Amintiri (Rosetti)/Capitolul XII. Cîte ceva despre lumea din domnia lui Grigore Ghica
| ←Capitolul X. Amărunte asupra familiei mamei | Amintiri de Radu Rosetti Capitolul XII. Cîte ceva despre lumea din domnia lui Grigore Ghica |
Din Întăia lui căsătorie Grigore Ghica a avut trei fii: beizadelele Costache, Iancu și Alecu, precum și o fiică, domnița Catinca, căsătorită cu Neculai Mavrocordat. Din a doua căsătorie s-au născut maică-mea și mătușă-mea Natalia.
Cei trei fii au fost încredințați creșterii ofițerului elvețian Gregoire de Girard, la Fribourg, de unde s-au întors în Moldova numai cînd cel mai tînăr din ei, Alecu, împlinea douăzeci de ani.
Beizade Costache și-a început cariera cu slujba de postelnic și secretar de stat, a sfîrșit-o în calitate de membru la. Curtea de Casație; s-a săvîrșit din viață la 1874.
Beizade Iancu, cu mult cel mai capabil din ei, a intrat în miliție, ajungînd cu o răpegiune vertiginoasă la gradul de general. A fost în mai multe rînduri, pentru ultima oara în 1866, sub guvernul provizor și sub principele Carol, ministru de Război. Și-a terminat viața și cariera diplomatică ca ministru plenipotențiar la Peterburg și, în această calitate, a dovedit însușiri deosebite și a făcut țării servicii însamnate în împrejurări excepțional de grele, cari cereau un tact deosebit și mult spirit de prezență.
El a fost în tinerețe eroul unei aventuri care a făcut mult zgomot în saloanele de atunci. Nu știu în urma căror îndemnuri, se pripășise în Ieși, în primii ani ai domniei lui Grigore Ghica, o celebritate a jumătății de lume pariziene, vestita Rose Pompon. A făcut cunoștința lui beizade Iancu și acesta s-a amorezat de demimondenă. Dar ea, după cum zice francezul, i-a ținut cofetul sus, declarîndu-i că nu va aparținea decît acelui ce-i va fi soț legiuit. Degeaba rugatu-sau beizade Iancu să aibă milă de suferințile lui, degeaba aratatu-i-a că, dată fiind situația părintelui său, nu va fi nici într-un caz lasat să contracteze o asemene căsătorie, Rose Pompon a ramas inexorabilă, răspunzînd că, în Moldova, nici actele civile, nici căsătoria civilă nu există, că o căsătorie religioasă poate să fie clandestină și că, după cîte a auzit despre popii ortodocși, nu trebuie să fie greu să se găsască unul care, dacă va fi bine plătit, nu se va da înapoi de la săvîrșirea unei asemene cununii. Eeizade Iancu, văzînd pe de o parte că franceza nu se moaie și ține cu tot înadinsul să devie noră de domnitor, iar pe de alta nevoind să renunțe la poftele stîrnite de farmecele ei, a sfîrșit prin a consimți la căsătorie. Au fost cununați într-o sară, în locuința unui prieten al beizadelei, de cătră un popă a cărui barbă și cîntece pe nas nu lasau absolut nimica de dorit. Isaia a dănțuit și „ceasul ciobanului” a sunat pentru noii soți. Rose Pompon făcea acuma planuri pentru a stabili modul cel mai practic, dar totodată cel mai impresionant, pentru a da în vileag legăturile cari o uneau cu domnul. Moldovei. Dar acesta a aflat despre săvîrșirea căsătoriei în chestiune și oricine își poate închipui supararea și indignarea de care a fost cuprins. Dar această suparare a trecut răpede, căci beizadeaua, apucată din scurt, s-a grăbit să destăinuiască că nu se celebrase nici o căsătorie adevarată, căci popa cu barba cea neagră, care cînta așa de frumos din nas, nu era decît o slugă deșteaptă care nu avea nimică de împărțit cu darul preuției. Vodă s-a grăbit să facă fiului său cuvenita dojană pentru că își bătuse joc de cel sfinte, mai dîndu-i și cîteva zile de arest, iar pe Rose Pompon a pus s-o împacheteze într-o trăsură cu cai de poștă și a trimes-o, după cererea ei, la București. Aici, după cum însăș mărturisește în memoriile ei, s-a mîngîiet de pierderea tînărului fiu de domn prin cucerirea bătrînului feldmareșal Paskievici [… ].
Al treilea fiu al lui Grigore Ghica, Alecu, a îmbrățoșat și el cariera militară, dar — deși s-a ținut de dînsa în chip mult mai statornic decît frate-său — înaintarea i-a fost ne – asamanat mai înceată. A părăsit armata la 1866, cu gradul de locotenent-colonel, și s-a săvîrșitj din viață în Ieși, la vrîsta de șaptezeci de ani trecuți, vrîstă ce nu a atins-o nici unul din ceilalți copii ai lui vodă Ghica.
Printre multe alte istorisiri nostime, beizade Alecu Ghica mi-a povestit, pe la 1868 sau 1869, o călătorie de la Ieși la Paris, ce a făcut-o prin anul 1850, cu maică-sa, domnița Elenco, cu soțul ei Alecu Balș, poreclit Cucoșul, cu fiul lor Alecu și profesorul acestuia, elvețianul Jules Bolomey. Cele povestite de beizade Alecu despre acea călătorie alcătuiau un portret cît se poate de viu și de drastic al mentalității și al gradului de cultură al acelor membri ai boierimii noastre cari pănă atunci se europenizase numai în îmbrăcăminte. Din nenorocire, după mai bine de jumatate de veac de cînd le-am auzit, am uitat șirul întîmplărilor, care de care mai carafeteristice, ale acestei călătorii, nemaiamintindu-mi decît de două sau trei fapte.
Mama lui beizade Alecu, fiica lui Ioniță Sturdza-vodă, era o persoană mai mult decît econoamă. Cînd era nemulțămită de serviciul de care avea parte la vreun otel, interzicea lui beizade, care ducea geanta cu banii, să deie „macar o para” bacșiș servitorilor otelului; iar cînd era mulțămită, poroncea:
— Alecule, dă-li cîte o jumatate de sorocovăț! (Trebuie să se știe că un sorocovăț valora doi lei vechi și șăsăsprezece parale sau cam șăptezeci și cinci de bani, prin urmare jumatate de sorocovăț făcea treizeci și șăpte de bani.)
Beizade Alecu, pentru ca întreaga societate să nu se facă de rîs, dădea bacșișuri și acolo unde maică-sa îi interzicea asemene daruri, iar acolo unde era autorizat să deie, dădea ceea ce se cuvenea. Apoi se înțălesese cu Bolomey, însărcinat cu ținerea socotelilor fiindcă scria foarte frumos, să direagă socotelile în consecință, majorînd prețurile acolo unde ele nu se mai puteau discuta sau controla.
Mai rău fost-a cînd fata lui Ioniță-vodă Sturdza supărîndu-se, fiindcă un otelier, prin Austria-de-Sus, nevoind să reducă o socoteală ce i se părea exagerată și ridicînd puțin glasul după ce ea începuse să strige la el, a poroncit fiului bău:
— Alecule, trage-i numaidecît vro cîteva părechi de palme. Acuma, numaidecît! Ce stai ca un prost?
Și domnița bătea din picior.
Beizade Alecu zicea că neamțul era cu umerele, gîtul și tot capul mai nalt decît el, și larg, în proporție, apoi avea la îndămînă cel puțin douăzeci de chelneri, de portari etc… Cu mare nevoie putut-a el să liniștească pe apriga domniță și s-a facă să înțăleagă că ei nu se află acuma în țară, că otelierii nemți sînt altfeli deprinși decît hangiii jidovi de la noi și mai ales că poliția lor are tot soiul de obiceiuri supărătoare. Dar domnița a ramas suparată în acea zi și, spre sară, și-a trecut necazul cinstind pe camerista ei țigancă, în public, au știu pentru ce vină neînsamnată sau poate chiar închipuită, cu două zdravene părechi de palme.
Cîteva zile după sosirea lor la Paris, beizadea Alecu ducea pe logofătul Alecu Balș la nu știu ce expoziție; erau cu trăsura și logofătul avea în mînă ciubucul aprins. Cînd au ajuns în strada în care se afla localul unde mergeau, au dat de o interminabilă coadă de trăsuri, așteptînd fiecare, sub ochiul unui sergent de oraș, rîndul ei să treacă la scară. Așteptarea părîndu-i lungă, logofătul a spus fiastrului său:
— Da spune polițistului celuia că sînt eu, logofătul Alecu Balș, să ne lese să trecem înainte.
Moșu-meu s-a încercat să-l facă să înțăleagă că aici, în Paris, sergenții de oraș nu știu de el și că fiecare trebuie să-și aștepte rîndul. Tocmai în mijlocul acestei explicații, trece o trăsură în care se afla un personagiu oficial, care avea un coupe file, și toată lumea se grăbește să-i facă loc.
— Vezi, zise atunci logofătul, vezi cum i se face loc dacă se știe cine este. Am să-i spun și eu — și cu ciubucul face sămn sergentului de oraș să s-apropie.
Polițistul nu s-a mișcat, dar s-a uitat la boier în chip puțin prietenos. Atunci logofătul, în ceea ce își închipuia că este franțuzască, i-a strigat că el este logofătul Alecu Balș și vra ca trăsura lui să treacă înainte, gesticulînd totodată cu ciubucul în mînă. Iar sergentul, cu glasul lui cel mai morocănos și mai cazon:
— Voulez-vous taire vot’ bec, bourgeois! Ou bien preferez-vous faire un tour au poște? (Vrei să taci din plisc, burgheze! Sau preferi să faci o plimbare la post?)
Aerul și tonul sergentului de oraș supărînd pe logofăt, el a zis lui beizade Alecu:
— Ce zice? Mi se pare că se obrăznicește! Spune-i să tacă și să ni deie drumul, că acuș îl pocnesc cu ciubucu-n cap!
Și logofătul schița totodată gestul că ridică ciubucul, dar beizade Alecu, punînd mîna pe țevia de cireș, cu mare greu l-a liniștit.
Și, cînd au ajuns, în sfîrșit, la scara la care trebuiau să se deie jos, n-a fost mai ușor să-l facă pe logofăt să lese în trăsură ciubucul aprins pe care voia numaidecît să-l ieie cu el.
Domnia lui Grigore Ghica a fost momentul celei mai mari străluciri a societății boierești din Ieși și chiar din întreaga Moldovă. Multe averi erau zdruncinate, multe moșii ipotecate pentru aproape întregimea valorii, dar boierimea părea cuprinsă de un vîrtej; puțini erau acei cari nu cheltuiau mai mult decît venitul lor, rari de tot acei cari mai puneau deoparte. Numărul acelor crescuți europenește și asupra cărora cultura și gusturile apusene pusese o întipărire mai mult sau mai puțin temeinică sporise în chip uimitor. Agoi mai mare încă era numărul acelora cari călătorise în strainatate sub pretext de băi sau numai din dorința s-o cunoască. Și astfeli se adusese din Apus, pe lîngă obiceiuri și lucruri mai mult sau mai puțin folositoare, obiceiuri, mode și gusturi avînd curs în acele țări. La suprafață, modul de trai al boierimii se asamana din ce în ce mai mult cu acel al lumii mari din țările în cari călătorise. Căile ferate se mai apropiese de noi, transportul pe mare se organizase, numărul străinilor cari veneau în țară creștea din an în an, toate aceste împrejurări contribuiau să deie o față din ce în ce mai europeană micii obștii boierești care alcătuia ceea ce se numea înalta societate a leșului.
Majoritatea boierilor celor mari cari trăiau în Ieși locuiau în niște case clădite de ci sau de părinții lor, de proporții mărețe, cuprinzînd o mulțime de încăperi, dintre cari multe saloane mari și înalte. Multe din aceste case erau încunjurate dc grădini și de curți cu număroase atenanse, în cari se adăposteau adevarate turme de slugi, șuri cu număroase trăsuri de toate categoriile, grajdiuri cu număroși cai, grajdiuri pentru bivoliți și vaci de lapte, găinării și alte heiuri gospodărești. În casa principală și în dependențe erau cămări și gherghiruri din bielșug, în cari se pastrau proviziile aduse de la moșii; pivniți mari conțineau poloboacele cu vin venite de la podgoriile boieriului, pline cu vinațuri minunate, în compunerea cărora chimia nu juca atunci nici un rol. Hrana și serviciul costau încă prea puțin atunci stăpînilor vastelor latifundii cari mai erau în mîinile marii boierimi.
Casele erau acuma luxos mobilate, caii frumoși, trăsurile bine ținute, slugile corect îmbracate și bine stilate, bucătăria pe jumatate răsăriteană, pe jumatate apusană, foarte gustoasă, vinurile minunate. Barbații eleganți, cu maniere distinse, îndeobște deștepți, unii plini de duh, avînd o cultură generală îndestulătoare pentru „barbați ai lumii”, deși superficială, mulți din ei bucurîndu-se de o înfățoșare frumoasă.
Dar marele farmec, marea podoabă, marea atracție a acelei societăți o alcătuiau femeile. Toți străinii cari au trecut prin Moldova de atunci au ramas cu desăvîrșire farmacați de frumuseța, de deosebita distincțiune, de agerimea de spirit a moldovencei de neam, au ramas uimiți de gradul de cultură ce ea știuse să și-l însușască în timp atît de scurt.
Erau pe acea vreme în Ieși poate vro patruzeci de case deschise, adică de case cari primeau în fiecare zi, în cari nu numai prietenii din cercul mai intim, dar chiar și simplele cunoștinți puteau să vie în fiecare zi la masă, fără a fi poftite sau fără a se anunța, și în cari se primea în fiecare sară. Mesele cele mari și seratele se țineau lanț. Toți contimporanii, străini ca și pămînteni, mi-au descris cu însuflețire aspectul încîntător al unei săli de bal sau de teatru de pe acea vreme, gustul și eleganța de ton sobru al acelor adunări de frumuseți.
Cneazul Alexandru Cantacuzino (acel care după Unire a fost ani îndelungați membru la Curtea de Casație), un profesor de vînătoare al meu, despre care voi mai vorbi, mi-a povestit cum [… ] la un bal, a văzut pe comandantul trupelor împărătești, principele Urusov, făcînd cu ochii ocolul sălii și numărînd pe degete.
— Ce numeri cu atîta atențiune, principe, — întrebatu-l-a.
— Număr femeile frumoase. Niciodată n-am văzut așa de multe adunate la un loc. Uite, toate sînt frumoase. Numai doamna cea măruntă de lîngă ușă se poate numi urîtă.
— Da, principe, răspunse cneazul Alexandru, dar acea doamnă este ruscă.
Într-adevăr, doamna care detona în acea adunare de frumusețe era fiica unui general rus, căsătorită cu un boier moldovan; mai pot însă adăugi că era deosebit de slută.
Din casele cele mai în vază pe atunci în Ieși acea a visternicului Neculai Roznovanu trecea drept cea mai bogată și cea dintăi din Ieși, acea unde se țineau adunările cele mai număroase și în cari se desfășura cel mai mare lux.
Casa visternicului Alecu Sturdza, căsătorit cu contesa Elena, născută Ghica, despre care am mai vorbit, soră cu cucoana Marghiolița Raznovanu, fusese asemene foarte în vază, stăpîna casei fiind foarte ahtiată de dorința să deie ea tonul în societatea leșului. (Se povestește că, fiind rugata de vodă Ghica, cu care era vară primară, să cumpere cu prilejul unei călătorii a ei la Paris, mobilierul trebuitor pentru curtea domnească, a adus o sută de lăzi de mobile pentru palat și o sută și una pentru casa ei.)
În vază mai erau casele hatmanului Neculai Mavrocordat, a hatmanului Toderaș Balș, a vornicului Lascar Bogdan, a logofătului Costin Catargiu, a vornicului Dumitrache Cantacuzino Pașcanu și multe altele.
Nu este lucru de mierare dacă, în asemenea societate, se iveau călcări a credinței conjugale, că într-acel șirag de frumusețe erau și femei cari își înșalau barbații. Numărul femeilor cinstite, al mamelor bune și al gospodinelor vrednice era cu bună samă mai mare, apoi trebuie adăugit că mai toate acele ale căror viață a dat prilej de vorbă avusese nenorocul să cadă peste barbați vițioși sau cu deosebire ușurateci, necredincioși și ei, cari, prin purtarea și exemplul lor, le-au împins și pe ele la desfrîu.
Trist și cu deosebire rușinos fost-a faptul că unele din ele nu s-au dat înapoi să păcătuiască cu străinii cari ocupau țara, dînd astfeli loc la scandaluri răsunătoare, cari numai cinste n-au făcut boierimii și țării.
Fiindcă sînt la acest capitol, voi povesti un cuvînt de spirit ieșit din gura acelei care dacă, în ochii multora, trecea drept cea mai frumoasă femeie din Ieși, avea în schimb și reputația cea mai deplorabilă: frumoasa Cocrițoaie, Întăia soție a lui Cocriță (Constantin) Cazimir. Ea trecea drept amanta (plătită) a principelui Urusov, comandantul trupelor rusești în Moldova.
În ziua în care s-a răspîndit în Ieși vestea despre în – frîngerea, la Calafat, a rușilor de cătră turci, Urusov întîlnește la un bal pe foasta madame Cocriță, cum se încăpățina lumea s-o numească și după divorțul ei, uimitor de frumoasă și purtînd o coafură nouă care-i șădea de minune. Începe îndată a-i face cele mai vii complimente:
— Comme vous êtes belle ce soir, madame, encore plus belle que de coutume! Et quelle adorable coiffure! Vos cheveux sur les tempes sont si joliment brossés en arrière! (Ce frumoasă sînteți în astă-sară, doamnă, încă mai frumoasă decît de obicei! Și ce coafură adorabilă! Părul dumneavoastră pe tîmple este atît de frumos periet înapoi!)
Iar ea îi răspunse:
— Pas aussi bien que les russes a Calafat! (Nu așa de bine ca rușii la Calafat!)
Pentru a înțălege bine sarea răspunsului, trebuie știut că francezii întrebuințază cuvîntul „brosse” în sensul de bătut bine, „bătut măr”, cum zicem noi, moldovenii. Dacă acest răspuns a pus sau nu capăt legăturilor lor de dragoste, nu am putut afla.
Faptul că și-ar fi precupețind frumuseța pricinuia cel mai mare scandal, căci cucoanele din societatea ieșană de pe acea vreme, dacă păcătuiau din dragoste sau pentru plăcere, afară de prea puține excepțiuni, priveau ca cea mai mare rușine și necinste să-și vîndă trupul pe bani.
Ghiță Cădiman, directorul de pe vreme al agiei (prefectura de poliție), trecea drept procuratorul de femei al căpeteniilor oștirii muscălești, în schimbul unor considerațiuni bănești și a unor mici decorații. Se făcuse chiar, asupra lui, următoarele versuri în rusască de mahala:
Slîș, slîș, Ghiță, Podavai madam Cocriță, la tibe davai cruciliță.
Adică:
Ascultă, ascultă, Ghiță,
Fă să tragă înainte madam Cocriță,
Și eu ți-oi da crucilița.
Era, pănă în anii’ din urmă, obicei ca birjarilor ruși din Ieși să li strigi „podavai”, cînd voiai ca ei să tragă la scară pentru ca să te sui în trăsură. Bineînțăles că Ghiță Căliman numai de stima și de considerația lumii nu se bucura.
Amintirile mele de copil datează din vremea care a urmat îndată după retragerea trupelor austriace, la 1856—57. Nu voi uita niciodată simțimintele de ură și de dispreț cu cari femeile cari aveau îngrijirea mea și a surorilor mele, slugile casei, vatajii, vechilii și număroșii boierănași, protejați ai tatei, cu soțiile și familiile lor, vorbeau de austriaci, de „varvaria”, de aroganța, de pretențiile și de meschinăria lor. Părinții mei au confirmat cu desăvîrșire aceste spuse, arătînd la rîndul lor, că ostașii cesaro-crăiești s-au arătat absolut nesuferiți, mai cu samă ofițerii: plini de pretenții, niciodată mulțămiți de cel ce li se oferea, chiar în casele boierești cele mai bogate, în cari aveau parte de un trai de care cei mulți dintre ei nici nu visase să se bucure acasă la ei. Apoi erau foarte brutali cătră cei mici și pentru cel mai mic temei scoteau sabia și, fără nici un temei, prea adesa loveau cu tăiușul.
Trăiau deosebit de rău cu mina de grenadiri moldoveni în garnizoană în Ieși (bunul meu crease un al doilea batalion de infanterie), rixele între ei și aceștia erau frecvente și de obicei se isprăveau cu izbînda moldovenilor. Francezul Souiris, adus de bunul meu pentru a da miliției lecții de gimnastică și de scrimă și stabilit pe urmă în Ieși, mi-a povestit, mult în urmă, o mulțime de isprăvi de acest feli ale elevilor lui. Mulți soldați austriaci au văzut uniformele lor albe necinstite de glodul din fundul Bahluiului. Trebuie să lămuresc că acei puțini oșteni moldoveni erau oameni prinși cu arcanul, după ce-i desemnau vornicii și fruntașii satelor ca fiind cei mai impușcă-n lună și cei mai mari bătăuși din sat, apoi erau, toți, niște urieși. [… ]
Traiul în curțile boierești de la țară nu era mai puțin plăcut și mai puțin larg decît în acele din Ieși. Țara se acoperise, mai ales de la 1840 încoace, de așăzări frumoase, cele mai multe avînd grădini minunate; care de care se întrecea în lărgimea și bogăția ospitalității, de care putea să se bucure oricine venea s-o ceară. Cea mai splendidă se dădea la Stînca, reședința de vară a visternicului Neculai Roznovanu, situata la cîțiva kilometri de Ieși, veșnic plină, în cursul verii, de lumea cea mai aleasă din țară și care mai ospăta pe toți străinii de distincțiune stînd în țară sau trecînd numai printr-însa. Nenumarate erau cele ținute pe un picior mai puțin high life, dar foarte larg și foarte comfortabil. Vestite erau curțile de la Mărășăști, ale logofătului Costin Catargiu, și de la Onești, ale hatmanului Alecu Asian, veșnic pline de oaspeți, cari se bucurau în ele de o ospitalitate cu totul patriarcală.
Gradul general de cultură al boierimii sporise mult în acest deceniu, dar trebuie să recunosc că femeile aratau în această privință aplecări superioare acelor manifestate de barbați, ele erau mai ales mult mai în curent decît ei asupra mișcării literare din Apus. Precum era firesc, ceteau mai ales cărți franceze, dar nici literatura germană nu era neglijată; multe din ele mai vorbeau italienește și englezește.
Cu toată bunăvoință și cu toată umanitatea domnului, rălele tratamente la cari erau supuși nu numai robii, dar și țaranii au urmat să fie întîmplări de toată ziua, de tot ceasul și de pretutindeni. Se bătea la țară, se bătea la oraș. Care din noi, cei născuți înainte și îndată după jumatatea veacului trecut, n-am auzit de vestitul comisar Urzică din Ieși, groaza tuturor slugilor și a întregii sărăcimi din capitala Moldovei. El, la agie, avea specialitatea bătăilor; era însărcinat să execute sentințele corecționale pronunțate de tribunalul care funcționa la acea autoritate judecînd contra – vențiunile polițienești și delictele mai ușoare. Penalitatea care se pronunța aici mai adesa era un număr, mai mare sau mai mic, de lovituri de nuiele, aplicat pe partea cea mai cărnoasă a trupului vinovatului.
Dar Urzică mai era o fire foarte îndatoritoare… cătră cei puternici sau cătră acei cari îl plăteau, sau de cari avea interes. Boieriul care nu mai ținea vatav de ogradă sau nu voia să se facă gălăgie, să s-audă țipete în curtea lui, trimetea pe sluga care voia s-o certe, albă sau smolită la față, cu un răvășel (scrisorică) cătră Urzică. În acel răvășel, Urzică era rugat „să tragă” douăzeci și cinci sau treizeci, sau cincizeci, sau chiar și mai multe lovituri de vergi aducătoriului sau aducătoarei și totdeauna Urzică împlinea dorința trimețătoriului. S-înțălege că soarta purtătorilor de asemene răvășele cătră Urzică era cunoscută și că nenorocitul trimes în asemene însărcinare știa ce-l așteaptă. Dar ce să facă? Să nu se ducă? S-ar fi dat de știre groaznicului comisar care pe loc ar fi trimes să ridice pe nesupus și i-ar fi administrat o porție dublă.
Și la țară nu era doară mai bine. Un bătrîn a cărui veracitate nu am nici un temei s-o pun la îndoială mi-a povestit că, într-o zi, mergînd pentru nu mai știu ce treabă la isprăvnicia din Vaslui, a auzit, pe ispravnic, care se afla la fereastră, strigînd slujitorilor cari se aflau în curte să umfle pe vornicul nu știu al cărui sat, care se aratase negligent în strîngerea birului, să-l puie jos și „să-i tragă”. Cînd acel de la care țin povestirea a intrat la ispravnic, se auzeau atît loviturile cît și vaietele nenorocitului vornic. Și pe cînd cunoscutul meu convorbea cu ispravnicul, vaietele tot urmau.
Atunci, cuprins de milă, cunoscutul meu a spus ispravnicului:
— Dar, cu voia dumneavoastră, cucoane Cutare, oare cazacii nu l-au bătut destul pe acel Vornic?
— Cum? Tot îl mai bat, zise ispravnicul, eu uitasem de el și numai acuma bag de samă că se văietă.
Apoi, mergînd la fercastă, a strigat:
— Măi ticăloșilor, lasați-l, că doară nu v-am spus să-l bateți pănă la moarte.
Iar cătră interlocutorul său a adăugit:
— Ce salbateci sînt oamenii iștia! Nu poți avea nici o nădejde într-înșii.
Și acest obicei ticălos, această rușine, acest pacat a urmat să fie ultima ratio a administrației în România nu numai sub căimăcamii, sub Cuza, sub Carol, dar ne necinstește și azi cînd chiar, culme de ticăloșie și de rușine, l-am reintrodus în țările române pe cari o soartă norocoasă le-a alipit de noi. Regatul român liberator a readus în Bucovina, în Ardeal, în Banat cele fünfundzwanzig uitate de românii de acolo încă de la 1848, și, altă culme, le-a readus și în Basarabia, unde le desființase de jumătate de veac pănă și oropsitul țarism. Cînd oare se va isprăvi cu această rușine?
Apoi, dacă Grigore Ghica desființase pedeapsa cu moartea, el nu parvenise să desființeze și „loviturile criminale”, la cari, pe lîngă închisoare sau muncă silnică, erau supuși acei condamnați pentru crimă. Maică-mea mi-a descris în mai multe rînduri cumplita priveliște ce uneori întîlneai pe ulițele leșului: un nenorocit, gol pănă la brîu, cu spinarea însîngerată, mînat cu harapnicul în mînă de calău care ținea un lanț prins de mîna osînditului, escortat de slujitori și primblat prin oraș spre a fi întins jos la anumite răspîntii ca să primească un număr hotărît de lovituri de bici. Îmi mai povestea oroarea de care era cuprinsă, în asemenea ocaziuni, la vederea călăului, Gavril Buzatu, un țigan care spînzurase zecimi de ființi omenești în vremea lui Mihai Sturdza. El fusese însuș ucigaș și obținuse cruțarea vieții numai fiindcă primise să îndeplinească cumplita slujbă pentru care, spre cinstea neamului moldovenesc, nu se găsise alt candidat în toată țara.
Aceste rămășiți ale barbariei în care se dezvoltase țările noastre erau umbrele tabloului, dealtmintrelea atît de blînd și de atrăgător, ce-l alcătuia Moldova de atunci.