Amintiri din România socialistă/Înflorirea

←←Cap. 2 „Jaful”

Amintiri din România socialistă de Gheorghe Rafael Ștefănescu Capitolul 3. „Înflorirea”

Cap. 4 Decăderea→→

Capitolul 3. „Înflorirea”
(Începutul anilor '50 – mijlocul anilor '70)

Cu domiciliu obligatoriu la Aiud

În aprilie 1952, la scurt timp după eliberarea ei din închisoare, m-a vizitat mama la școală, anunțându-mă că trebuie să părăsim comuna în decurs de 24 ore, fiind trimisă cu domiciliu obligatoriu la Aiud.

Prima mea reacție a fost să mai rămân încă 2 luni la internat, ca să termin clasa, dar mi-a arătat că și numele meu figura pe somația care o primise.

Am fost șocat! Nu mi-am închipuit că un elev premiant, apreciat de profesori și colegi, dedicat regimului, șeful unității de pioneri, poate fi trimis cu domiciliu obligatoriu în Aiud. Nedreptatea m-a întristat profund, dar în același timp mi-a întărit hotărîrea neclintită de a lupta cu toate vicisitudinile și a reuși în viață.

Astfel, a doua zi am părăsit comuna, cu ceea ce am putut încărca într-o căruță.

La Aiud ne-am prezentat la secția "Spațiu locativ", unde ni s-a spus că nu ne pot repartiza nimic. Spre norocul nostru, acolo am întâlnit un bărbat, care ne-a explicat că are doi copii mici și deoarece soția lucrează, a propus ca mama să facă menajul și să aibe grijă de copii, contra adăpost și hrană.

Buletinul mamei fusese ștampilat deasupra pozei cu inițialele D.O. și trebuia să se prezinte la miliție în fiecare săptămână. Dupa câteva luni, mama cu greu mai rezista, cu mâinile ei dureroase și deformate de artrita reumatoidă.

Între timp am descoperit în oraș o rudă îndepărtată care, impresionată de situația mamei, a obținut de la funcționara de la spațiul locativ o cameră pentru noi (contra unui bidon de untură!).

După absolvirea școlii elementare din Aiud, știam că nu am nici o șansă să fiu primit la liceu. M-am hotărît să urmez o școală profesională, dar am fost refuzat și acolo.

O altă problemă era cea a existenței. Mama nu avea nici un venit (pensia de urmaș de avocat a fost anulată) și nici nu era aptă de muncă.

De remarcat că în primii ani, la Aiud, Bade Laie, fostul “muncitor agricol” în gospodăria noastră, ne-a vizitat de câteva ori, încărcat cu tot felul de alimente.

Aveam 14 ani și simțeam că toate drumurile îmi sunt barate. Situația părea fără speranță, dar făcând bilanțul sufletesc, am ajuns la concluzia că fiind sănătos și în condiție fizică bună, singura soluție este munca. Munca pentru a ne câștiga existența, și munca pentru a progresa. Vara am fost primit împreună cu alți câțiva tineri de vârsta mea, la Gospodăria de stat, la adunatul borceagului (măzăriche) cosit.

Deși lucram 10 ore pe zi, câștigam foarte puțin – 5 lei. Ni se spunea că norma era de un hectar de persoană, iar noi făceam mult mai puțin. Alimentele erau raționalizate: pâinea, zahărul, uleiul se dădeau pe cartelă, iar cantitățile erau stabilite în funcție de "categoria" muncii salariatului. Produsele de îmbrăcăminte și încălțăminte se puteau cumpăra pe “puncte”, în limita totalului de puncte acordate. Un litru de lapte (la piață) costa un leu, un kilogram de carne 16 lei. Mama se scula la 4 dimineața să stea la coadă la Aprozar, unde se aducea marfă puțină și de proastă calitate, dar foarte ieftină.

La recoltatul nuielelor

Spre toamnă, am lucrat la adunatul nuielelor de salcie pentru o cooperativă care producea împletituri din nuiele.
Lucram pe malul Mureșului, în colaborare cu o pereche mai vârstnică, foști comercianți și ei cu domiciliu obligatoriu.
Primeam 2 lei pe kilogramul de nuiele cojite și uscate la soare.
Era o muncă destul de plăcută.
Nuielele se cojeau cu ajutorul unei sârme groase, oțeloase în formă de V, fixată de un țăruș, care se înfigea în pământ.
Nuiaua era strânsă între ramurile sârmei cu ajutorul mâinii stângi, în timp ce mâna dreaptă trăgea nuiaua cu putere, coaja crăpându-se în tot lungul ei.
Lucram la umbra desișului de lăstari și din când în când mă bălăceam pentru câteva minute în Mureș.
Câștigam 9-10 lei pe zi, pe perioada lucrului primind și cartelă pentru pâine.

Muncitor la fabrică

Dupa terminarea sezonului de recoltare a nuielelor, cu ajutorul unei contabile care ne cunoștea, am fost primit ca “muncitor ucenic” la cooperativa “Oțelul”. Era o fabrică cu 300 muncitori, care producea bricege, cuțite, împletituri din sârmă și alte produse.

Am fost repartizat la atelierul de întreținere “să învăț meserie”. După o lună am fost invitat la cabinetul tehnicianului, unde se afla și responsabilul cu cadrele. Mi s-a explicat, că în conformitate cu codul muncii pot fi angajate numai persoane care au împlinit 16 ani, ori eu aveam numai 14. Totuși, luând în considerare că sunt un băiat ascultător și harnic, având de întreținut o mamă bolnavă, ei sunt de acord să continui munca, dar oricine mă va întreba ceva să-i spun că sunt la practică. La început, ca “ucenic” trebuia să fiu primul în atelier, să fac focul, să ung lagărele axelor roților curelelor de transmisie, iar la plecare eram ultimul, după ce curățam șpanul de pe mașinile-unelte și măturam.

Cu muncitorii am avut relații foarte bune, cu toate că fiind cel mai mic, pe mine mă trimiteau să cumpăr țigări, să aduc apă de băut, să le dau sculele la mână. Am fost apoi trecut la munca în serie - fabricarea discurilor de aruncat pentru sportivi, introduse recent în producție. Dacă la început câștigam 250-300 lei, salariul s-a ridicat treptat la 350-450 lei. Eram mândru că lucrez cot la cot cu cei mari și îmi câștig existența.

Din anul al doilea am început cursul de calificare la locul de muncă.

Am auzit că la liceu există cursuri fără frecvență și m-am hotarît să încerc să mă înscriu. Îmi era frică că voi fi din nou refuzat, dar când m-am prezentat la secretariat în salopeta soioasă de muncitor, spunând că lucrez la "Oțelul", am fost înscris imediat, fără să mai fiu întrebat de originea socială și situația părinților.

De-a-lungul anilor de liceu, trăiam tot timpul cu îngrijorarea ca voi fi "descoperit" și drumul mi se va bara din nou.

Deși lucram intens, nu simțeam prea mult greutatea muncii, cu excepția schimburilor de noapte, când în zori simțeam că mi se închid ochii și nu mă mai țin picioarele. După terminarea cursului de calificare am fost numit controlor de calitate la linia de fabricare a secerilor, produs nou introdus. Salariul s-a ridicat la 800 lei (salariu considerat frumos în acele timpuri).

Ceea ce m-a frapat, a fost lipsa acelui entuziasm și a conștiinței muncitorești așa mult trâmbițate în presă. Practic, nu se abordau teme politice în timpul orelor de muncă. E drept că o mare parte a muncitorilor proveneau din mediul rural și, deși nu erau împotriva regimului, singurul lucru care îi interesa era să primească ceva mai mulți bani. Tehnicianul ne-a explicat că din cauza investițiilor masive în desvoltarea fabricii, salariile sunt mai mici. M-a dat de exemplu pe mine, care eram atunci în primul an de muncă, că deși după munca depusă aș merita un salariu de 500 lei, primesc doar în jur de 300. Într-adevăr, fabrica era în plină expansiune: se introduceau noi produse în fabricație, se construiau hale noi pentru extinderea împletiturilor din sârmă (cea mai rentabilă secție, care lucra cu deșeuri de sârmă, cumpărate de la uzina “Industria sârmei” din Câmpia Turzii).

Odată pe an eram invitați la adunarea generală, unde se făcea darea de seamă, urmată de o masă îndestulată, inclusiv jumătate de litru de vin bun de Aiud. Se împărțea și câte un mic benficiu (câteva sute de lei de om). Uneori, muncitorii - cu acordul conducerii - cumpărau câte un porc de la un particular; porcul era sacrificat și tranșat de către doi muncitori, în incinta fabricii. Carnea era vândută cu 14 lei kilogramul, iar proprietarul porcului stătea lângă cântar și încasa banii.

Moartea lui Stalin

A fost un eveniment memorabil. Cultul personalității lui Stalin marca toate activitățile politice, culturale, sociale. Dispariția bruscă a: "strălucitului teoretician", "marelui strateg", "eminentului om de stat", "conducătorului infailibil al Uniunii Sovietice și al mișcarii comuniste mondiale", "tătucului nostru", care era cântat în ode, numele lui fiind scandat de mii de glasuri la mitinguri și ședințe, a creat un vid care nu putea fi umplut în curând. Unul din membrii Comitetului de partid din fabrică, om simplu, care cu greu era în stare să citească, plângea și în timp ce lacrimile îi șiroiau pe față, se lamenta: "De ce tocmai el, părintele nostru, a trebuit să moară?"

Existau și alte păreri. Mulți sperau că după moartea dictatorului să fie schimbări în bine în politica internă și internațională, să scadă prigoana, să fie mai multă libertate.

Mama nădăjduia să se anuleze "domiciliul obligatoriu" și să se mute la sora mea. Din păcate, numai după încă nouă ani (la împlinirea vârstei de 65 de ani), va fi abolită "legarea ei de glie".

"Distracții" la fabrică

Noi care lucram “în acord” la produsele de serie, munceam cam fără întrerupere în timpul orelor de lucru, dar cei de la întreținere, care lucrau “în regie”, se mai ocupau - înafara activității de producție - și de altele.

• Un coleg, turnător de metale neferoase, a primit un transport de ploști de apă turtite de la armată, spre a fi retopite. Spre uimirea mea am văzut câteva ploști cu pereții îndreptați, reveniți la forma inițială. Nu mi-a divulgat cum a reușit să facă.
  Într-o zi l-am surprins că toarnă puțină apă într-o ploscă deformată, pune o bucățică de carbid, înșurubează strâns capacul, pune plosca după o grămadă de cărămizi și se îndepărtează în grabă.
  După un timp oarecare, s-a apropiat cu grijă de ploscă, care era umflată ca un balon și a deșurubat capacul cu grijă, să elibereze acetilena sub presiune.
  Într-o zi s-a auzit o explozie puternică. Tehnicianul îngrozit, venit în fugă a constatat că explodase o ploscă, care se desfăcuse ca o floare și zburase la vreo 15 metri.

• În curtea fabricii erau șobolani, care uneori intrau și în ateliere.
  Într-o zi, muncitorii au prins un șobolan într-o cușcă-capcană și nu știau cum să-l ucidă.
  Electricianul s-a oferit voluntar să-l electrocuteze.
  L-a atins cu o fază desizolată la capăt, dar nu s-a întâmplat nimic.
  Atunci a legat o fază de cușcă și cu cealaltă a atins șobolanul, care a căzut ca trăsnit. Leșul l-au aruncat lângă lada de gunoi.
  După o jumătate de oră, șobolanul “mort”, s-a ridicat pe picioare și a fugit.

• Iarna din 1953/54 a fost foarte grea.
  Unul din muncitori a inventat un dispozitiv de încălzire mobil: un tub de cupru, care se introducea în sobă, alimentat de la un mic rezervor de motorină.
  Tubul făcea în sobă o buclă expusă flăcării, unde se gazeifica motorina.
  Pentru a porni aparatul, se făcea preîncălzirea prin aprinderea unei mici cantități de cenușă îmbibată cu motorină, într-o mică tăviță montată sub tub, apoi gazele țâșneau cu putere și întrețineau flacăra.
  Debitul motorinei și, consecutiv, intensitatea flăcării, se putea regla cu un mic robinet.
  Inventatorului i-a venit ideea năstrușnică să mai atașeze încă un tub (legat de un mic rezervor de apă), care se unea cu tubul din sobă.
  Dupa teoria lui, apa fiind formată din hidrogen, care arde și oxigen, care întreține arderea, trebuie doar o temperatură suficient de înaltă ca să declanșeze reacția. Se vede că nu cunoștea legile termodinamicii.
  Încălzirea cu motorină producea o flacără frumoasă și puternică, dar când a deschis robinetul de la tubul cu apă, s-a produs o mică explozie, flacăra s-a stins și capacul sobei a sărit.Încercări repetate au dat același rezultat.
  Contabila care ne vizitase în atelier, s-a mirat ce căldura plăcută este la noi și l-a rugat pe inventator să încălzească puțin și biroul unde lucra.
  După ce-i montase instalația și soba se încinse, deși le atrăsese atenția să nu umble la robinetul al doilea, una din funcționare, probabil din greșeală, a deschis apa.
  S-a produs o explozie care a dat jos capacul sobei (sobă masivă "canadiană").
  În momentul exploziei, unul din contabilii care scria, printr-o mișcare involuntară, a mâzgălit coala, iar contabila care vorbea la telefon a început să bâiguie cu accent ardelenesc: “A explodat, a pușcat, a explodat, a pușcat!”.
  S-a lăsat apoi o funingine neagră, forțând funcționarii să-și strângă hârțoagele și să părăsească încăperea.
  Un lucrător, care tocmai se afla acolo, a relatat scena, spre marele haz al muncitorilor.

"Mirajul" bicicletei

Nu posedam ceas de mână, aparat de radio sau bicicletă, considerate atunci obiecte de lux.

Toți banii îi dădeam mamei, în afară de o mică sumă (bani de buzunar). Timp de doi ani am strâns din această mică sumă, 800 lei, prețul unei biciclete marca MIFA, pe care visam s-o cumpăr. Mă gândeam ce bine o să fie să rulez acasă, de pe dealul unde era fabrica, fără să pedalez. Spre ghinionul meu, când realizasem suma necesară, bicicleta mult visată s-a scumpit la 1200 lei. Totuși, banii mi-au prins foarte bine putând să scot un concediu fără plată, pentru a-mi pregăti bacalaureatul.

Elev la "fără frecvență"

Deși ajunsesem la o poziție frumoasă pentru vârsta mea, majoritatea eforturilor mi le-am concetrat în studiu, pentru absolvirea liceului. Apreciam în mod deosebit că am posibilitatea să urmez liceul. Era marele meu secret. Dintre materiile de studiu, mă pasionau științele exacte (matemetica, fizica, chimia, astronomia) și științele biologice. Printre materiile obligatorii erau limba rusă, istoria URSS și geografia URSS. Manualele, majoritatea traduse din limba rusă, erau destul de condensate, dar scrise rațional, cu materia prezentată sistematic și logic.

În fața mea se deschidea o lume nouă. "Descopeream" legile fizicii, chimiei, biologiei, ceea ce îmi dădea o mare satisfacție. Nu învățam în paralel din mai multe manuale, ci terminam o materie, apoi treceam la alta. Asta asigura continuitate în înțelegerea materialului. Însușirea materiilor școlare mă pasiona și îmi dădea un oarecare sentiment de superioritate față de colegii de muncă.

Aveam doi prieteni care locuiau în vecinătate și erau în aceeași clasă cu mine, însă la liceul cu frecvență la zi. Ei mă mai ajutau la înțelegerea materiei, mai ales la matematică. Ocupația principală, în timpul liber, era învățătura. Nu existau prea multe distracții care să-mi abată atenția. Nu aveam radio, citeam ziarul în mod regulat, cu prietenii ne vizitam reciproc, ne plimbam prin oraș, vizionam câte un film, iarna ieșeam la săniuș sau patinam pe râul înghețat.

Eram examinați de două ori pe an, din jumătatea fiecărei materii, în scris și la unele și oral, iar la sfâșitul anului se făcea media celor două semestre. Se mai întâmpla să mă prezint la examen cu câte o materie secundară incomplet pregătită, dar mă consolam că puteam îmbunătăți rezultatul învățând bine jumătatea cealaltă a materiei pentru semestrul următor.

Asfel am reușit să termin liceul fără nici o corigență și să iau bacalaureatul.

Student la medicină

Iată-mă la răscruce! După patru ani de muncă la fabrică, aveam în față posibilitatea de a merge la facultate. Deși mă simțeam atras mai mult de științele exacte și tehnice, având în vedere originea socială proastă, am ales medicina, gândind că o să întâmpin mai puține greutăți în acest domeniu decât la inginerie.

M-am pregătit asiduu pentru examenul de admitere, împreună cu unul dintre prieteni. Deși eram conștient că șansele mele erau mici (erau peste 15 candidați pentru fiecare loc), în toamna anului 1956 am reușit la examenul de admitere la Facultatea de medicină din Cluj. Spre surprinderea mea, prietenul meu nu a reușit.

Bucuria mea era de nedescris. Tot mereu mă cuprindea euforia și nu-mi venea să cred că sunt student. Spre norocul nostru, mama își recăpătase pensia de urmaș (340 lei pe lună).

Arestarea fiului gazdei

La Cluj am stat în gazdă la o unguroaică, cu un fiu necăsătorit de vreo 28 ani, al cărui vis era să ajungă regizor de film. Evenimentele din Ungaria, din toamna anului 1956, l-au prins într-o vizită la Budapesta. Deși avea convingeri comuniste, s-a întors din Ungaria cu un ziar scos de forțele răsculate și a făcut împrudența să-l arate câtorva prieteni apropiați. Pentru a se pune la adăpost de eventuale neplăceri, a pus ziarul într-un plic și l-a dat spre păstrare unei bune prietene, zicându-i că sunt scrisori intime, care ar prefera să nu cadă în mâinile mamei.

În timp ce a fost invitat “la o filmare”, securitatea a descins la locuință. Am asistat la o percheziție care a durat câteva ore, în care timp am fost însoțit de unul din agenți chiar și la toaletă.

Consecința: 5 ani de închisoare pentru el și 2 ani pentru prietena care a păstrat ziarul.

Viața de student

În toamna anului 1957, rușii au lansat primul satelit artificial al pământului (Sputnic). Citind regulat revista “Știință și tehnică”, eram documentat cu principiile sborului spațial. Eram entuziasmat. Consideram că este vorba de un mare progres tehnic și de un eveniment foarte important în istoria omenirii. Întâietatea sovietică în întrecerea pentru cucerirea spațiului cosmic, pleda pentru superioritatea sistemului socialist.

Clujul era oraș mare, cu o intensă viață culturală. Am început să frecventez spectacolele de operă și să vizionez filme.

La facultate a trebuit să mă acomodez cu bogăția de date ce trebuiau reținute (mai ales la anatomie). Aveam inpresia că rețin datele mai greu decât alții trebuind să repet materia de multe ori. Vorba profesorului: “Anatomia se învață de șapte ori și se uită de șase ori”. M-am pus cu râvnă pe învățat, anul întîi terminându-l cu note bune și foarte bune. Anul doi l-am absolvit cu nota 10 la toate materiile.

La "inelat"

Verile lucram la pepiniera Gospodăriei de stat din Aiud, unde am învățat inelatul puieților și câștigam 27-28 lei pe zi.
Inelatul este operația de tăiere a lăstarilor laterali a puieților de 2-3 ani, lasând numai câțiva lăstari terminali pentru formarea coroanei.
Lăstarul se taie cu cosorul bine ascuțit, astfel încât să nu se lezeze trunchiul, dar nici să nu rămână ciot.
Norma era in jur de 300 de puieți pe zi, rândurile fiind etichetate cu numele celui care le-a lucrat.
Orele de lucru erau dela 7 dimineata până la 7 seara, cu două ore pauză la prânz. Lucram deseori împreună cu prietenii mei din vecini.
Ajunsesem să tai lăstarii repede și bine, fiind printre primii la terminatul rândurilor. Eram apreciat și asta îmi dădea satisfacție.
Era o muncă plăcută, glumeam, sporovăiam, la prânz scoteam din tolbă mâncarea pregătită de mama, apoi ne întindeam la umbră.
La capătul rândurilor lungi, era o tarla de porumb, cu știuleții tocmai buni de copt. Am învățat o metodă de coacere rapidă, pentru a nu fi observați de supraveghetorul care ne însoțea. După ce desfăceam știuletele, înfigeam în baza lui un mic bețișor ascuțit la capete, capătul celălalt înfingându-l în pământ, astfel că știuletele stătea vertical. De jur împrejurul știuletelui propteam iarbă uscată, apoi îi dădeam foc. Iarba ardea cu repeziciune și porumbul ieșea mai mult "pârpălit" decât copt, dar era dulce și gustos, iar coceanul îl aruncam departe în tarla.
Toată operația (inclusiv mâncatul) dura câteva minute și supraveghetorul, care se afla la capătul celălalt al rândurilor, n-a prins niciodată de veste.

Un eveniment unic

În plin război rece, s-a anunțat, la Facultate, conferința unui profesor de psihiatrie din SUA.
Cu greu am găsit loc în amfiteatrul arhiplin.
Era pentru prima dată, că am văzut un "american" în carne și oase.
Profesorul, de origine română, era un bătrânel simpatic și simplu îmbrăcat, care vorbea destul de bine românește, dar cu accent străin și uneori avea dificultăți în găsirea expresiilor românești.
Tema prelegerii era incidența ridicată și în creștere a tulburărilor psihice în SUA, față de morbiditatea relativ redusă în RPR. Cred că această tematică a constituit motivul aprobării conferinței de către autorități.
La început a expus faptele prin fraze simple și inteligibile, apoi a trecut la analiza factorilor favorizanți a morbidității.
Dupa părerea sa, motivul principal al creșterii incidenței tulburărilor psihice în SUA, era modul de viață american, cu veșnica ei competiție stresantă.
"La noi – spunea el - sunt bogați și sunt săraci. Bogații vor să-și păstreze bogăția și să devină și mai bogați. Săracii vor să supraviețuiască, să progreseze și dacă se poate să devină și ei bogați. Pe când la voi…toți sunt săraci", a adăugat el zâmbind.
Reacția la această ultimă afirmație s-a manifestat prin aplauze furtunoase ale auditoriului (ceea ce nu cred că era în intenția organizatorilor).

Iubirea cea mare

La începutul anului doi, mergând pe stradă, am întâlnit-o pe Luci, iubirea mea din copilărie, cu care din când în când mai corespondam.
Fusese primită la Facultatea de filologie.
Avea 17 ani și devenise o fată frumoasă, atrăgătoare, cu părul șaten, împletit, ochi căprui, sigură de sine.
Încă dela prima vedere, vechea mea iubire s-a reaprins cu putere.
Am invitat-o la operă și a acceptat fără reținere.
La insistențele mele, am început să frecventăm în mod regulat spectacolele (mai ales opera). Deși mi-a mărturisit că nu prea agrea opera, mă întovărășea și uneori mă învăluia cu priviri calde.
Întâlnirile cu ea mă tulburau. Mergeam pe stradă alături de ea și nu-mi venea să cred că am alături de mine o ființă atât de încântătoare.
Priveam în ochii ei și simțeam că o iubesc din adâncul sufletului. Adoram tot ce ținea de ea: ochii, privirea uneori șăgalnică, zâmbetul, grația mișcărilor, parfumul ei, părul, întreaga ei ființă.
Pluteam într-o mare de fericire. Imi făceam planuri de viitor.
Uneori simțeam pentru ea o puternică atracție fizică, dar mă rețineam. Mă temeam că aș jigni-o și aș lovi în profunzimea și puritatea sentimentelor mele.
Nu eram oare niște studenți începători fără mijloace de susținere?
În vacanța de iarnă am vizitat-o la părinți, care se pare că nu se opuneau legăturii noastre. La plecare, m-a condus până la poartă. Am simțit pentru ea o puternică atracție și am vrut s-o sărut dar s-a eschivat. Am fost profund dezamăgit.
În semestrul doi simțeam o oarecare răceală în comportamentul ei față de mine.
Într-o zi, unul dintre colegi mi-a spus ca într-o doară: "Am auzit că Luci se mărită". Am simțit un junghi în inimă.
Eram derutat, parcă nu-mi venea să cred. Stabilisem cu ea vizionarea unui film.
La întâlnire mi-a spus "Simt că explodez! Vreau să vorbesc cu tine".
Am încurajat-o să spună tot ce are pe suflet, și atunci a început mărturisirea: "M-ai dezamăgit de la prima întâlnire, când te-am văzut în lodenul jerpelit și hainele ponosite și am stat la îndoială dacă să-ți accept invitația.
Apoi ești foarte timid. Recunosc că au fost momente în care, dacă aveai inițiativa, lucrurile ar fi putut lua o altă întorsătură, dar tu ai persistat în timiditatea ta.
Acum doresc să nu ne mai întâlnim!"
Am simțit că se prăbușește cerul! Totul s-a sfârșit! Frumosul vis s-a destrămat.
Simțeam o durere profundă. Mergeam pe stradă ca un lunatic.
Mi-am pierdut pofta de mâncare, am slăbit. Noaptea mă svârcoleam în pat și mă gândeam intens la cele întâmplate.
Nu puteam înțelege cum îmbrăcămintea unui om (de care deobicei făceam abstracție) poate fi mai importantă decât rezultatele obtinute în lupta pentru existență, statutul social, valoarea intelectuală, puritatea morală, sinceritatea și profunzimea sentimentelor. Profunda dezamăgire în dragoste, m-a vindecat într-o oarecare măsura de timiditatea de care eram conștient că sufăr. Am înțeles că legătura sufletească trebuie împletită cu cea fizică, dar era prea târziu!
Încet, încet, mi-am revenit.
În relațiile viitoare nu am mai suferit de iubiri platonice, am devenit mai agresiv, dar sufletul îmi era ars.
Mi-a încolțit îndoiala în legătură cu sinceritatea relațiilor de dragoste și niciodată nu am mai ajuns la intensitatea sentimentelor și gradul de adorare din această iubire eșuată. La începutul anului trei, m-am întâlnit pentru ultima dată cu Luci, întâmplător, pe stradă. Mi-a aruncat o privire rece și m-a întrebat insistent : "Spune-mi, încă ești student?" "Da", i-am răspuns fără să-mi dau seama despre ce este vorba.

Exmatriculat.

Evenimentele din Ungaria au dus la creșterea “vigilenței” regimului și s-au luat măsuri de prevenire a posibilelor tulburări studențești. La începutul anului trei, în noiembrie 1958, în timpul lucrărilor practice la clinica medicală, unul din colegi mi s-a adresat exprimându-și regretul că am fost dat afară. Văzându-mi nedumerirea mi-a explicat că numele meu este afișat la decanat. Întradevăr numele meu figura pe lista a opt studenți exmatriculați din cauza “situației economico - sociale a părinților”. A fost o lovitură cumplită. Acum am înțeles întrebarea pe care mi-a adresat-o Luci. Am încercat totul, pentru a se reveni asupra aceastei măsuri lașe și arbitrare a autorităților, dar toate demersurile, audiențele la decanat, memoriile, au fost în zadar.

Am fost refuzat categoric, convigându-mă că este vorba de o acțiune irevocabilă, probabil dictată de conducerea de partid și de stat. Deși m-a afectat profund, nedreptatea ce mi se făcuse mi-a întărit și mai mult hotarîrea de a lupta și răzbate în viață. Prima "reacție paradoxală de apărare" a constat în vizionarea tuturor spectacolelor de teatru și film care mă interesau, dar cu toate acestea situația mea continua să mă frământe zi și noapte.

Fochist

Având viza de “Flotant” pe buletin, m-am angajat ca fochist la o mică fabrică de produse făinoase din Cluj.
Majoritatea salariaților erau femei.
După un timp am observat că una dintre femei îmi făcea "ochi dulci" și la un moment dat mi-a declarat că mă place, propunându-mi să ne întâlnim. Fiind măritată, întâlnirea a avut loc la o prietenă de-a ei.
În continuare m-am simțit atras de o femeiușcă, mică și ageră. La propunerea mea a acceptat imediat să ne întâlnim.
Îmi petreceam la ea nopțile când soțul lucra în schimbul de noapte.
O frământa ideea ce voi crede despre ea, că a acceptat să se culce cu mine după prima propunere.
Mi-a povestit că se înțelege foarte bine cu soțul și o satisface sexual. Având un puternic apetit sexual, își trezea soțul în fiecare noapte, sărutându-l și scuzându-se că l-a trezit, dar el făcea față cu bine la solicitările ei.
În legătură cu mine, mi-a explicat că ceea ce a determinat-o să-mi accepte propunarea a fost curiozitatea și dorul de aventură.
Am avut și o a treia aventură cu o femeie al cărei soț era închis.
Toate aceste relații trecătoare, n-au avut răsunet în sfera sentimentală, dar mi-au zdruncinat și mai mult încrederea în fidelitatea femeilor.
Dupa 3 luni de muncă, am fost depistat de miliție, care mi-a anulat viza și a trebuit să părăsesc Clujul.

Muncitor pe șantier

Întors la Aiud, m-am angajat ca muncitor necalificat la un șantier de construcții industriale (nu aveau nevoie de lăcătuși).
Șantierul, foarte bine organizat, era condus de trei frați olteni (șeful de șantier, tehnicianul și supraveghetorul).
Era o grupă de muncitori veniți din Oltenia, care munceau cu o râvnă demnă de laudă. La nevoie se turna beton noaptea sau duminica, cu colaborarea perfectă a muncitorilor. Nu era pauză de masă până la prânz și pe la ora 10, în timp ce munceam, înfulecam dintr-o franzelă pe care o țineam în buzunar.
În curând, am aflat cauza acestei hărnicii: plata se făcea diferențiat, în funcție de aportul fiecăruia, conform aprecierii supraveghetorului.
Se câștiga bine (nimeni nu divulga cât). Angajații ardeleni munceau cu mai puțină râvnă și se pare că și câștigul era în consecință.
Pentru prima lună de muncă am primit 900 lei și eram foarte mulțumit.
Munceam la roabă și la lopată, urcam roaba plină direct în vagon, pe niște scânduri groase (nu era rampă), după ce-mi luam avânt și ajutat de încă doi oameni, ce stăteau de o parte și alta a scândurii.
Aici am executat muncile cele mai neplăcute din viață: descărcarea cimentului vrac din vagoane, cu lopata (cu praf dens de ciment, care forma dopuri în nas, deși purtam mască); căratul în spinare a zeci de tone de scânduri, cam la 100 metri distanță, 10 ore pe zi.
După o lună am fost numit distribuitor la magazia de scule, dar mi s-a atras atenția, că în timpii morți, când nu am solicitări, să ajut la munca cu roaba și lopata.
Deși eram mulțumit cu câștigul, doream să execut o muncă mai calificată.
Am încercat să fiu angajat ca laborant la Spitalul Orășănesc (trecusem examenele de chimie și biochimie la facultate), dar mi s-a spus că pot fi primit doar ca absolvent al școlii sanitare.

Elev la școala sanitară

În toamna anului 1959, m-am prezentat pentru examenul de admitere la Școala sanitară din Arad. Intenționam să candidez la secția farmacie.
După ce am relatat secretarului școlii, că am fost exmatriculat, mi-a spus că nu am șanse de reușită și m-a sfătuit să mă înscriu la admiterea pentru secția igienă, unde numărul candidaților era mai mic decât numărul locurilor și unde se primesc și "cetățeni de categoria a treia".
Cei trei ani petrecuți la școala sanitară, s-au dovedit a fi anii cei mai fericiți din tinerețe.
În clasă domnea o atmosferă relaxată, colegială, materiile erau ușoare, profesorii blajini. Primeam indemnizație, ce creștea în fiecare an, respectiv de: 300, 400 și 500 lei pe lună. Locuiam la o mătușa, aveam o prietenă și mult timp liber.
În anul trei aveam o singură zi de teorie pe săptămână și în rest practică la spital, sanepid și circumscripție.
Practica la circumscripție era formală. Asistentul igienist de acolo nu era interesat să-i tulburăm "ciubucurile", iar medicul îmi semna prezența la două săptămâni. De fapt, dacă lipseam de la o zi de teorie, aveam un concediu neîntrerupt de două săptămâni. Îmi completam veniturile pregătind elevi de școala elementară (corigenți sau care se pregăteau pentru examenul de admitere).
În plus, acceptam orice fel de muncă ocazională care se ivea.
De obicei mă atașam de câte un șofer de autocamion, să încarc și descarc marfă (lemne de la "Combustibilul", țigle, mobile pentru cei ce se mutau, legume și fructe pentru "Aprozar", etc).
Îmi rămânea suficient timp liber să citesc, să vizionez filme, să merg la ștrand pe malul Mureșului, la baia de aburi, să audiez (pe gratis) repetițiile generale ale orchestrei simfonice.
La început nu prea mi-a plăcut muzica simfonică și mergeam de dragul colegilor, dar apoi am început s-o savurez din ce în ce mai mult.

Relații de prietenie

M-am imprietenit mai ales cu Cornel, un coleg care avea tatăl vitreg și era în relații destul de reci cu părinții.
Înainte de admitere, fusese "numărător de bani" la bancă.
La început a avut probleme financiare, încât un alt coleg (care avea grădină), i-a dăruit un sac de cartofi , să aibe ce să mănânce.
Fiind fumător pasionat, a renunțat la țigările "Carpați" și fuma "Naționale", cele mai ieftine și mai proaste. Când a revenit să fumeze țigările "Carpați", acestea îi provocau tuse (se obișnuise cu "Naționalele", care erau mai tari).
La prânz, mâncam împreună la cantina cooperației, bonul de masă fiind destul de ieftin. Amândoi aveam o poftă de mâncare teribilă.
Deoarece pâinea era la discreție, mâncam cantități impresionante și unde ne așezam, coșurile de pâine se goleau cu repeziciune (până astăzi mănânc multă pâine). Dacă mai apucam, luam încă o farfurie de ciorbă, felul doi fiind mai modest.
În sesiunea de examene, m-a invitat la el acasă, să ne pregătim împreună, părinții fiind plecați în concediu.
Învățam sistematic, fiecare separat, apoi discutam subiectul învățat și făceam o pauză. În pauză ne delectam cu muzică ușoară (muzica modernă de atunci și jazz), pe care o recepționam la postul de radio Viena și alte posturi occidentale.
Aveau o grădina plină cu salată (lăptuci) crudă și gustoasă.
În fiecare zi culegeam câte un lighean plin și o preparam ardelenește, cu oțet, zahăr și sare. Până la întoarcerea părinților, am mâncat toată salata din grădină.

Activități culturale și sportive

Profesorul de sport mi-a propus să mă antrenez la cercul de atletism și am participat la câteva concursuri (semifond, săritura în lungime).
Nu am obținut performanțe deosebite, dar eram printre primii din școală, iar participarea la antrenamente și concursuri îmi dădeau o satisfacție deosebită.
O alta mare satisfacție am avut-o când m-am oferit să țin o conferință în clasă, despre cucerirea cosmosului.
Am fost entuziasmat de lansarea primului cosmonaut de către sovietici, fiind convins că știința și tehnica sovietică e pe cale s-o devanseze pe cea americană. Eram bine documentat (la nivel de știință popularizată), urmărind problema de ani de zile in revista "Știință și Tehnică".
Conferința a avut un succes așa de mare, încât a trebuit s-o țin în fața elevilor din toată școala (textul, bineînțeles, fiind cenzurat de conducerea școlii).
Am fost apoi invitat să mai țin o conferință, despre noutățile știițifico-tehnice din alte domenii.
La școală erau mulți elevi talentați.
Fiul directoarei școlii (dintr-o clasă paralelă), era poet, pictor și sculptor amator, de un deosebit talent.
Nu a fost primit la Arte Plastice, obținând note mici la examenul de admitere la materiile aferente, fără legătură cu arta.
Ulterior a decedat la o vârsta relativ tânără, iar majoritatea poeziilor s-au pierdut, fiind confiscate de securitate.
Unul din colegi, absolvent al Școlii Populare de Artă, a montat un mic spectacol vesel (un fel de cabaret), cu elevii clasei (și mie mi s-a dat un mic rol).
Spectacolul a avut un succes enorm, încât s-a organizat apoi un turneu la alte câteva școli sanitare din țară. In continuare s-a mai montat un alt spectacol.

Prietena

Prima dată mi-a atras atenția pe stradă: tânără scundă, îmbrăcată modest dar cu bun gust, șatenă, cu ochii albaștri-verzui.
Ulterior am descoperit că Zoia era muncitoare la filatură și locuia într-o mică cămăruță pe acelaș palier cu mine.
Am intrat în vorbă cu ea. M-a invitat în cămăruța ei modestă și curată. Nu era frumoasă, dar avea o față deschisă și zâmbitoare.
Era singură în Arad, familia ei locuind în altă localitate.
Ne-am povestit reciproc și pe scurt viața și problemele. Mi-am dat seama că îi făcea plăcere să stea cu mine.
Dupa câteva întâlniri, s-a produs primul sărut. Mi-a declarat că este virgină. Continuam să ne întâlnim petrecând multe ore împreună. A durat o perioadă destul de lungă până când a acceptat relații sexuale complete.
Era o fată simplă, deschisă, dreaptă, liniștită și foarte plăcută.
Am petrecut împreună multe ore frumoase.
A evitat să facă publică relația noastră și înafara întâlnirilor din cămăruța ei, nu ieșeam împreună în oraș.
Era o comunistă convinsă, făcuse ceva cursuri de învățământ politic, și se pare că avea și o mică funcție la locul de muncă.
Cu toate ca era o fată simplă, cu o cultură limitată, ne înțelegeam foarte bine și am ajuns la concluzia ca am putea întemeia o familie.
Propunerea de căsătorie (pe care am făcut-o nu fără reținere), a refuzat-o calm și cu hotărîre, ceea ce nu m-a afectat în mod deosebit.
Desigur, nu eram decât un elev la școala sanitară, fără resurse financiare minimale și mai aveam și originea nesănătoasă.
Astfel, am continuat relația, plăcută pentru amândoi.

Întâmplări hazlii

• Aveam câțiva colegi cu mult simț al umorului, dar "bufonul" clasei era Florian: deștept, leneș și hâtru, dormita majoritatea timpului și se implica în fel de fel de situații care stârneau hazul. Spre sfârșitul primului trimestru, după ce absentase de la toate cursurile, profesorul de igienă a descoperit că era singurul fără notă în catalog. Ne-a cerut să-l invităm ca să-l asculte și să-i dea și lui un calificativ.
  Întradevăr, ora următoare se prezentase, dar când profesorul a anunțat că dăm extemporal, s-a strecurat afară pe o ușă laterală a clasei.
  Profesorul (om blajin), s-a supărat când a aflat cele petrecute, iar noi l-am convins pe Florian să-și ceară scuze.
  Nerecunoscând profesorul de igienă, s-a adresat pe sală, profesorului de epidemiologie (care urma să ne predea anul următor) și i-a cerut scuze.
  Acesta, om inteligent, hotărît și activ, fiind și medicul șef al Secției Epidemiologie la Sanepid, și-a dat imediat seama că elevul nu-și cunoștea profesorul după aproape un trimestru.
  I-a atras atenția că dacă și cu el se va comporta la fel anul viitor, pur și simplu o să-l amendeze.

• În iarna anului următor am fost mobilizați, la circumscripții, să ajutăm la campania de vaccinări antipoliomielitice.
  Spre ghinionul colegului în cauză, îi apăruse un furuncul pe fesă și în timp ce cu toții eram pe teren, el ședea la circumscripție lângă sobă și citea un roman polițist.
  Profesorul, venit în control, în calitate de Medic Epidemiolog Șef, l-a întrebat de ce nu se află pe teren? Florian a răspuns: "Păi să vedeți, mă doare în fund". La care, fără prea multe discuții, medicul epidemiolog i-a completat formularul de amendă.
  Florian a luat formularul, i-a mulțumit pentru amendă, a scos de la medicul de circumscripție un certificat medical care atestă prezența furunculului și l-a dat în judecată pe Medicul Epidemiolog Șef, pentru că l-a amendat pe nedrept.
  Apoi, o lungă perioadă, preocuparea principală a lui Florian a fost frecventarea tribunalului, unde asista la desbateri, fără nici o legătură cu cazul lui.
  După spusele lui (cu mintea plină de întâmplările din romanele polițiste), spera să participe la procese cu crime, violuri, bandiți, dar dezbaterile s-au dovedit plictisitoare (divorțuri, delapidări, etc).
  A fost poftit de câteva ori să părăsească sala de dezbateri: o dată – pentru că citea un roman politist, a doua oară – pentru că mânca și a treia oară – pentru că adormise.
  Ieșind pe sală, a observat un bărbat care cumpărase niște sendviciuri de la chioșc și intenționa să intre în sala de dezbateri. Florian l-a avertizat binevoitor: "Nene, n-ai voie să mănânci înăuntru" . Era procurorul de ședință.
  Până la urmă, a câștigat procesul, și conform hotărîrii judecătorești, amenda trebuia achitată de către medicul epidemiolog.
  Între timp, începusem stagiul la Sanepid, participând la controale în mod independent și având dreptul să dăm amenzi.
  Secretara epidemiologului șef îl tot cicălea pe Florian să plătească amenda.
  La un moment dat, i-a prezentat acesteia sentința judecătoriei, la care secretara i-a răspuns: "Știu, dar vrei să plătească șeful?".
  Florian nu i-a răspuns, dar s-a dus la un magazin de pâine, unde era gestionară sora secretarei, și a amendat-o (întotdeauna se puteau găsi motive pentru amendă).
  Gestionara a avut o reacție isterică, dar colegul i-a spus liniștit, să se adreseze șefei secției de Igiena alimentației, care poate s-o ierte de amendă.
  Doctorița respectivă era știută ca foarte conștiincioasa și severă și care nu ierta pe nimeni , niciodată de amendă. Gestionara s-a plâns în fața ei. A fost pusă să scrie o cerere, după care "Șefa" a cercetat cazul și găsind că motivele amenzii sunt întemeiate, i-a dublat amenda.

• În ultimul trimestru al anului trei, Florian ne-a părăsit, urmând să facă un curs de statistică medicală, la Brașov.
  La un moment dat primim un anunț, că ne-a expediat prin poștă un colet în greutate de 24 kilograme.
  Epidemiologul șef, care avea simțul umorului, și-l iertase pe Florian, ne-a spus: "Luați microbusul Sanepidului și mergeți la poștă, să vedem ce a trimis idiotul ăla?"
  Ajungând la poștă, cu microbusul încărcat cu cinci colegi, am aflat că de fapt coletul cântărea 2,4 kilograme, dar pe anunț au omis să pună virgula.
  Ajungând la Sanepid și desfăcând coletul, am găsit o sticlă sigilată, care avea în interior un sul de hârtie de calculator, lungă de câțiva metri, scrisă (cu un scris de mână mărunt) pe ambele fețe.
  Florian ne relata aventurile lui din Brasov, ne povestea o mulțime de filme, înflorite cu amănunte imaginare hazlii.
  Zile în șir, după ședința de dimineață de la Sanepid, înainte de a pleca pe teren, citeam câte un fragment din scrisoarea care nu se mai termina, deși deseori ne atenționa că ar fi scris mult mai mult, dar trebuie să se limiteze din lipsă de spațiu.

• Odată a ieșit un mare scandal (care până la urmă s-a mușamalizat), când conducerea școlii a aflat că băieții de la cămin au introdus o nimfomană și s-au "distrat" toată noaptea.
  După această poveste, se întâmpla uneori ca cineva să se adreseze altui coleg, după numărul de ordine din acea noapte. De exemplu: "Măi, al 14-lea!"

• Într-o seară, am vizionat, împreună cu mai mulți colegi, o dramă prezentată de Teatrul de Stat din Timișoara, în turneu la Arad.
  Nici până astăzi nu-mi dau seama cum s-a întâmplat, dar eroul principal era sâsâit, stârnind hazul publicului.
  În momentul punctului culiminant al dramei, dintre culise a apărut pe scenă o pisică, probabil "opera" vreunui hâtru.
  Pisica a străbătut scena în fugă, vrând să iasă prin culisele din partea opusă, dar se vede că s-a speriat de cineva și a luat-o înapoi spre culisele de unde venise, dar n-a reușit să scape nici pe acolo.
  Vacarmul din sală, din cauza publicului care râdea în hohote, a înebunit pisica și mai mult, încercând să iasă când prin culisele din stânga, când prin cele din dreapta.
  La un moment dat, trecând în fugă prin fața cabinei sufleurului, a apărut o mână, care a înhățat-o și a tras-o în cabină.
  Eu am continuat să râd minute în șir, gândidu-mă ce face sufleurul cu pisica.
  Glumele au continuat și a doua zi, când cineva povestea despre un coleg, considerat cam prost: "Să-l fi văzut pe Nicolae, după apariția pisicii, cum mai căuta în lista de interpreți!"

Repartizarea

S-au terminat cei trei ani la "Școala de Împărați"- cum a botezat-o un coleg - și trebuia să ne primim repartizările la locurile de muncă.
Terminând al doilea din clasă (după media generală), aveam dreptul ca, în fața comisiei de repartizare, să aleg al doilea din locurile disponibile.
Într-adevăr, am fost invitat al doilea în fața comisiei, dar vrând să aleg un loc la Timișoara, am fost refuzat, pe motivul că "dosarul" meu nu e potrivit pentru locul respectiv. Încă patru sau cinci încercări de a-mi alege un loc, au fost urmate de refuz. Atunci am cerut să mi să spună ce pot să aleg. Mi s-au dat două alternative: regiunea Iași sau regiunea Constanța.
Am ales regiunea Iași.
Ieșind de la comisie, un coleg, care urma să aleagă ultimul, și-a exprimat părerea de rău că am ales "Iașul", acolo având el familia.
A fost foarte bucuros când m-am oferit să-i cedez locul, și așa am ajuns să fiu repartizat în Dobrogea.
Între timp, mamei i s-a anulat domiciliul obligatoriu, așa că am lichidat locuința de la Aiud, vânzând mobilele și majoritatea lucrurilor din casă, după care am mutat-o la familia surorii mele, care locuia acum la Târgu-Mureș.

Asistent medical la Aeroportul Kogălniceanu

La comisia de repartizare din Constanța, alegerea locurilor s-a făcut tot în ordinea mediilor, dar fără prezența dosarelor personale, așa că am ales unul din cele două locuri libere, la Aeroportul internațional Kogălniceanu, locul celălalt fiind ales de către un coleg din Constanța.

In gazdă

Deoarece nu aveam unde să locuiesc, am cerut ajutorul colegului să-mi găsesc o gazdă. El m-a prezentat părinților, o familie de greci foarte simpatici și binevoitori, care mi-au propus imediat să rămân în gazdă la ei.
Uneori mă invitau la masă, femeia îmi spăla cămășile și ciorapii (deși nu intra in atribuțiile ei de gazdă).
Erau de părere că activitatea sexuală este un factor important pentru sănătate, și aveau grijă ca băiatul să aibe întodeauna o parteneră.
Au aranjat cu o fată, vânzătoare la Aprozar, care înainte fusese prostituată (prostituția fiind interzisă în R.P.R.), iar acum își completa veniturile acordând servicii la domiciliul câtorva clienți. Desigur, mi s-a prezentat și mie oferta.

Munca la aeroport

Lucram alternativ câte 24 ore, având un salariu și jumătate.
Era un serviciu foarte comod.
Aeroportul deservea în special pe turiștii străini, care vizitau litoralul și traficul nu era prea intens.
Când sosea vreun avion, rareori trebuia să acord un mic prim-ajutor câte unei călătoare cu "rău de aer".
Asistam împreună cu un grănicier și unul din vameși la coborârea pasagerilor. Acolo am învățat primele cuvinte englezești: "Good morning, Good evening". Apoi urcam in avion și dacă credeam că e nevoie, dezinsectizam cu un spray pe bază de piretru.
Din când în când făceam injecții (prescrise de medic) la câte o funcționară suferindă de gonoree, cu soțul "vaporean".
În rest, aveam mult timp liber, citeam, jucam table cu vameșii și grănicerii, care se adunau la mine în cabinet și aduceau câte ceva de mâncat și de băut (șuncă de Praga, bere, piersici pentru export).

Examen de admitere la medicină

Spre sfârșitul ultimului an de la școala sanitară mă bătea gândul să încerc să fiu reprimit la facultatea de medicină. M-am sfătuit cu directorul școlii, care mi-a spus categoric că, având în vedere dosarul meu , nu am nici o șansă.
Totuși, fără prea mari speranțe, într-o zi am călătorit din Constanța la București și m-am interesat personal la Facultatea de Medicină.
După ce le-am prezentat circumstanțele exmatriculării, mi s-a spus că nu pot să mă reprimească, dar spre uimirea mea, am dreptul să mă prezint la examenul de admitere în primul an.
Am început să mă pregătesc asiduu pentru examen. O parte din manualele după care am dat admitere în urmă cu 6 ani, se schimbaseră, s-a introdus și o materie nouă – zoologia. Am găsit înțelegere la Secția sanitară din Constanța și mi s-a acordat concediu fără plată pe perioada examenelor.
Și acum erau peste 10 candidați pe loc. Desigur, m-a ajutat și materia învățată în perioada când am fost student.
Deși examenele au decurs destul de bine, având în vedere numărul mare de candidați, nu am fost sigur de reușită, decât după afișarea rezultatelor. Bucuria a fost cu atât mai mare! Gazdele mele din Constanța au fost impresionate, mi-au servit o adevarată masă festivă, îndemnându-și băiatul să-mi urmeze exemplul.
Ulterior, am aflat că 1962 a fost primul an când admiterea s-a efectuat conform rezultatelor examenelor și fără "dosare".
Într-adevăr, au fost admiși studenți valoroși, iar astăzi mulți din foștii mei colegi (în afara celor care au plecat în străinătate) sunt pofesori universitari, conferențiari, șefi de secție.
La examenul de admitere l-am întâlnit pe prietenul meu Vasile, de la școala sanitară. Era știut ca un elev mediocru, care nu prea se ocupa de învățătură și, în sinea mea, nu-i dădeam prea multe șanse de reușită.
Mi-a spus că s-a înscris la Facultatea de pediatrie, unde erau ceva mai puțini candidați. Stând de vorbă, m-a uimit nivelul lui de pregătire, cu stăpânirea perfectă a materiei. Când s-au anunțat rezultatele, uimirea mea a fost și mai mare – intrase pe primul loc! În continuare a devenit unul dintre studenții fruntași. I-am și spus: "Măi Vasile, tu nu ai pigment de uzură în creier, ai venit la facultate cu mintea odihnită".

Din nou student

Venisem la facultate cu 600 lei, având în față șase ani de studiu. După ce mi-am cumpărat halat, manuale și am plătit căminul pe o lună (50 lei), nu mai rămăsesem cu prea mulți bani în buzunar. Bursă nu cerusem, temându-mă că o să fiu refuzat, după ce completam rubrica cu fosta situație economico-socială a părinților.

"La fermă"

Căminul era în Drumul Taberei, la fostele grajduri regale. Ii ziceau "La fermă", fiind cazați vreo 25 de studenți într-o sală mare. Ca și alți studenți nevoiași, am devenit "supist", adică mergeam la cantină la ora închiderii, când personalul ne servea (fără bonuri) din mâncarea care mai rămânea. Călătoream pe tramvaie și autobuze fără bilet (fenomen de masă printre studenți). Spre norocul meu am pregătit câțiva elevi. de școală elementară, așa că aveam un mic venit. Desigur, cu însușirea materiei, pe care o cunoșteam deja în bună parte, nu am avut probleme deosebite.

"Cobai de experiență"

În sesiunea din iarnă, incluzând și vacanța, m-am angajat, împreună cu prietenul meu Vasile, în postură de "cobai de experiență" la Institutul de Igienă - secția alimentație.
Am fost aleși dintre mai mulți candidați și am semnat un contract, prin care ni se asigura: "cazare", "hrană" și 20 lei pe zi.
Noi ne obligam să stăm în laborator 32 zile și nopți, urmând un regim strict: patru zile alimentație săracă în proteine alternând cu patru zile cu alimentație bogată în proteine. Aveam zile de repaus și zile de efort, când pedalam patru ore pe zi pe cicloergometru (un fel de bicicletă fixată pe un postament, cu roata frânată cu ajutorul curentului electric și care măsura lucrul mecanic depus).
În timpul efortului, expiram - printr-un tub - aerul colectându-se pentru analiză, într-un sac (Douglas).
Jumătatea superioară a trunchiului se îmbrăca într-un sac de plastic transparent pentru a colecta transpirația.
Uneori, primeam câte o injecție intravenoasă cu vitamina C.
Aveam un WC "personal", unde colectam separat, urina și fecalele pe 24 ore.
Dormeam în două paturi în laborator iar la examene mergeam însoțiți de un supraveghetor, ca să nu facem abateri de la regim sau de la colectarea dejecțiilor.

Întâmplări hazlii

• Într-o noapte intrând în WC, am observat că borcanul meu de urină era aproape plin, pe când al lui Vasile avea o cantitate mult mai mică.
  A reieșit că, buimac de somn, urinase în borcanul meu, deși era etichetat cu numele. Desigur, am transferat o parte din urină în borcanul lui și nimeni n-a aflat.

• În zilele "bogate" în proteine eram serviți la pat, dis de dimineață, cu friptură adusă de o duduie drăguță. Desigur, aveam voie să ne atingem doar de friptură.
  În zilele "sărace", primeam la dejun o bucată mare de unt cu o feliuță de pâine, ceea ce mi s-a părut cam grețos.
  Un întreg laborator se ocupa de noi.
  Conferențiara conducea direct exercițiul pe cicloergometru, ne controla pulsul, tensiunea, ajuta la recoltarea transpirației.
  Unii ne calculau și ne pregăteau hrana, alții analizau gazele expirate, urina, fecalele, transpirația.
  Încercam să colaboram cât mai bine cu cercetătorii, executând tot ceea ce ei ne solicitau.
  Aveam impresia că am fost preferați, la primire, fiindcă eram mai simpatici. Ulterior am aflat criteriul: fiind cam la fel de înalți, nu trebuia potrivită înălțimea șeii cicloergometrului pentru fiecare în parte.

• Vasile avea un magnetofon cehoslovac (aparat scump pe vremea aceea), așa că pedalam în acordurile muzicii moderne de atunci, spre nenorocul conferențiarei, care nu savura muzica modernă și chiar o buimăcea.
  Era o femeie între două vârste, foarte corectă, conștiicioasă, tipicară și suspicioasă, care suporta muzica în mod stoic, numai experiența să iasă bine.

• Vasile scrisese acasă în Ardeal că s-a angajat împreună cu mine și trebuie să pedalăm pe bicicletă patru ore pe zi.
  Într-o zi apare un cetățean aducând dela părinții lui Vasile un jerseu, indispensabili groși, un salam și un litru de pălincă.
  Neavând voie să mâncăm, am atârnat salamul pe partea exterioară a geamului (să stea la frig), iar pălinca am păstrat-o să serbăm încheierea experimentului.
  A doua zi, văzând salamul, conferențiara a fost foarte afectată și suspicioasă, că poate am mai primit și alte alimente, pe care le-am consumat.
  În continuare, în fiecare dimineață, când intra, se uita întâi la salam și văzându-l întreg ne spunea: "Bună dimineața!"
  Într-o zi am auzit un mic zgomot la geam și privind într-acolo, am constatat că salamul dispăruse. Se rupsese sfoara și căzuse de la etaj în curtea interioară a institutului.
  Vasile s-a repezit ca fulgerul să-l recupereze, în timp ce eu mă uitam pe geam, să văd cine ajunge primul la salam: Vasile sau câinii dela Fiziologie, care erau găzduiți în apropiere.
  Ca să prevenim orice suspiciuni, a doua zi am prezentat conferențiarei salamul, care se zdrobise la un capăt.

• Vasile era talentat la desen (făcuse ceva cursuri) și, în timpul "captivității" noastre, a creat câteva desene (cu creioane colorate) în stil modernist, care au stârnit în parte interesul personalului.
  Semnificațiile tablourilor erau destul de clare, dar nu înțelegeam ce a vrut "să spună" cu o linie frântă roșie, care străbătea un tablou în diagonală.
  Întrebându-l, mi-a răspuns: "Nu știu nici eu, dar simt că trebuie să fie acolo!".
  Terminând experimentul cu succes și cinstind personalul cu câte un păhărel de pălincă și felii de salam, am părăsit voioși laboratorul: aveam în buzunar câte 640 lei!
  Am umblat mult până când cu banii primiți, am cumpărat pe Lipscani, un costum ieftin (sacoul vechi era deja tocit la coate).

Calorii ieftine

În anul nostru învățau și studenți străini care au fost mutați, în semestrul doi, în căminul nou construit pe cheiul Dâmboviței (lângă stăvilarul Ciurel).
Studenții străini erau obligați să-și aleagă câte un coleg de cameră român (ca să exerseze limba).
Fiind ales de către un student est-german, m-am mutat în noul cămin, care oferea condiții foarte bune, locuind câte doi în cameră.
Singura problemă era că la cantina de acolo nu se acceptau "supiști".
Problema am rezolvat-o, continuând să fiu "supist" la vechea cantină unde ajungeam cu tramvaiul, desigur, fără să cumpăr bilet.
Cu banii mă descurcam, dar pierdeam mult timp cu mesele.
În sesiunea de vară, vrând să mă pregătesc temeinic pentru examene, am renunțat la "expedițiile" zilnice în Drumul Taberei și m-am hotarît să mănânc acasă.
Studiind valoarea calorică a alimentelor, am descoperit că cele mai ieftine alimente (cele mai multe calorii la leu), sunt pâinea și untdelemnul.
Timp de trei săptămâni am consumat aceste două produse cu mare poftă și fără să slăbesc.

• Rețete (sare după gust):
  • 1. Pâine muiată în untdelemn.
  • 2. Pâine cu ceapă mărunțită și untdelemn
  • 3. Pâine cu ceapă prăjită în untdelemn.
  • 4. Pâine muiată în apă și prăjită în untdelemn.
  • 5. Pâine cu dude (direct din pom).

Asistent medical la Băla

Dupa absolvirea primului an, în a doua jumătate a lunii iunie am fost duși la muncă "voluntară" la o ferma de stat, unde tocmai începuse seceratul păioaselor.
Fiind obișnuit cu munca, nu a fost greu să mă evidențiez și, drept recompensă, am primit un bilet de odihnă de 12 zile în munți.
Pentru următoarele trei luni (cu excepția perioadei de odihnă), am găsit de lucru ca asistent medical, în satul Băla, la vreo 30 km. de orașul Reghin.
Autobuzul m-a lăsat pe un drum de țară, de unde trebuia să merg pe jos câțiva kilometri până în sat.
Cu mine au coborît încă doi cetățeni, m-au întrebat cine sunt și ce caut la Băla. Când le-am spus că sunt asistent medical, unul mi-a zis: "Aha, sunteți doctor!" și s-au prezentat: unul era milițian (în haine civile), iar celălalt perceptor.
După ce am mers cam un kilometru, unul a propus: "Hai să intrăm la Ion", indicând o casă singuratică. Ne-am așezat la masă și unul din însoțitori a dat comanda: " Adă, măi Ioane, un chil de vin!". Era un vin slab, dar foarte gustos, obținut dintr-un soi ordinar de struguri: producător direct.
La a treia sticlă, deja știam că doctorița din sat a plecat și rareori vine la consultații o doctoriță din altă comună.
Am aflat toate bârfele, inclusiv aventurile amoroase a unor femei de vază din sat.
Am fost găzduit la moașă, femeie văduvă cu fată mare, care locuia lângă casa de nașteri. M-a primit foarte frumos și a doua zi mi-am început activitatea.
Deși nu eram medic și le-am atras atenția de câteva ori, din "D-l doctor" nu mă scoteau.
Într-una din primele zile a apărut un tractorist care mergea încovoiat din cauza durerii de spate, ce l-a "pocnit" dintr-o dată.
După ce l-am examinat, am efectuat o infiltrație cu lidocaină a musculaturii paravertebrale dureroase.
A doua zi a revenit foarte bucuros, căci durerea aproape că l-a lasat și m-a rugat să-i mai fac o infiltrație.
În zilele următoare am fost inundat de o mulțime de suferinzi de dureri de spate (desigur nu i-am putut ajuta pe toți).
Erau oameni simpli, blajini, cu mult bun simț.
Am petrecut o vară foarte plăcută, având relații interumane de ajutor și respect reciproc, aer curat, liniște, alimentație proaspătă și bogată.
Singurul lucru care mă deranja erau purecii, care mișunau noaptea în pat. Am învățat să-i vânez în mod eficient, luminându-i cu o lanternă de buzunar sub pătură.
Am avut o activitate bogată: vaccinări, conferință despre bolile de piele la casa culturală, consultații, mai ajutam și gazda prin grădină.
Într-o noapte bate la geam un bărbat: "D-le doctor, veniți repede că nu poate să fete scroafa!".
I-am explicat că nu sunt veterinar și că nu mă pricep la animale, dar omul a insistat că o să-i moară scroafa, și în afară de mine n-are cui să-i ceară ajutor.
Cu oarecare reținere, am plecat la casa omului și am injectat scrofei două fiole de extract de retrohipofiză (Glanduitrin), care se administra femeilor la naștere dacă uterul nu se contracta suficient și am plecat acasă.
Dupa șase săptămâni, omul a reapărut, aducându-mi cadou un purceluș.
În altă noapte am fost trezit de către o femeie: "D-le doctor, veniți repede că omul meu are încurcătură de mațe!". Pe drum am aflat că a mai suferit de ileus recurent, fiind operat de două ori, iar acum au reapărut simptomele cu dureri mari de burtă și oprirea tranzitului intestinal. Examinarea a confirmat diagnosticul și am hotărît să-l trimit de urgență la Reghin, cu Salvarea.
Pentru încurajarea omului și susținerea moralului, i-am administrat o injecție subcutanată cu cafeină, care nu avea nici o indicație, dar nici contraindicație.
Am plecat cu soția lui, cale de câțiva kilometri, până la Consiliul popular, unde se afla singurul telefon din sat. De la Stația de salvare Reghin mi-au comunicat că ambulanța va veni, dar numai dimineața.
După ce mă luase din nou somnul, la 6 dimineața am fost trezit de ciocăniturile în geam ale femeii.
M-am cam speriat că omul a pățit ceva, dar femeia mi-a spus: "D-le doctor, să nu mai vină salvarea! I-a trecut. Bună a mai fost injecția care i-ați făcut-o! E adevărat că a avut efect cam târziu, dar l-a scăpat de operație".
Din explicațiile pe care mi le-a dat, am înțeles că atunci când cobora din pat să se îmbrace, pregătindu-se pentru a fi luat cu salvarea, tranzitul s-a declanșat brusc și omul s-a ușurat. Probabil a fost vorba de răsucirea intestinului (volvulus), care s-a desfăcut în timpul mișcărilor de coborîre din pat.
Mijlocul de transmitere a infomațiilor locale era duba (toba).
Când "bătea duba", cetățenii se adunau în jurul toboșarului, care anunța: "Tăt omu să știe! Cine vrea să cumpere porodici (roșii), să vină la sediu!".
Sătenii puteau să cumpere medicamente de la punctul sanitar, gestionat de moașă, care se aproviziona cu medicamentele ce aveau căutare.
Într-o zi au apărut doi copii. Cel mic, de vreo șase ani, vizibil emoționat, a început să zică: "M-a trimis mama după… M-a trimis mama după…", "După Picilină, măi prostule!", a completat cu superioritate, cel mai mare, de vreo zece ani.
M-am mirat că se vând antibiotice fără rețetă medicală. Moașa mi-a explicat că sătenii tratează cu penicilină, în mod empiric, animalele bolnave.
Încă erau multe cazuri de sifilis vechi, care erau tratate conform schemelor de tratament oficiale.
În sat trăia o văduvă vârstnică, care primise deja vreo 6-7 serii de injecții cu penicilină și bismut. Femeia se ruga de noi în fel și chip, s-o iertăm de ultimele două serii: "Sunt bătrână, nu mai mă culc cu nimeni, mă simt bine, dar nu mai suport injecțiile. Dacă mă iertați vă dau cadou un curcan frumos".
După ce am chibzuit împreună cu moașa, "am iertat-o", femeia a semnat de efectuarea injecțiilor, iar noi am primit curcanul și am rămas cu penicilina.
Moașa a fost internată, timp de o săptămână, la spitalul din Reghin, cu suspiciune de hemoragie digestivă, în acest timp eu fiind singur cu fata.
Când s-a întors, era "înnebunită" dacă nu cumva am profitat de ea.
Deși fuseserăm cuminți, fata și cu mine ne-am coalizat, dând răspunsuri în doi peri, sau chiar lăudându-ne, ca să o ținem pe mamă în dubiu: "Am făcut-o? Da, am făcut-o!; Ne-a căzut bine? Ne-a căzut bine!".
Când am plecat, a refuzat să primească bani pentru găzduire, așa că m-am întors la București cu salariul pe trei luni, plus "ciubucurile" pe care le primisem.
De sărbătorile de iarnă, moașa mi-a trimis un pachet cu nuci și prune uscate.
Situația a început să se schimbe în bine. Pentru obținerea bursei nu mai figura întrebarea cu situația economico-socială din trecut, așa că din anul doi am obținut bursă.
Viața mi s-a părut mult mai ușoară. Aveam asigurată casa și masa, și chiar am depus o mică sumă la CEC, din banii pe care-i câștigam muncind.

Asistent igienist la Sanepid

În următoarele vacanțe de vară am fost angajat, ca asistent medical igienist, la Sanepidul din Arad, înlocuind pe cei plecați în concediu.
Desigur, am reluat legătura cu Zoia.
Locuiam la mătușa mea și lucram la secția de Igienă comunală.
Dimineața la ora 7 începea activitatea printr-o mică ședință de lucru comună a tuturor secțiilor, în care se discutau problemele ivite cu o zi înainte și planul de activitate pe ziua curentă.
Am primit un plan pe o perioadă destul de lungă, defalcat pe zile, cu obiectivele care trebuiau controlate.
După ședință, toți asistenții igieniști, înarmați cu serviete încăpătoare, se împrăștiau "pe teren".
Eu controlam hoteluri, frizerii, cinematografe, baia de aburi, etc.
În multe locuri eram "cinstit" cu câte ceva sau mi se făceau favoruri. La cinematograf, după întocmirea procesului verbal, vizionam matineul; la baia de aburi - mă îmbăiam.
Planul îl realizam, deobicei, mult înaintea prânzului, pe care îl serveam printre primii, la cantina cooperației.
După masă, "dădeam o fugă" acasă, mă întindeam pe canapea, citeam literatură beletristică, ascultam muzică.
La ora 14.30, ne întâlneam cu toții la Sanepid, pentru ședința de încheiere a zilei de muncă.
Toți asistenții igieniști, unii cu servietele umflate (mai ales cei de la igiena alimentației), se plângeau ce mult au muncit și ce greu a fost pe "căldura asta".

Asociația "Țâța vacii"

La facultate și cămin activitățile decurgeau lin, fără probleme speciale.
Deoarece micul dejun era destul de modest și pierdeam multă vreme cu mersul la cantină, împreună cu un coleg am întemeiat asociația băutorilor de lapte: "Țâța vacii".
Statutul (scris de colegul, absolvent al Facultății de Drept) prevedea că fiecare membru avea dreptul să fie servit dimineața la pat, cu o jumătate de litru de lapte și un sfert de pâine intermediară, ambele proaspete. Numărul membrilor era limitat la 14 (nu încăpeau mai mult de 7 sticle de lapte în sacoșă).
Acțiunea a avut mare succes!
"Lăptarul" de serviciu, pleca dis-de-dimineață cu sticlele goale și se întorcea cu ele pline și cu 14 sferturi de pâine intermediară proaspată. Vânzătoarea de la pâine ne cunoștea, și de cum ne vedea, începea să taie pâinea în sferturi.
Pe vremea aceea, se găsea lapte și pâine, din abundență și fără cozi.
"Lăptarul" trebuia să servească pe toți membrii până la ora 7.
Ușile camerelor unde locuiau membrii aveau aplicată emblema asociației: un cap de vacă. Dacă în cameră locuiau doi membri, se aplicau două embleme..
Lăptarul trebuia să intre, descuind ușa cu cheia "descuietoare universală" (șperaclu), să toarne laptele în vasul dinainte pregătit și să-l lase împreună cu pâinea, pe noptieră. Acțiunea trebuia să decurgă într-o liniște perfectă. Dacă zgomotul care-l făcea deranja pe cel servit, acesta avea voie să-l înjure de "laptele mă-sii!".
Dimpotrivă, dacă lăptarul nu găsea un vas sau sticlă goală unde să servească laptele, avea dreptul să-l toarne în chiuvetă.
În continuare, trebuia să spele sticlele și să le lase, împreună cu sacoșele, la lăptarul de serviciu din ziua următoare.
Fiecăruia ne venea rândul de "lăptar de serviciu", o dată la două săptămâni.
În schimb, în celalte dimineți, era o plăcere când te trezeai, întindeai mâna și găseai pe noptieră laptele proaspăt și pâinea caldă.
De remarcat că asociația, având statut bătut la mașină, ștampilă, secretar și casier, a fost "luată foarte în serios" de către toți membri.
Un student din Sudan, care a fost primit ca membru, după un timp a cerut să fie eliberat, căci atunci când era de serviciu, nu putea dormi toată noaptea, de frică că nu se va trezi la timp.
Timp de aproape doi ani, cât a funcționat asociația, nu s-a înregistrat nici o abatere.
Deoarece vestea asociației se răspândise și la alte facultăți, îmi închipui că securitatea a verificat intențiile ei.
Ani după aceea, mulți colegi regretau zilele frumoase, când erau membri la "Țâța Vacii".

O nouă dragoste

Legătura cu Zoia slăbise, deși m-a mai vizitat de vreo două ori în București.
În anul trei de facultate, printre colegele de an am remarcat o fată înaltă, serioasă, mai retrasă, nefăcând parte din grupa de fete mai "zvăpăiate".
Deși avea trăsături frumoase și plăcute, nu am observat să fie curtată de către băieți. Întrând în vorbă cu ea, am observat că și ei aceasta îi face plăcere. Am invitat-o la plimbare, spectacole și, încet, încet, iar s-a aprins acea flacăra lăuntrică care leagă un bărbat de o femeie.
Înafară de atracția fizică, era vorba de calitățile intelectuale, morale și acea rezonanță sufletească care unește un cuplu.
Viața a devenit mai bogată și mai frumoasă.
Am devenit prieteni.
Am vizitat părinții ei, învățători, într-un sat de lângă Pitești, oameni simpatici, harnici și plăcuți, gospodari cu grădină, vie și animale de curte.
Într-o zi a căzut "bomba": Zoia mi-a scris că în urma ultimei vizite care mi-a făcut-o, este însărcinată în fază avansată.
Cu ajutorul unui coleg din anul patru, am luat legătura cu un ginecolog și am aranjat o întrerupere de sarcină.
Desigur, am mers cu "cărțile pe față", explicând situația nou creată, ambelor fete, care apoi s-au întâlnit.
Zoia, deși a durut-o foarte mult, a dat dovadă de multă înțelegere și astfel ne-am despărțit în termeni buni.

Viața de familie, internatul și specializarea

În anul cinci ne-am hotărît să ne căsătorim.
Viitorul socru m-a întrebat cu ce o să-mi țin soția.
I-am răspuns că, atâta timp cât suntem studenți, îl rog să continue să trimită soției aceeași sumă de bani pe care i-o trimitea până atunci. A fost de acord și înțelegerea s-a respectat întocmai.

În vara anului 1967 ne-am căsătorit și la cămin am primit o cameră pentru două persoane. Peste un an ni s-a născut primul băiat de care eram foarte mândru. Postura de tată proaspăt îmi dădea un sentiment înălțător.
În august a avut loc examenul pentru internat ceea ce, în caz de reușită, permitea să mai rămânem doi ani în București în loc să fim repartizați la țară.
Fiind imediat după naștere și neavând timp de pregătire, soția s-a prezentat la examen mai mult îmboldită de mine.
Spre surprinderea noastră, am reușit amândoi. Eram mândri și fericiți.
În cadrul internatului, trebuia să efectuăm stagii de câte șase luni în diferite spitale, unde primeam cazare, hrană și un salariu de 600 lei.
Primul stagiu l-am făcut la spitalul Colentina, unde locuiam la secția de Neurologie, la ultimul etaj, într-o cămăruță atât de mică, încât nu încăpea decât un singur pat de spital (unde dormeam amândoi) și pătuțul copilului.
Dimineața, după ce soția temina cu hrănitul și schimbarea scutecelor sugarului, plecam amândoi la serviciu, iar copilul rămânea singur în pătuț.
La ora 10, aveam "pauză de alăptare", scoteam biberonul dintre geamul dublu ("frigiderul"), hrăneam copilul, schimbam scutecele și mă întorceam la serviciu.
La ora 12 sosea soția (cu program redus) și îngrijea copilul.
Într-o zi a bătut la ușă o doamnă în vârstă, care ne-a explicat că lucrează în mod voluntar la arhiva Neurologiei și că auzise plânsete de copil din camera noastră.
Explicându-i situația, s-a oferit imediat să mai intre la copil în decursul dimineții, când lucrează la arhivă.
I-am făcut, bucuroși, rost de o cheie și de atunci ne raporta, în mod regulat, cum a trecut perioada cât noi lipseam, legându-se foarte mult de copil.
La vârsta de șapte luni, bunicii au preluat îngrijirea copilului, în sat.
Îi vizitam aproape la fiecare sfârșit de săptămână, ne bucuram că copilului îi mergea bine și ne întorceam încărcați cu produse de la țară.
Încet, încet ne desăvârșeam practica spitalicească.
Făceam gărzi, participam la operații și trebuia să studiem materiile de specialitate ale secțiilor unde lucram.
Răspundeam de un număr de pacienți și am început să gustăm din frumusețile meseriei: menirea medicului de a vindeca, ușura suferința și consola, acea legătură tainică în timpul convorbirii cu pacientul, care ne expune toate secretele lui medicale, cu ochii plini de speranță în "arta" noastră de a vindeca, zbaterea de a dezlega complicatele "ecuații" ale diagnosticului și tratamentului, satisfacția rezolvării problemei și a reușitei tratamentului, privirea plină de recunoștință a celui căruia am reușit să-i ameliorăm suferința.
Viața a început să fie mai plină, mai bogată și mai ușoară.
Situația noastră materială era în curs de îmbunătățire.
Pentru prima dată în viață, am cumpărat un aparat de radio.
La sfârșitul perioadei de internat, ni s-a mărit salariul la 1800 lei și eram foarte mulțumiți.
Nu prea aveam timp de distracții, fiind ocupați cu meseria și viața de familie, dar viața avea conținut, progresam și eram fericiți.
Socrii ne-au dăruit un autoturism Dacia 1100, având acum mai multă mobilitate.
Dupa terminarea internatului, am continuat încă trei ani specializarea la diferite spitale din București (soția - ginecologie-obstetrică, eu - medicină internă), locuind la diverse gazde.
În total, în decurs de șase ani (de când ne-am căsătorit), am schimbat 11 adrese!
În 1972 am avut o altă mare bucurie, s-a născut al doilea băiat. Mai ales soția era foarte mândră că avem doi băieți.
Până la vârsta de un an și jumătate, l-am îngrijit noi, ajutați de o mătușă a soției, care locuia în apropiere.
Apoi a trecut și el în grija bunicilor, la țară.
Spre sfârșitul specializării, m-am prezentat la un concurs de asistent stagiar la una din clinicile bucureștene, unde lucrasem majoritatea timpului în cursul specializării. Nu aveam speranțe prea mari de reușită.
Erau opt candidați, cu toții foarte bine pregătiți, nu eram membru de partid, nu aveam buletin de București, nu aveam "relații".
Spre marea mea uimire, am reușit!
Simțeam că am atins culmea statutului social și profesional la care puteam să visez în situația mea.
Din păcate, soția a trebuit să plece la Panciu, unde avea post, luând mai târziu și copiii cu dânsa.
Am primit buletin de București și mi s-a repartizat un apartament de 3 camere (confort 2), în cartierul Pantelimon.

Aspecte economico-sociale negative și schimbarea orientării mele politice

Nefiind membru al organizațiilor de masă, eram mai puțin implicat în activitățile politice. Deși observam multe aspecte economice negative, nedreptăți, prigoana, impunerea ideologiei și deformarea istoriei și culturii, faptul că industria continua să se dezvolte într-un ritm foarte înalt, că mi se asigura dreptul să învăț și să-mi câștig existența muncind, toate acestea mi-au dat speranța că economia va birui greutățile și viitorul va fi mai bun.
Am început apoi să simțim politica de "liberalizare" a lui Gheorghiu-Dej, ceea ce ne-a dat noi speranțe.
Examenul de admitere la facultate fără "dosare", ștergerea din cererea de bursă a rubricii cu situația economico-socială, din trecut, a părinților, plecarea trupelor de ocupație sovietice, afirmarea "căii independente de construire a comunismului", opoziția la propunerile lui Hrușciov în C.A.E.R., deschidere mai mare spre occident, etc, au fost măsuri primite cu satisfacție, nu numai de mine dar, după părerea mea, de către o mare parte a populației.

• Banc:
  In timpul vizitei lui Hrușciov în România, după ce văzuse o fermă zootehnică, la "un pahar", Gheorghe-Dej pariază că un taur de rasă, din fermă, este mai puternic decât un tanc sovietic. La înfruntare, Gheorghe-Dej spune ceva la urechea taurului, la care acesta se repede cu furie asupra tancului și-l răstoarnă.
  - Formidabil!, zice Hrușciov, dar ce i-ai spus la ureche?
  - Ca voi i-ați luat vacile în '45

Impunerea ideologiei comuniste

Priveam cu dispreț și ironie obligativitatea învățării ideologiei, participarea obligatorie la "muncă voluntară", la demonstrații regizate, amestecul regimului în literatură și artă, cenzura mijloacelor de informație, etc, dar le acceptam formal, ca majoritatea populației.

• Banc:
  Slogane comuniste:
  - "Capitalismul se află pe marginea prăpastiei, în care o să cadă"!
  - "Luptăm să ajungem din urmă și să depășim țările capitaliste avansate"!
  

De-a-lungul anilor și deceniilor, multe din aspectele negative ale regimului s-au intensificat. Fenomenele ce subminau economia și alterau relațiile dintre oameni, mă dureau și mă revoltau. Prezint mai jos o serie de cazuri publicate în presa vremii, sau auzite de la persoane implicate direct în ele.

Promovarea după criterii politice

A avut loc mai ales la începutul perioadei, după "lichidarea" vechii intelectualități. Cum îmi spunea unul din foștii mei profesori: "Promovarea prostiei"!
S-a referit la unul dintre cei mai slabi elevi ai lui, care după ce a fost activist de partid, a devenit nu numai profesor, ci și director de școală.
Promovările politice au avut loc în toate domeniile de activitate, inclusiv la guvernarea țării.
Desigur, erau oameni de valoare și din noua generație, dar de multe ori erau neutralizați de cei mai puțin bine pregătiți, dar cu "spate" politic.
Conducătorii intreprinderilor, mulți fără cunoștințe elementare de economie și constrânși de "planificarea" impusă de la București, au săvârșit greșeli mari.

Producție de marfă necerută pe piață

S-a publicat situația unei intreprinderi care fabrica tocuri pentru uși și ferestre, dar cererea era mai mică decât oferta. Concluzia: Au cerut fonduri să mai construiască două magazii pentru depozitarea mărfii finite!

Investiție grandioasă fără studiu aprofundat preliminar

Un exemplu strigător la cer a fost complexul de prelucrare a stufului, construit în colaborare cu câteva țări membre în C.A.E.R.
S-a pornit de la ideea că stuful, care crește în fiecare an, în deltă, pe suprafețe enorme, poate fi folosit la fabricarea celulozei ieftine, economisind lemn prețios.
Greșeala a fost că toți s-au concentrat asupra problemelor tehnice, dar nu s-a studiat biologia stufului.
Când enormul complex a fost terminat, s-a constatat, cu uimire, că recoltarea stufului în cantitățile cerute era o problemă dificilă.
După ce s-au împotmolit în deltă tractoare și alte utilaje, iar recoltarea cu bărcile era ineficientă, s-a invetat o combină pentru recoltarea stufului, care reteza tulpinile sub apă. La început rezultatele păreau cele scontate, dar apoi s-a constatat că pe unde a trecut combina, anul viitor n-a mai crescut stuful.
Practic, cantitatea de stuf recoltată, nu a depășit niciodată mai mult de 25% din capacitatea complexului, care lucra în pierdere.

Cerere nejustificată de fonduri, din cauza nerespectării temenelor planificate

O ferma de stat a cumpărat o clocitoare scumpă, pe valută, din Germania Federală. După ce au întârziat cu punerea în funcție vreo doi ani, au cerut fonduri suplimentare să mai cumpere o clocitoare (înainte de a fi pusă prima în funcție), ca să-și îndeplinească planul de livrare a puilor!

Marfă de calitate îndoelnică, exportată în pierdere, pe prețuri de nimic

O fabrică exporta sticlă plană, pe un preț foarte mic. Când au încetat să mai ambaleze sticla între scânduri de brad, trecând la un ambalaj mai ieftin, comenzile au fost suspendate!

Bancuri:

• La o ședință C.A.E.R., reprezentatul sovietic intră primul în sală și pune câte o pioneză pe scaunele delegaților.
  Delegatul est german vede pioneza, se așează pe ea și zâmbește.
  Delegatul ungur vede pioneza, o îndepărtează cu repeziciune, se așează și zâmbește.
  Delegatul român, vede pioneza, o schimbă cu o pioneză românească, se așează pe ea și zâmbește.

• Cele trei minuni ale lumii moderne:
  1. Nemții fac comerț.
  2. Evreii fac război.
  3. Românii fac planificarea științifică a producției.

Ecomomia monopolistă de stat, frână a progresului

Când am ajuns pentru prima dată în occident, am rămas uimit cu câtă ușurință se umfla pneul bicicletei.
Am constatat că ventilul avea o mică biluță, pe când în România era un simplu tubuleț de cauciuc, ce opunea o rezistență mult mai mare la compresiunea pompei.
M-am întrebat de ce nu se poate fabrica și în România un asemenea ventil?
Gândidu-mă, am ajuns la următoarele concluzii:
Să presupunem că un "inovator" vine cu propunerea să se treacă la fabricarea ventilului cu biluță.
S-ar putea ca dosarul cu inovația să fie acceptat, să se permită chiar confecționarea câtorva modele, inovatorul lăudat ,sau chiar premiat, dar inovația nu se va introduce niciodată în producția de masă.
Motivele:
1. Transformarea liniei de producție necesită bătaie de cap și investiție.
2. Fiind marfă destinată consumului intern și fabrica deținând monopolul fabricării, neavând concurență, nu are nici un interes să îmbunătățească calitatea produsului.

Productivitatea scăzută a muncii

În multe sectoare unde nu se lucra în acord, chiulul nu numai că nu era considerat ca ceva rușinos , ci lăudabil: "Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim".

Munca "patriotică"

La țară au rămas din ce în ce mai mulți bătrâni și femei, iar mulți membri ai gospodăriilor colective lucrau formal, ca să-și păstreze loturile individuale. În sezonul campaniilor agricole se simțea o lipsă acută de brațe de muncă. Lipsa era acoperită de către soldați, studenți, elevi, care nu erau interesați (unii nici nu erau în stare) să facă muncă de calitate, ceea ce ducea la pierderi.

• Banc:
  Cercetătorii agricoli români au selecționat un soi de porumb cu tuleul înalt numai de un metru, dar știuletele la fel da mare ca la porumbul obișnuit.
  Dar care e motivația?
  Să-l poată culege și copiii de la grădiniță.

Corupția, șpaga, hoția.

Aceste racile luaseră amploare și se extinseseră peste tot.
Tehnicianul dentar de la Policlinica pentru studenți nu a vrut să-mi facă o mică lucrare, fără să-i dau ciubuc. Neavând bani, am renunțat.
Exista o adevărată economie subterană, iar plata nelegală pentru servicii era larg acceptată de către populație.
Trebuie să recunosc că și eu am primit plată nelegală pentru serviciile pe care le acordam, dar nu condiționam prestarea serviciului de luarea banilor.
Niciodată nu primeam banii înainte, iar la urmă, lăsam la latitudinea omului, dacă vrea să dea și cât.
După moartea lui Gheorghiu-Dej (regretată de mulți), s-a părut că Ceaușescu îi va continua politica, dar după câțiva ani, centralismul conducerii economice s-a accentuat, a început cultul personalității, aspectele negative ale regimului s-au accentuat.
După o perioadă de dubiu, am ajuns la concluzia că sistemul existent este ineficient, nedrept, tiranic, și am devenit anticomunist convins (cu toate că personal o duceam bine). Nu am intreprins nimic activ împotriva regimului, dar discutam cu soția (care de la început era potrivnică regimului), mă destăinuiam unor prieteni, transmiteam bancuri politice. Eram convins că blocul sovietic va continua să dăinuiască, aveam familie și situație socială, eram în ascensiune, câștigam bine, așa că ne-am resemnat să îndurăm neplăcerile regimului.

• Omul cu trei fețe' (Concluzie tristă vehiculată în timpurile acelea):
  Sub regimul comunist omul are trei fețe:
  Una, la ședințele politice la locul de muncă;
  A doua, acasa față de copii (nu se putea critica orice);
  A treia pentru sine (poate și pentru prietenii apropiați)

Comentarii.

Evenimente istorice și politice

Din punct de vedere istoric și politic, această etapă se poate împărți în trei:
a. Dominația sovietică
b. "Liberalizarea" lui Gheorghiu-Dej
c. Prima parte a guvernării lui Ceaușescu

Dominația sovietică

Se caracterizează prin: continuarea ocupației militare sovietice și a plății despăgubirilor de război, învățământul obligatoriu al limbii ruse în școală, preamărirea științei, tehnicii și culturii sovietice și ruse, continuarea prigoanei - conform teoriei staliniste a "ascuțirii continue a luptei de clasă", industrializare forțată, cu preponderența industriei grele.
În această perioadă se proclamă primul plan cincinal (1951-55), se începe proiectul canalului Dunăre-Marea Neagră, se continuă colectivizarea agriculturii (la început forțată apoi mai lentă). Colectivizarea va fi decretată încheiată abia în 1962.
În 1952 sunt excluși din guvern Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu, (aparținând "aripii moscovite").
Se promulgă o nouă constituție de tip sovietic, iar Gheorghe Gheorghiu-Dej își consolidează poziția de conducător.

"Liberalizarea" lui Gheorghiu-Dej

În anii de după moartea lui Stalin (1953), Gheorghiu-Dej încetinește ritmul industrializării, crește producția de bunuri de larg consum și desființează raționalizarea produselor din comerț, crește salariile, abandonează proiectul canalului Dunăre-Marea Neagră, desființează cele mai importante lagăre de muncă.
România și Uniunea Sovietică desființează sovromurile.
România proclamă un curs de dezvoltare "independent", în cadrul blocului răsăritean, cooperarea cu toate statele pe baza recunoașterii egalității și neamestecului în treburile interne. Se strâng legăturile cu China.
În 1955, România aderă la Pactul de la Varșovia, cu toate că, mai târziu, se va opune să se efectueze manevre pe teritoriul românesc.
După revolta din Ungaria (1956), prezența militară sovietică este suplimentată, mai ales la granița cu Ungaria.
Deși "tulburările" din România au fost anemice și controlabile, se crește "vigilența" și se iau măsuri represive, mai ales împotriva studenților și muncitorilor suspectați, care ar putea incita la tulburări.
În 1957, sunt epurați Miron Constantinescu (cu legături la Moscova) și Iosif Chișinevschi, membri ai Biroului Politic. Aceștia, în 1956, l-au criticat pe Gheorghiu-Dej și au recomandat o liberalizare în stilul lui Hrușciov.
Ei sunt înfierați ca staliniști și învinuiți de complicitate cu Ana Pauker.
Nicolae Ceaușescu este numit Șeful Cadrelor din PMR, în locul lui Miron Constantinescu.

Sfidarea lui Hrușciov

În 1958, Gheorghiu-Dej reușește să-l convingă pe Hrușciov să-și retragă trupele din România. Gheorghiu-Dej, adept convins al industrializării, se opune planului lui Hrușciov, ca România să devină furnizoarea de produse agricole și materii prime ale statelor "industriale" membre în C.A.E.R.
Comerțul cu Uniunea Sovietică scade, în timp ce România începe să primească credite și tehnologie occidentală.
În ceea ce privește ruptura chino-sovietică (1960), România se situează pe o poziție neutră, continuând relațiile cu ambele țări.
Deasemenea are loc o apropiere de Yugoslavia, lansându-se proiectul hidrocentralei de la Porțile de Fier.
În "Declarația din aprilie 1964" a P.M.R., se respinge hegemonia sovietică în cadrul blocului comunist, reafirmând autonomia României.
Pe plan intern, sunt amnistiați "dușmanii de clasă" de dinainte și "șoviniștii", se începe "derusificarea" și promovarea culturii naționale.
Minoritatea maghiară se plânge de discriminare, prin abolirea unor concesii politice și culturale, în urma politicii de "românizare".

Prima parte a guvernării lui Ceaușescu

După moartea lui Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu este numit prim secretar al P.M.R. (transformat în 1965 în P.C.R.), cumulează diferite funcții de partid și de stat (printre care Președinte al Consiliului de Stat și Comandatul Suprem al Armatei) se înconjoară de subordonați loiali, stăpânind Comitetul Central.
Continuă politica de românizare și deviația de la politica sovietică.
România recunoaște Republica Federală Germană și continuă relațiile diplomatice cu Israelul, după războiul din iunie 1967.
În 1968, condamnând invazia Cehoslovaciei inițiată de Uniunea Sovietică, Ceaușescu primește aprobarea lipsită de precedent, a majorității populației și aprecierea puterilor occidentale. În primii ani ai guvernării permite eliberarea unor victime a prigoanei, se înmulțesc contactele cu vestul și se acordă unele libertăți pe tărâm literar, artistic și de învățământ. După ce își consolidează puterea și apare cultul personalității (care în continuare va atinge culmi tragi-comice), se va cere reîntoarcerea scriitorilor și artiștilor la realismul socialist și se accentuează reprimarea disidenților.
În 1971, după reîntoarcerea din vizita în China, proclamă o versiune proprie de Revoluție Culturală.

Ion Gheorghe-Maurer și mii de directori și oficiali, care au propus sau implementat reformele precedente, sunt demiși și înlocuiți.
În 1972, se adoptă rotația cadrelor (pentru a lipsi, pe un potențial oponent, de acumularea puterii), cu efecte negative asupra conducerii economiei.
În 1973 Elena Ceaușescu devine membră a Biroului Politic, iar în 1974 Ceaușescu este ales Președinte al Republicii.

Inflorirea economică forțată (falsă)

Durează aproximativ două decenii și jumătate și este posibilă datorită resurselor, care se investesc în industrializare și infrastructură.
Are loc o mai bună aprovizionare a populației, și creșterea nivelului de trai.Din păcate, este vorba de o înflorire falsă, forțată:

• a. Resursele financiare investite nu provin din rentabilitatea economică, ci în ordine istorică, predominant din: trecerea bogățiilor țării în mâna statului (vezi capitolul "Jaful"), credite externe și forțarea exportului (ceea ce va produce mari suferințe poporului).
  La acestea se adaugă acumulările de capital intern, prin menținerea nivelului de trai scăzut (puterea de cumpărare a salariatului fiind printre cele mai mici dintre țările comuniste europene).
  

• b. În noile intreprinderi, de la început se seamănă "sămânța pieirii", prin mecanisme monopoliste ineficiente, incompetență, hoție, etc, care vor duce în final la falimentul sistemului.

Criza generală a economiei socialiste

Constă în pierderea competiției economice cu țările apusene dezvoltate, fiind cauza principală a prăbușirii tuturor regimurilor comuniste din Europa.
Rădăcinile crizei există deja de la înființarea acestor regimuri, prin crearea unor sisteme economice centralizate, monopoliste ineficiente.
În condițiile în care statul este unicul deținător al bogățiilor țării, având în mână cârma economiei, evoluția fenomenelor economice este un proces istoric îndelungat, care trece prin mai multe etape, până la prăbușirea inevitabilă.
Excepții:

• 1. Cuba și Coreea de Nord, unde sistemul economic falimentar este menținut prin: dictatură, îndoctrinare și izolare.
  
• 2. China, unde sub egida Partidului Comunist s-a trecut la o economie de piață, predominent capitalistă, (cu toate că statul deține o parte din puterea de decizie pe tărâm economic), evitând astfel evoluția nefastă a crizei.
  Vorba lui Deng Xiao Ping: "Nu este important ce culoare are blana pisicii, câtă vreme prinde șoareci".

Factori agravanți ai crizei din România

Situația economică a unor state comuniste este "îndulcită" de existența unei tradiții industriale, o descentralizare limitată, cu prezența unui mic dar important sector particular, care permite o oarecare economie de piață.
Deși economiile acestor state rămân tot mai mult în urma economiilor statelor capitaliste dezvoltate, totuși se obțin rezultate net superioare României, mai ales în ceea ce privește aprovizionarea populației și nivelul de trai.
În România, situația este agravată de politica economică cu centralizare excesivă și marile greșeli pe tărâm economic ale guvernării ceușiste. Dezvoltarea economică forțată a dus la epuizarea acumulărilor de capital provenit din perioada de "Jaf", iar acumulările de capital intern prin menținerea nivelului de trai scăzut, nu ajung pentru "dezvoltarea economică planificată".
Politica relativ independentă (în cadrul blocului sovietic) a lui Gheorghiu-Dej este apreciată în occident și răsplătită, printre altele, prin credite și livrarea de echipament industrial modern, care sunt pompate în "dezvoltarea" în continuare a economiei ineficiente. După o timidă încercare de reforme economice în 1969, Ceaușescu se opune descentralizării și reînnoiește eforturile pentru dezvoltarea industriei grele, exploatarea extensivă a resurselor naturale, recrutarea din sate a forței de muncă industrială, obținerea concesiunilor și creditelor occidentale.
Se construiesc uzine metalurgice și petrochimice gigantice, a căror capacitate depășește net posibilitățile de aprovizionare cu materii prime și energie autohtone.
Se încep investiții publice masive ( ineficiente economic) ca: reluarea lucrărilor la canalul Dunăre-Marea Neagră, planul de sistematizare a capitalei, canalul București-Dunăre, planul de sistematizare a satelor, etc.
Dificultatea administrării unei economii în creștere, complexă și diversificată este și mai mult accentuată de "rotația" conducerii de partid și de stat, impusă de către Ceaușescu(pentru a preveni ca un potențial rival să acumuleze prea multă putere).
Deși are loc o "creștere economică" impresionantă, continuarea primirii de credite masive din occident (cu dobânzi mari) și imposibilitatea de a echilibra balanța comercială externă prin export intensiv de produse agricole și marfă (de multe ori de calitate îndoielnică și la prețuri uneori derizorii), a dus la înglodarea țării în datorii.

▲ Începutul paginii.