să-l cunoască în chip cît se poate de intim.

După evenimentele de la 1848 s-a retras la Cozia, partea din Bohotin care-i venise lui, nemaidînd pe la oraș decît foarte rar. Mi-aduc foarte bine aminte de el, căci a murit la 1859.

Era hotărît să-mi lese mie Cozia. Necontenit scria tatei să vie cu un advocat ca să facă hîrtiile trebuitoare spre acest sfîrșit, dar tata, negligent pentru interesele lui, tot amîna mergerea la Cozia de la o lună într-alta. A amînat-o pănă cînd un erezipel, agravat printr-o răceală capatată la o hăituiala de sitari la care a luat parte înainte de a fi bine vindecat, l-a răpus în cîteva zile; tata a sosit pentru a asista la înmormîntare.

Iar Cozia, în loc să-mi aparție mie, s-a împărțit între toți frații și descendenții surorilor cari murise.

Al treilea fiu al hatmanului, Lascar, s-a născut la 1816. Cînd, în anul 1830, frații au fost trimeși la München, Lascar a urmat dintăi acolo cursurile unui gimnaziu, apoi și-a făcut dreptul la Heidelberg și la Gottingen. S-a întors în țară numai la 1842, după ce a obținut diploma de doctor în drept.

A fost numit îndată, de cătră sfatul ocîrmuitor, domnul fiind absent, la băi, membru în Divanul Apelativ al Țării-de-Sus, în locul tatei care demisionase. Numirea a fost confirmată de Mihai Sturdza la întoarcerea acestuia în țară. La mart 1843 a demisionat, iar în anul următor, 1844, a fost numit membru în comisia cercetătoare a nației evreiești și, la iulie următor, epitrop al Casei Apelor. La 12 mart 1845, obișnuita Obștească Adunare, prin Oficiul ei no. 53, i-a adresat mulțămiri pentru rîvna cu care administrase acea casă și pentru patriotismul de care era însuflețit. La mai a aceluiaș an a fost numit, împreună cu logofătul Costache Mavrocordat și cu beizade Neculai Suțu, membru în Epitropia Școalelor. Însă din cauza înrăutățirii relațiilor dintre întreaga familie și domn, Lascar Rosetti și-a dat demisia din acea însărcinare. A luat o parte din cele mai vii la luptele purtate de tineretul cult și de dementele cinstite împotriva ocîrmuirii lui Mihai Sturdza. Ivindu-se un loc vacant, la Huși, în Obșteasca Adunare, și-a pus candidatura și, spre marea surprindere a ispravnicului care nici nu visa că are opoziție în ținutul său, a fost ales. Tinerii opozanți condusese campania electorală în chip pe ok de tainic, pe atît de dibace. Pentru a feri pe acei cari votase în contra guvernului de orice răzbunare și pentru ca să nu se poată ști de cine a fost scris fiecare buletin de vot, Lascar Catargiu, care fiind ținutaș, lua și el parte la acea alegere, a aruncat îndată după proclamarea votului cîteva chibrituri aprinse în urnă, arzînd astfeli toate buletinele. Ispravnicul a fost îndată înlocuit, dar cînd Lascar Rosetti a vrut să intre în Adunare, a găsit la ușă o sentinelă care nu l-a lasat să intre. Zadarnice fost-au toate protestele; alegerea, deși se petrecuse în toată regula și liniștea, a fost casată, parc-ar fi fost o simplă alegere din Ardeal în anul 1922.

Moșu-meu avea idei foarte înaintate (bineînțăles pentru acea vreme), din cauza cărora Costache Sturdza îi dăduse porecla de „Robespierre en lunettes” (Robespierre cu ochelari). Arestat odată cu frații săi la 1848 și pornit spre Țarigrad, a avut norocul, la Brăila, să scăpe împreună cu alți cinci la vice-consulatul englez. În aceeaș noapte au fost duși pe un vapor britanic care se afla în port, unde au ramas mai multe zile, împărtășind cartoafele și porcul sarat al marinarilor. De acolo au trecut pe un vapor austriac care i-a dus la Baziaș, iar de aici, cu trăsura, au mers la Timișoara unde s-au împrăștiet. Lascar Rosetti cu Manolache Costache-Iepureanu s-au dus, prin Lugoj, la Blaj, unde au asistat la marea întrunire ținută de români pe cîmpul zis „al libertății”.

La acea întrunire au văzut pe contele Nopcea, magnat ungur, dar român de neam, jurînd pe evanghelie și pe cruce că va apara drepturile neamului nostru. Dar mulțimea, observînd că mîna îi este înmănușată, i-a strigat să jure fără de mănușă, ca să se poată vedea dacă. mîna nu este neagră. (Se știe că acest magnat, foarte bogat și bine văzut la curtea împărătească, unde era îmbracat cu o demnitate însamnată, era totodată și o vestită căpetenie de bandiți care, sub porecla de Mîna Neagră, a comis număroase prădări și omoruri.) S-a supus cererii mulțimii și a scos mănușa.

Tot moșu-meu mi-a povestit că în sara după întrunire, pe acel cîmp „al libertății”, se vedea un urieș transparent cu chipul lui Traian. A auzit pe unul din țarani, se vede un entuziast, explicînd altuia cine era Traian: „El ne-a adus aici din Italia!” La ceea ce, celalalt, se vede un realist, a răspuns: „Mai bine ne lasa acolo!”

De la Blaj au mers la Pesta și au avut neplăcerea să vadă, în drum spre Tisa, număroase spînzurători de cari atîrnau leșuri de români. Iar la Viena au găsit cadavrul ministrului de război, Latour, legănîndu-se sub fanarul de care fusese spînzurat de insurgenți.

De la Viena au mers la Paris unde au stat mai bine de un an, frecventînd pe oamenii cei mai înaintați în idei. Lascar Rosetti a făcut aici cunoștința lui Felix Lyat, care a jucat mai pe urmă un rol atît de însamnat la 1871, în Comuna de la Paris. Zicea de dînsul că era un fanatic, dar un barbat de convicțiuni adînci și foarte cinstit. Au făcut împreună o călătorie pe jos în Elveția.

După venirea la domnie a lui Grigore Ghica, s-a întors în țară. La april 1850 a fost numit membru în comisia școlilor, la noiemvrie următor, membru în comisia pentru prelucrarea legilor țării, înființată la 1845 de Mihai Sturdza. Ridicat la rangul de vornic, a fost numit, la ianuar 1855, președinte al Divanului de Apel și totodată membru în Divanul Obștesc, iar puțin după aceasta, președinte al comisiunii pregătitoare a legilor țării, în locul lui beizade Neculai Suțu.

În iarna anului 1855—56 a fost însărcinat de domn să contracteze la București, pentru țară, un împrumut și să arendeze vămile Moldovei aceluiaș antreprenor care luase în întreprindere acele ale Țării Românești și cu aceleași condi – țiuni, misiune în care a izbutit în chip satisfăcător. [… ]