Amintiri (Rosetti)/Capitolul X. Amărunte asupra familiei mamei

←Capitolul IX. Amărunte asupra societății boierești din vremea lui Mihai Sturdza

Amintiri de Radu Rosetti Capitolul X. Amărunte asupra familiei mamei

Capitolul XII. Cîte ceva despre lumea din domnia lui Grigore Ghica→

Familia Ghica din Moldova nu este aceeaș ca familia Ghica din Țara Românească. Ramurile Ghiculești trăind astăzi peste Milcov sînt veniți din Rumelia și de neam albanez. Cel dintăi Ghica, Gheorghe, a venit la începutul veacului al șăptesprezecelea în Moldova, unde făcînd avere a ajuns la boierie mare și, spre sfîrșitul vieții, a fost domn, întăi în Moldova și apoi în Țara Românească. Șăpte din urmașii lui bărbătești au domnit în principate, unii succesiv într-amîndouă, uneori cu mai multe domnii.

Ghiculeștii din Moldova se trag prin femei din Alexandru Ghica, mare dragoman al Porții, decapitat din ordinul sultanului în a cincea decadă a veacului al optsprezecelea. (6) El era frate cu Grigore Ghica al II-lea, care a domnit de mai multe ori în amîndouă principatele. Fiul lui Alexandru dragomanul, Grigore al III-lea, a domnit de două ori în Moldova și o dată în Țara Românească. El a fost asasinat în Beilic, la Ieși, din ordinul sultanului, de cătră un capigiu trimăs înadins, care i-a tăiet pe urmă capul și l-a dus la Constantinopol unde a fost expus la Poartă.

Fiica lui Alexandru dragomanul, Ecaterina, s-a căsătorit cu Dumitru Sulgiaroglu, fiul unui grec sau albanez, barbat de samă în Fanar, care ajunsese la slujba de vel sulger în Țara Românească. Din această căsătorie s-au născut doi fii: Iordache și Constantin cari, cînd moșul (unchiul) lor a obținut scaunul Moldovei pentru Întăia oară, l-au urmat acolo. Grigore Ghica III pare să fi iubit mult pe nepoții lui de soră, căci în a doua sa domnie în Moldova vedem pe nepo – tu-său, Iordache, ocupînd slujba de hatman, iar pe Constantin în acea de vel camaraș. Îi mai vedem iscălind în hrisoave, alături de moșul lor, Ghica, ca și el. O soră a lor, Aglaia, a fost căsătorită cu Constantin Moruz, care a venit domn în Moldova îndată după tăierea lui Grigore Ghica. Vedem pe boieri trimețînd înaintea lui Moruz, la sosirea lui în țară, pentru ca să-l dispuie bine, pe Constantin camarașul, gunaikadelfos, adică fratele soției sale, zice cronicarul contimporan Constantin Caradia.

Copiii lui Grigore Ghica III, după asasinarea tatălui lor, au trăit în cea mai desăvîrșită mizerie. Din cei trei fii ce i-a lasat, mai cunoscut a fost Scarlat, care precum am văzut mai sus, a fost numit hatman al Moldovei de cătră Krasno – Milașevici [… ] și pe cari boierii divanului, în absența senatorului, îl scosese din casa ce tot ei i-o cumparase din ordinul rusului. Acest beizade Scarlat avea reputația să fie un barbat învățat și, cu toată sărăcia lui, să fi posedat o frumoasă bibliotecă. Este înmormîntat la „Sfîntul Spiridon” în acelaș mormînt în care zace trupul fără cap al tătîne-său. Un al doilea epitaf pe aceeaș piatră zise că: „Victima, vai! medicilor se odihnește acum sub această piatră Scarlat, fiul lui Grigore Ghica, 1828 ian. 6.”

Iaca, în privința urmașilor lui beizadea Dumitru, cu care s-a stîns descendența lui Grigore Ghica III, un amărunt ce mi l-a povestit, în iarna 1901—1902, bătrînul general Savel Manu, fost aghiotant al lui Grigore Ghica, domnul Moldovei de la 1849—1856:

Era pe la începutul domniei lui Grigore Ghica. Într-o zi, după-amiază, ațipisem în camera aghiotanților. Deodată aud bătînd în ușă și strig: intră! Dar bătăile urmînd, mă scol de pe jîlț, merg la ușă, o deschid și văd înaintea mea pe un barbat mic la stat, îmbracat într-o redingotă neagră și pe care deocamdată nu l-am recunoscut, fiindcă era cam întuneric.

— Ce vrei dumneta? întreb eu.

— Cum? Nu mă mai cunoști? Îmi răspunde el, și eu recunosc atunci pe Costache Ghica, fiul lui beizadea Dumitrache Ghica și nepot de fiu al lui vodă Ghica, acel ucis de turci, în Beilic, care era și moșul (unchiul) întăii meie soții, de care mă despărțisem de curînd.

— Ba cum nu! Acuma te cunosc, îi răspund eu, poftindu-l să șadă. Cu ce te pot oare sluji?

— Vreo să mi vedo pe maria-sa vodă.

— Foarte bine, să mă duc sus să întreb dacă măria-sa te primește.

Lăsîndu-l singur, m-am dus la vodă și i-am transmis cererea, care a fost încuviințată pe loc.

Cînd, întorcîndu-mă în camera aghiotanților, îi spun lui Costache Ghica că vodă îl primește și-l invit să meargă sus, îl văd că scoate de la deget un inel și-l bagă în buzunarul jiletcii, apoi scoate lanțul de aur de la ceasornic și-l ascunde în acelaș buzunar în care era ceasornicul.

— Ce însamnă aceste pregătiri? îl întreb eu.

— Apoi, vezi dimieta, îmi răspunde el, io mi duco la vodă ca să mi țero țeva si daca mi vede cu un inelo cu briliante și cu lanțo de aur mi crede bogato si nu mi da nimica.

Cînd se întoarce de la vodă, îmi arată de la ușă un fîșic.

— Vezi țe am capatato, una suta de galbeni, si mi-a mai poftito la masa pentru astazi.

La masă erau domnițele Aglaia și Natalia și eram și eu. Cum ne-am strîns cu toții, vodă a prezentat domnițelor pe fostul meu moș, zicînd:

— Je vous presente monsieur Constantin Ghica et, vous savez, cest un vrai Ghica. (Vă prezint pe domnul Constantin Ghica și să știți că el este un Ghica adevarat.)

Atunci una din domnițe întrebînd:

— Et nous, nous ne sommes pas de vrais Ghica? (Și noi oare nu sîntem Ghiculești adevarați?)

Vodă răspunse:

— Nous sommes Ghica par les femmes, mais en réalité nous sommes des Sulgiaroglou. (Sîntem Ghiculești prin femei, dar în realitate sîntem Sulgiaroglu.)

Pe cînd descendența lui Grigore Ghica III se stingea astfeli în sărăcie, nepoții lui de soră, Iordache și Costache, fii ai Ecaterinei Ghica și ai lui Dumitru Sulgiaroglu, făceau căsătorii bogate, ajungeau la slujbele cele mai înalte ale țării și dădeau naștere la deosebite ramuri de urmași, boieri mari și aproape toți oameni bogați.

Iordache Gicha-Sulgiaroglu, cel mai mare din frați, a dat naștere ramurilor Trifești, Budești, Brigadirești și Kefălești ale familiei Ghica.

Costache Ghica-Sulgiaroglu s-a căsătorit cu văduva lui Dumitrache Ramadan, născută Cantacuzino-Deleanu, care, pe lîngă altele, i-a adus marea și frumoasa moșie Deleni, cu curtea clădită în Întăia jumatate a veacului al șăptesprezecelea. El era un barbat deosebit de cuminte și de priceput, atît în trebile țării cît și în ale sale proprii și. la moarte, a lasat o foarte mare avere teritorială. Era unul de „cei șăpte stîlpi ai țării”, despre cari am vorbit într-un capitol precedent. Deși născut și crescut în Țarigrad, trecea drept un barbat foarte patriot și cu simțiminte foarte românești.

Doamna Eufrosina Bogdan, soția lui Lascar Bogdan, născută Ghica, din Țara Românească, mi-a povestit în mai multe rînduri cum tată-său, Neculai Ghica, îi istorisea că, între Ghiculeștii din Țara Românească, toți scoborîtori dintr-un frate al domnului ucis la 1777, Dumitrache, mare ban, și cei doi Sulgiaroglu, Iordache și Costache, ivindu-se neînțelegeri în privința dreptului celor de al doilea să poarte numele de Ghica, în urma consimțimîntului, cel puțin tacit, al domnului asasinat, Costache Sulgiaroglu a venit la București și s-a învoit cu verii săi de acolo ca el, frate-său și urmașii lor să iscălească nu Ghica, cu i (iota), ci Ghyca cu y (υ) (ipsilon). Și astfeli urmat-au toți Ghiculeștii din Moldova pănă în a șăptea decadă a veacului trecut, cînd mai mulți dintr-înșii, nu știu pentru ce, au început și ei să iscălească Ghica, cu i. Pe epitaful în versuri al lui Costache Ghica, al cărui mormînt se găsește în biserica „Sfîntului Spiridon” din Ieși, numele lui este scris cu i (N), primul jambaj al căruia a fost prelungit pieziș spre a reprezintă un y.

Costache Ghica a lasat trei fii: Dumitrache, din care se trage ramura Comănești, Alecu, care a fost părintele domnului de la 1849—1856, și Iorgu, din care se trage ramura Delenilor.

Alecu Ghica, tatăl domnului, născut pe la sfîrșitul celei a noua decade a veacului al optsprezecelea și mort logofăt mare la 1850, în vrîstă de șasăzeci și doi de ani, a lasat reputația unui barbat de o cinste și de o integritate fără păreche, de o mare bunatate de inimă și înalțare de suflet, ca și acea a unui mare și sincer patriot, cu idei liberale și naționaliste.

El se bucura în toată țara de o considerație deosebită, străinii cari au venit în contact cu el vorbesc de dînsul cu cel mai mare respect; în fața acestui concert de laude nu există nici un glas discordant.

Încrederea în cinstea și în integritatea lui era atît de mare încît, nu arareori, fost-a luat ca arbitru pentru a tranșa litigiuri din cele mai importante. Cunosc în această privință un fapt care îl caracterizează de minune.

Iaca împrejurarea ce mi-a fost povestită, în toamna anului 1876, de defunctul bancher din Ieși Leib Mayerhoffer, care în vremea lui avea reputația să fie cel mai deștept evreu din țară.

Îl găsisem la maică-mea, cu care avea afaceri, privind portretul lui Alecu Ghica și cu mierare zărisem două lacrimi pe barba lui. Întrebîndu-l la cea dintăi ocazie pentru ce se înduioșase astfeli în fața acestui portret, după oareșcare ezitare el mi-a făcut povestirea ce urmează:

— Dumneta nu știi și nici nu poți pricepe, văzînd lumea de astăzi, ce om sfînt era Alecu Ghica. Eu aveam de-a face cu dînsul și mărturisesc că am cîștigat bani buni de la mîna lui. Odată m-a împins pacatul și l-am cam pîrlit cu o socoteală. Alecu Ghica mi-a plătit pănă la un ban, dar s-a su – parat pe mine și mi-a hotărît să nu-i mai calc în curte. Mi-a părut rău, căci nu numai că cîștigam bine de la casa lui, dar era și cinste să ai de-a face cu dînsul.

Și iaca că în curînd dă o napaste peste mine. O rudă, un fost tovarăș al meu, se scoală cu o pretenție nedreaptă și-mi cere o sumă de bani care, dacă aș fi plătit-o, m-ar ii lasat calic. Pretenția era cu totul nedreaptă, dar el era om cu trecere la mulți boieri și avea de tovarăș în multe afaceri pe un creștin, un boierănaș cum erau pe atunci, cu sprijin pe la judecătorii vremii și om de casă a lui Alecu Ghica. Vei fi auzit dumneta cum erau tribunalele în domnia lui Mihalache Sturdza; ele nu știau decît de ban și de hatîr. Potrivnicul meu, jîdovul, mi-a propus să ne judecăm înaintea rabinului, dar m-am ferit, fiindcă erau prieteni și chiar rude. Eram foarte îngrijit.

Iaca că înainte de termen cu vro două zile, vine un prieten al meu și-mi spune că știe bine cum că judecătorii cari au să ne judece sînt cu totul cîștigați de potrivnicii mei și că nu am alt mijloc de scapare decît să mă rog de Alecu Ghica să mă judece el. Fiind om drept, mă va judeca după dreptate, și banul Costache, așa se numea boierănașul care ma prigonea împreună cu fostul meu tovarăș, nu va îndrăzni să se încerce a fugi de la judecata binefăcătorului său.

M-am tulburat și mai tare, nu am dormit toată noaptea gîndindu-mă cum să fac. Cunoscînd pe Alecu Ghica, nu mă îndoiam că are să mă judece drept, dar nu știam cum să izbutesc să-l fac să primească să ni fie judecător, cum să vorbesc cu dînsul. Pe acea vreme nu era ușor unui jîdov, chiar bogat, să vorbească cu un logofăt mare ca Alecu Ghica, cînd acel boier îl dăduse afară din casă și-i hotărîse să nu-i mai calce în curte.

Văzînd că vremea trece și că numai în dreptatea lui Alecu Ghica este nădejde de scapare, mi-am luat inima în dinți și am pîndit la poarta curții sosirea ceasului primblării lui zilnice la Copou. Cînd am văzut că trăsura trage la scară, iaca-mă și pe mine lîngă oblon.

Boieriul tocmai se dădea jos. Cum m-a zărit, s-a încruntat.

— Ce cauți dumneta aici? Doară ți-am hotărăt că nu vreu să-mi călci în curte! zisu-mi-a el răstit.

Atunci am îngenunchiet și i-am spus că, văzîndu-mă în primejdie să-mi pierd toată averea printr-o pretenție meșteșugită, nu-mi mai rămîne liman de scapare deschis decît în dreptatea lui. Am adăugit că recunosc că i-am greșit, dar că mă căiesc și mă rog să mă judece, arătîndu-mă mulțămit de mai nainte de hotărîrea lui.

Vedeam fața lui îmblînzindu-se pe vreme ce vorbeam. Cînd am isprăvit, mi-a spus să mă scol în picioare, m-a întrebat cu cine mă judec, pricina judecății și deosebite amărunte, la cari am răspuns cît mai bine am putut. Cînd a auzit numele banului Costache, tare s-a minunat. În sfîrșit, mi-a zis:

— Să vii mîni la zece. Pe banul Costache îl voi vesti eu și l-oi face să aducă și pe celalalt potrivnic al dumitale.

Și a doua zi, cînd m-am dus la el, am găsit pe banul Costache și pe fostul meu tovarăș evreu cari mă așteptau și ne-am judecat înaintea logofătului Alecu Ghica. Și logofătul pe care eu îl nedreptățisem, văzînd că am dreptate, mi-a dat dreptate cu toate că-i greșisem, deși la judecată era amestecat un om de casă al său. Și acelui om de casă, văzînd că umblă cu vicleșuguri, i-a zis cuvinte aspre, chiar la acea judecată, și pe urmă am aflat că de atunci l-a departat de pe lîngă el.

Cînd a murit Alecu Ghica, mulți oameni plînsu-l-au, dar nici unul mai mult decît l-am plîns eu. Și de cîte ori ma gîndesc la el îmi vine să plîng. Așa om n-a mai fost și nici nu va mai fi: el era un sfînt adevarat.

Alecu Ghica a fost adversar învierșunat al lui Mihail Sturdza și al abuzurilor ocîrmuirii sale: era privit ca căpetenia opoziției, dar domnul (cu care fusese cumnat) niciodată nu a cutezat să se atingă de el. [… ] Relațiunile lui Alecu Ghica cu buntușnicii, cum li se zicea pretinșilor revoluționari, fiind vederate, și el lucrînd aproape pe față la Stambul împotriva lui vodă, acesta a trimes pe un adiutant să spuie logofătului că-l roagă să plece din Ieși, spre a merge să steie cîtăva vreme la moșia lui Hărpăsăștii, pe lîngă Podul Iloaiei. Alecu Ghica, care primise pe adiutant șăzînd pe un jîlț, cu ciubucul în mînă, și avînd un picior așazat peste celalalt, s-a încruntat, dintr-o mișcare a piciorului a aruncat papucul de pe dînsul în mijlocul odăii, apoi el, care niciodată nu lasa o sudalmă să-i treacă pe buze, a zis ofițerului:

— Spune-i * * * (în locul stelelor puie-se sudalma națională) că nu-mi place să stau la țară și că nu mă mișc Bin Ieși. N-are, dacă-i da mîna, decît să mă ridice cu de-a sila.

Și, alergînd într-un papuc la locul unde căzuse celalalt, l-a ridicat și s-a așazat iar pe jîlț. Vodă nu l-a mai suparat. Scena mi-a fost povestită de maică-mea, care se afla de față.

Alecu Ghica era partizan al Unirii și naționalist fervent: a încurajat atît toate publicațiile cari apăreau în limba noastră, cît și reprezentațiile teatrale date în românește. În casa lui fost-au date cele dintăi reprezentații românești în Ieși, de cătră tineri și tinere din marea boierime, printre cari figurau și fiul gazdei, următorul domn, precum și sora acestuia, Elena.

Cultura lui Alecu Ghica era îngrijită pentru un barbat din vremea lui, cunoștea bine literatura elină și nu era străin nici de acea franceză; vorbea bine franțuzește.

Era barbat foarte mic de stat, nu frumos la față și slăbănog, dar sub acea înfățoșare debilă ascundea o putere erculeană, pe care dealtmintrelea au moștenit-o atît fiul său cît și copiii acestuia.

Acest barbat, care avea reputația că n-a spus o minciună în toată viața lui, avea o curioasă slăbiciune: făcea un haz nespus de istoriile à la Münchhausen, povestite de alții. O dată pe săptămînă strîngea la dînsul, sara, pe cei mai vestiți minciunoși din Moldova: și se ținea acolo un adevarat concurs de minciuni. Tata a asistat la vro două întruniri de acest soi și mi-a povestit unele din minciunile mai de samă ce le-a auzit. Îmi mai aduc aminte încă de două, amîndouă spuse de unul din Venturești, vestiți dealtmintrelea pentru meșteria lor în această artă.

A istorisit cum, într-o vară, era atît de cald, încît racii din iazul lui se făcuse roși cu toții. Apoi a mai povestit de un surugiu vestit al lui, care odată a ajuns la o apă pe care era un pod ce-l credea bun dar, după ce a încăput pe dînsul în goana poștalionilor, a văzut că sînt rupte două capre de la capătul opus. Cu o prezență de spirit admirabilă, a pocnit din bici, și caii, dresați de minune, dintr-o săritură au ajuns dincolo de pod cu trăsură cu tot.

Alecu Ghica a avut mulțămirea să vadă pe fiul său domn după ce, prin trecerea de care se bucura la Reșid-pașa, a contribuit mult la această înalțare. Toată trecerea logofătului n-a împiedecat însă pe Reșid să încaseze de la el pentru acest serviciu respectabila sumă de patruzeci de mii de galbeni.

Alecu Ghica a fost căsătorit cu Elena, fiica lui Grigoraș Sturdza și a domniței Mărioara Calimah, deci soră cu Mihai Sturdza. Căsnicia lor nu a ținut mult, căci nu se înțălegeau deloc. După despărțenie, Elena Sturdza s-a dus să trăiască pe moșiile ei din Basarabia, unde a făcut cunoștința generalului rus Harting, de origine olandeză, cu care s-a căsătorit în a doua cununie și cu care a trăit pănă la moartea ei.

Grigore Ghica, fiul lui Alecu Ghica și al Elenei Sturdza, s-a născut la anul 1804 și a fost crescut în țară, de cătră profesori străini. Pe lîngă o cunoștință temeinică a limbii și a literaturii eline, vorbea și scria foarte curgător și corect atît franțuzește, cît și nemțește și poseda toate cunoștințile ce, pe vremea aceea, trebuia să le posedă un homme du monde. Era un barbat de statură înaltă, uimitor de frumos și înzestrat cu o putere neobișnuită. Frumuseța lui o ținea probabil de la bunică-sa, frumoasa domniță Mărioara, căci nici tată-său, nici maică-sa nu erau frumoși.

S-a căsătorit de tînăr cu domnița Elenco Sturdza, fiica domnitorului Ioniță Sturdza. Un martor ocular mi-a povestit cum, în ziua nunții, a văzut pe Grigore Ghica și pe fiul mai mare al domnului, beizade Neculai, în aceeași trăsură, și cum ișlicele ce le purtau în cap erau atît de mari încît erau siliți să ție capetele plecate, unul spre dreapta și celalalt spre stînga.

Iaca ce zicea, într-un raport de la începutul anului 1826, consulul prusian Kreuchely, despre Alecu Ghica și despre fiul său Grigore:

„Le troisième, Aléko Ghica, qui se trouve encore à Czernovitz, en Bucovine, est d’un caractère beaucoup plus noble et donc beaucoup moins fier, moins vaniteux et possède infiniment plus de connaissances. C’est le fils de ce dernier qui vient d’être marié à la fille du prince, qui pour lors lui donna ad honores le caftan de grand postelnic et grand camarash actuel; jeune homme qui, par son éducation et ses talents, se distingue parmi les Ghica et même parmi toute la noblesse du pays…”

(Al treilea, Alecu Ghica, care se află încă la Cernăuți, în Bucovina, este de un caracter mult mai nobil și prin urmare mult mai puțin fudul, mai puțin vanitos și posedă infinit mai multe cunoștinți. Fiul acestuia de pe urmă a fost căsătorit de curînd cu fata domnului, care i-a dat, cu această împrejurare, caftanul de postelnic ad honores și de mare camaraș în activitate; tînăr care, prin creșterea și talentele lui, se deosebește nu numai printre toți Ghiculeștii, dar și printre toată nobilimea țării…)

Căsnicia lui Grigore Ghica cu domnița Elenco a fost de scurtă durată: tînăra soție avea toate calitățile esențiale unei soții credincioase, unei mame bune și unei gospodine de frunte, dar îi lipseau și toate aspirațiunile cătră ideal, precum și aproape orice cultură, apoi era departe de a fi frumoasă. Iar tînărul soț, cel mai frumos barbat din toată Moldova, primise o creștere cu totul europeană, iar mintea lui era pornită spre idealuri de tot feliul; cei doi soți nu aveau deci nici o aplecare comună. Cunoștința lui Grigore Ghica cu frumoasa și vesela Anica Catargiu, strălucitoare de duh, a dat ultima lovitură căsniciei lor: s-au înțăles spre a se despărți fără scandal, Grigore Ghica s-a căsătorit cu Anica Catargiu, și domnița Elenco a devenit în urmă a doua soție a preabogatului Alecu Balș, a acelui care, la 1857, stăpînea optzeci de mii de fălci.

Anica era fiica lui Iordache Catargiu și a Elisabetei Rosetti. La vrîsta de treisprezece ani fusese căsătorită cu Ion Buhuș, ultimul vlastar al ilustrei familii Buhuș, pe care o putem urmări prin documente pănă la domnia lui Alexandru cel Bun. Ea era o copilă care se mai juca cu păpușa și după căsătorie; de o frumuseță strălucitoare, veselă, plină de viață. El era un boier foarte cinstit, foarte bogat, dar ajuns la vrîstă coaptă, hursuz, cu desăvîrșire lipsit de cultură și înzestrat cu o inteligență cu mult sub mijlocie: el o adora, ea nu-l putea suferi s-au despărțit după puține luni de căsătorie. Bineînțăles că nu ea alesese pe Buhuș: tată-său îi hotărîse pur și simplu că are să se căsătorească cu el și te întrebi pentru ce a silit-o la această căsătorie, căci doară numai saracă nu era, maică-sa, de la care moștenise, fiind una din cele mai bogate partide din Moldova.

Dacă pănă atunci Grigore Ghica fusese soț necredincios și nestatornic în dragoste, noua lui soție, a cărei frumuseță ajunsese acuma la deplină dezvoltare, a știut, cît a trăit, să fie singură stăpînă pe inima lui. Toți contimporanii con – glăsuiau pentru a lăuda farmecul ei deosebit, spiritul și veselia ei.

Întăiul ei soț, Buhuș, care nu putea s-o uite, îi ceruse voie să vie s-o vadă din cînd în cînd și maică-mea îmi povestea că singură l-a auzit zicînd foastei sale soții că înțălege acuma de ce ea n-a putut să trăiască cu dînsul, căci el nu era vrednic de ea și a avut toată dreptatea să-l lese.

Din nenorocire, nici a doua căsnicie a Anicăi n-a fos: de lungă durată; a ținut de-abia șăse ani, după cari o boală crudă a dus-o în mormînt pe cînd se afla, împreună cu soțul ei, pentru afaceri de ale lui, în Chișinău, unde se găsește mormîntul ei.

Moartea soției iubite a fost adînc simțită de bunul meu: durerea nu i-a fost numai mare, dar el nu s-a mai mîngîiet niciodată. De atunci datează melancolia și tristeța de can pănă la sfîrșitul zilelor a fost stăpînit. Din ateu convins ce fusese pănă atunci, a căzut, în urma acelei cumplite lovituri, în celalalt extrem, devenind mai mult decît evlavios.

Cedînd stăruinților moșului (unchiului) său, Mihai Sturdza, a primit, pe la 1843—1844, slujba de visternic și chipul în care a îndeplinit această însărcinare i-a adus mulțămirile Obșteștei Adunări. Dar abuzurile domnului sapase un abis întreg între el și toată tinerimea dornică de reforme, a cărei călăuză era Alecu Ghica și din care făcea bineînțăles parte și fiul său. Numai faptului că în momentul izbuhnirii mișcării de la 1848 nu se afla în Ieși trebuie atribuită împrejurarea că vodă n-a luat nici o măsură împotriva lui. Pe cînd se întorcea de la Viena, unde se dusese ca să aducă din pension, în’ țară, pe maică-mea, vaporul pe care se aflau s-a încrucișăt, la Giurgiu, cu acel pe care moșu-meu Lascar și ceilalți moldoveni desțarați, cari la Brăila scapase de sub escorta lui Miscenko (7), se duceau la Baziaș. Grigore Ghica, care aflase în drum despre întîmplările de la Ieși, a strigat vaporului venind din jos, care acostase aproape de acel pe care se afla: „Oare nu se află pe acel vapor nici un moldovan pribeag?” Iar ei, prietenii și tovarășii lui de luptă, i-au răspuns îndată și astfeli au putut schimba cîteva cuvinte de la vapor la vapor.