Amintiri din România socialistă/Decăderea

 

Capitolul 4. Decăderea
(Mijlocul anilor '70 - începutul anilor '80)

Asistent universitar

Iată-mă asistent universitar la clinica medicală, o poziție la care nici nu visam.

Secția o cunoșteam, efectuând o mare parte din specializare în cadrul ei. Profesorul era un om deosebit: clinician excelent, foarte bun conferențiar, cunoștințe teoretice vaste, cultură generală enciclopedică, foarte corect (chiar prea corect pentru acele vremuri), pretențios cu studenții, dar omenos și binevoitor cu personalul. Era iubit, apreciat și stimat.

Printre colegi erau mai mulți medici mai în vârstă, foarte bine pregătiți, cu experiență clinică îndelungată, culți și manierați. Am învățat mult de la ei. De multe ori le ceream sfatul în legătură cu cazurile clinice pe care le aveam. Printre cei mai tineri erau, deasemenea, oameni valoroși, foarte bine pregătiți.

Am primit în grijă un număr de saloane și o grupă de studenți. Am depus un efort maximal ca vizitele clinice zilnice să fie reușite, să stabilesc diagnosticele corecte, să cer investigațiile și să dau tratamentele adecvate (cu resursele limitate care ne stăteau la dispoziție). Am încercat să fac totul spre binele bolnavului, să transmit cât mai multe cunoștințe medicale studenților, să mă încadrez în orarul planificat al vizitei și să cultiv relațiile de colaborare și respect reciproc cu personalul în subordine.

Profesorul mi-a relatat că, atunci când se repartizau medicilor serii noi de studenți, cei repartizați mie își exprimau bucuria. Aceasta însemna că seria precedentă fusese mulțumită de mine, transmițând această părere , următorilor.
La ședințele profesionale, prezidate de profesor, când îmi venea rândul prezentam cazuri clinice și articole din literatura medicală internațională.
Făceam destul de multe gărzi, iar cu timpul am avut și un număr de pacienți particulari, pe care-i vizitam la domiciliu.

La început, am simțit că este degradant ca la externare pacientul să-mi ofere bani. Am avut un oarecare proces de conștiință. Era ilegal, nedrept și întina relația medic-pacient. Pe de altă parte, circulația subterană a banilor era un fenomen generalizat. Pentru a obține ceva trebuia să "dai" (la vânzător, meseriaș, dentist, doctor, ș.a.m.d.).
Apoi, banii îți asigurau o viață mai îndestulată. Trăiam în cadrul sistemului și încercam să mă autojustific.
Am hotărît să aplic niște reguli "mai umane" pentru acceptarea "ofertelor".
Nu condiționam tratamentul de primirea banilor (refuzam oferta la internare), în timpul internării nu făceam aluzii cu privire la recompensă, nu acceptam bani de la cei pe care îi consideram că au stare materială proastă, sau dela bolnavii terminali, spunându-le: "Dumneata ai mai multă nevoie de banii aceștia decât mine".
Totuși, marea majoritate a pacienților au fost "recunoscători".
Este interesant că aveam impresia că unii pacienți de la care refuzam să primesc bani, credeau ca nu vreau să mă ocup de ei în viitor, sau le voi acorda mai puțină atenție.

Mulți ani mai târziu, când am lucrat ca medic în străinătate - unde această practică nu era încetățenită - am refuzat categoric să primesc bani de la pacienții, rarisimi, care încercau acest lucru (desigur aveam un salariu mult mai mare decât în România).
Legătura medic-pacient mi s-a părut mult mai deschisă și sinceră, fără să fie umbrită de relația materială.

Relațiile cu colegii erau foarte plăcute, bazate pe respect reciproc. Discutam nu numai teme profesionale, ci și din alte sfere (viața cotidiană, artă, bancuri, etc). Simpatia era reciprocă.
Unul dintre medici, profilat mai mult pe cardiologie, m-a învățat să interpretez electrocardiogramele, lăsându-mă apoi să scriu rezultatele independent, după care controla corectitudinea interpretării. Cu timpul, m-am perfecționat într-atât că doar rareori mai trebuia să mă corecteze.

Când aveam puțin timp liber, învățam să citesc, la microscop, lamele de hematologie și citologie, cu ajutorul laborantei și a șefei laboratorului, o doamnă distinsă și o doctoriță foarte bine pregătită.
Cu conferențiarul de parazitologie am colaborat deosebit de fructuos, publicând împreună o lucrare referitoare la cazul interesant al unui pacient internat în secția mea.
Unul dintre colegii mai tineri, pasionat de cercetare, neavând antiseruri pentru antigenele pe care le cerceta, depunea o muncă de Sisif, producându-le prin injectarea unor iepuri (în occident, cercetătorii aveau la dispoziție serurile produse de firme specializate).

Nu toți medicii aveau un nivel profesional atât de ridicat.
Aveam un coleg, membru de partid, cu relații în elita conducătoare, cu nivel profesional destul de limitat. Fiind băutor înveterat, i se aducea băutură și la camera de gardă, uneori făcându-i-se rău. Odată, profesorul m-a rugat să-l dublez la o gardă. Altfel era un băiat liniștit, jovial, plăcut, bun coleg. Având relații bune cu el, mi-a propus chiar să intru în Partid, propunere pe care nu am încercat s-o materializez. Personal, m-a ajutat mult, aranjând o întâlnire cu unul din oamenii din conducerea de partid din Focșani. La această întâlnire (la care a participat și el), cu masă abundentă udată cu băutură, am obținut detașarea soției la București, după ce lucrase doi ani la Panciu.

În secția unde lucram, am organizat o serie de audiții de muzică clasică (aduceam de acasă aparatul stereo), cu participarea câtorva medici melomani.
Am rugat pe unul dintre colegi, care avea o cultură muzicală mai serioasă, să țină înainte de audiții câte o mică prelegere despre compozitorii și lucrările ce urmau a fi audiate.

Activitatea politică era formală. Toți participau la ședințele "deschise", la citirea ziarului, dar chiar dacă luau cuvântul, se simțea apatia majorității.

Situația economică era în curs de înrăutățire, aveam probleme cu aprovizionarea cu medicamente, filme radiologice și alte materiale necesare spitalului.
La un moment dat, profesorul mi-a dat în grijă un mic stoc de diuretic (furosemid) injectabil, cu precizarea să-l distribui numai cazurilor "grave și strict necesare".

Aprovizionarea populației s-a înrăutățit treptat. A dispărut urda, smântâna, iar unt se găsea intermitent; uneori nu era zahăr; când "venea marfă" erau cozi la cartofi, pepeni, bere și alte produse. Carnea dispăruse, iar pentru a o procura - la suprapreț - trebuiau relații. La carmangerii se găseu oase de porc afumate, slănină și "șuncă de Praga" cu un gust ciudat, neplăcut, pe care lumea nu o prea cumpăra.

Socrul meu (învățător pensionar) suferea de o afecțiune cronică, cu spitalizări repetate. În anul 1979, fiind internat la secția gastroenterologie a spitalului Fundeni, într-un memoriu către conducerea spitalului se plânge de înrăutățirea condițiilor de spitalizare: "Lenjeria este uzată, la dușuri lipsesc robinetele și apa caldă, WC-urile sunt neîngrijite, mâncarea este puțină și de proastă calitate"

În timp ce populația suferea din cauza aprovizionării și a serviciilor deficitare, membrii protipendadei de partid și de stat aveau centre de aprovizionare speciale, cu un larg sortiment de produse, inclusiv marfă occidentală. La fel aveau și o rețea de servicii, inclusiv spital, dotat cu aparatură modernă, medicamente străine și cele mai bune cadre specializate.

Vizitele de lucru ale "Tovarășului Ceaușescu" s-au transformat în spectacole regizate.
În preajma vizitei, piețele erau aprovizionate din abundență, pentru ca, imediat după terminarea vizitei, marfa să dispară.

Foarte repede mi-am dat seama că majoritatea medicilor, mai ales cei vârstnici, nutreau sentimente anticomuniste. Unii tăceau, alții făceau iluzii ironice, iar cu câțiva am ajuns să ne spunem bancuri politice.

Unul din ei, cu un fin simț al ironiei, mi-a spus că dintre ziare preferă să citească "Sportul popular". "Este cel mai obiectiv ziar. Dacă scrie că una din echipe a câștigat cu 2:0, este o știre obiectivă" Avea o cunoștință vorbitoare de română în Australia. I-a expediat, neînsoțit de comentarii, câteva exemplare din ziarul "Scânteia", pline de cuvântări ale lui Ceaușescu și articole despre el. "Foarte interesant" i-a răspuns colegul.

În decursul activității mele la spital, au părăsit țara în mod ilegal trei medici de la Clinica Medicală, printre care "cardiologul" și "cercetătorul".

Bancurile politice

Deși interzise, exista o abundență de bancuri politice și tot timpul apăreau altele noi. Le împărtășeam numai prietenilor și colegilor în care aveam încredere. Pentru noi, aceste bancuri, care ironizau și își băteau joc de absurditățile regimului, erau ca oxigenul pentru astmatic. După ce auzeam un banc nou, râdeam cu poftă, ne descrețeam frunțile, uitam de greutățile vieții zilnice, iar plăcerea și mai mare era să-l transmitem și altora. Faptul că erau interzise le măreau farmecul, dându-ne senzația solidarității cu cei cu care le împărtășeam. După o "ședință" de bancuri, aveam "tonusul sufletesc" mai ridicat, petrecându-ne apoi toată ziua parcă mai bine dispuși. Cred, că regimul ar fi trebuit să fie foarte mulțumit de existența acestor bancuri, care distrăgeau atenția de la opoziția fățisă.

Starea de spirit a oamenilor de pe stradă

Pe stradă întâlneai mulți oameni cu fețele întunecate, privind în gol sau nervoși. La magazine era aglomerație, uneori cozi, vânzătoarele nepoliticoase, parcă îți făceau un mare bine că îți vindeau marfa de proastă calitate. De multe ori trebuia să dai un "ciubuc", ca să obții marfa dorită.

Exista și marfă occidentală de import, pe valută, la magazine speciale, sau puteai să le cumperi de la cei care primeau pachete din străinătate.
Eu am plătit unui turist, cu o rată de schimb foarte avantajoasă pentru el, să-mi cumpere două casete pentru casetofon.

Miloacele de transport erau supraaglomerate, mai ales la orele de vârf, iar oamenii nervoși, se luau uneori la harță, pentru nimicuri.
În timp ce nivelul de trai era în scădere, se investeau sume uriașe în proiecte grandioase, ca "sistematizarea capitalei".
S-a trecut la distrugerea unei mari părți a capitalei, care conținea clădiri de valoare istorică, biserici, etc. Pe buna dreptate, populația denumea în derâdere grandiosul bulevard construit din ordinul lui Ceausescu: "Victoria socialismului asupra capitalei".

"Povestea cartofului"

În anul 1986, fiind într-o vizită de lucru la mai multe spitale din Marea Britanie, am fost întrebat de către unul dintre medici: "Cum se poate ca într-o țară atât de bogată ca România situația economică să fie atât de rea?"

Ca să ilustrez situația, i-am propus să-i expun un scenariu posibil, bazat pe amintirile mele, ce se întâmpla cu cartoful din momentul recoltării și până când ajungea la consumator. Toamna, recolta de cartofi trebuie scoasă din pământ, dar la țară nu se găsește destulă forță de muncă disponibilă pentru recoltat.
Asta nu este o problemă de nerezolvat, sunt scoși la "muncă patriotică" elevii, studenții și chiar soldații.
Aceștia nu sunt interesați să facă muncă de calitate. Cartofii sunt scoși la suprafață cu ajutorul plugului, dar se recoltează numai aceia care "se văd bine" și nu și cei acoperiți de un subțire strat de pământ. Consecința: o parte a recoltei rămâne în pământ!
Cartofii se adună pe câmp în grămezi mari, dar se ivește o altă problemă: nu există mijloace de transport! Două camioane sunt defecte de multă vreme, neputând fi reparate din cauza lipsei pieselor de schimb, un camion este plecat la o nuntă cu "tovarașul Secretar", iar restul - ocupate cu alte munci.
Între timp, accesul camioanelor este îngreunat de ploile de toamnă. Cartofii rămân pe câmp două-trei săptămâni. O parte se fură! O parte putrezesc!

În sfârșit, cartofii sunt transportați, selecționați pentru export(!), iar cei neadecvați exportului sunt depozitați în vederea consumului intern.
Rezultatul: criză în aprovizionarea cu cartofi!
Eu, cetățean de rând, vrând să cumpăr cartofi, trebuie să stau la coadă la "Legume și Fructe". Când îmi vine rândul, cer cinci kilograme de cartofi. Mi se spune că "se dau " numai trei kilograme. Neavând de ales, accept fără discuții, la care vânzătorul mă "servește", luând cartofii cu fărașul, împreună cu ceva pământ și câțiva cartofi stricați, cântărește "trei kilograme" (care de fapt sunt numai 2,950), "greșește" la calculul totalului cu un leu (în favoarea lui) și "nu are destul măruntiș" ca să-mi dea restul.
Eu cunosc toate aceste tertipuri și știu că m-a "înșelat", dar suport stoic "operația" spunându-mi: "Lasă, să trăiască și el!"
Ajungând acasă, aleg cartofii de pământ, arunc doi trei cartofi stricați și sunt fericit că "am găsit" cartofi (puteam să nu găsesc deloc).

Concluzia: Nimic nu funcționează: nici agricultura, nici transportul, nici comerțul!
Englezul s-a arătat mulțumit de "scenariu", declarându-mi că acum înțelege mai bine situația.

Bancuri:

• Previziunile economice pentru anul viitor:
  "Va fi un an economic mediu: ceva mai rău decât anul precedent, dar mult mai bun decât anul următor".
• Care este diferența între o carmangerie dinainte de război și una de astăzi?
  Inainte, pe firmă scria "La Ghiță măcelarul", iar înauntru era carne.
  Acum, pe firmă scrie "Carne", iar înautru este… Ghiță măcelarul.

• Un cetățean intră la magazin și întreabă:
  - Aveți lapte?
  - Nu
  - Lasă, că știu eu cine e de vină! Și înjură.
  A doua zi:
  - Aveți unt?
  - Nu
  - Lasă, că știu eu cine e de vină! Și înjură.
  A treia zi:
  - Aveți smântână?
  - Nu
  - Lasă, că știu eu cine e de vină! Și înjură.
  Apare securistul de după tejghea, îl invită la biroul lui, îl poftește să ia loc și-l întreabă:
  - Acum spune-mi dumneata, să știu și eu, cine e de vină?
  - Cine e de vină? Americanii sunt de vină!
  - Aaa! Bine, poți să pleci.
  In timp ce se îndrepta spre ușă, cetățeanul se întoarce brusc spre securist și-l întreabă:
  - Dar, de fapt, voi ,cine credeați că e de vină?

"Geniul din Carpați"

Profesorul meu a fost ales să fie unul dintre medicii personali ai lui Ceaușescu. Am aflat (indirect) că, în timp ce perechea "conducătoare" mânca și bea cu ocazia unei serbări, profesorul care-i însoțea îi aștepta afară în mașină, fără să fie servit. A fost o ilustrare a lipsei de bun simț și a desconsiderării intelectualității de către "Conducător" și anturajul său.

Cultul personalității cu preamărirea nemărginită era în contrast izbitor cu lipsa sa de cultură generală și greșelile de "esprimare" din cursul discursurilor.

Deși era periculos, circulau pe seama lui multe bancuri:

• Un sfat prețios al "Tovarășului" (Ceaușescu), valorează… cât o bombă atomică!
• Limbile străine vorbite de tovarașul Nicolae Ceaușescu: bâlbâita, daco-gestica, și Elena.
• Ai auzit că se desființează litera x din alfabetul român?
  - Dece?
  - Findcă nu "ezistă!"

La culesul strugurilor

Într-un an, am participat cu studenții la culesul strugurilor în Odobești. A fost o muncă plăcută, deși unii studenți, neobișnuiți cu munca, aveau probleme cu orele prelungite de lucru.

Oficialitățile de partid veneau în vie "ca la ei acasă", încărcau mașinile cu lădițele de struguri și plecau.

La sfârșit, s-a făcut o mare serbare cu masă și vin din abundență. După ce am degustat mai multe vinuri, unul din pivniceri (cam cherchelit), s-a exprimat "Și acum să vă aduc ceva special: Beaujolais!". Întradevăr, acest vin roșu n-a fost rău.
Ulterior, fiind în Franța, am aflat că acolo este un vin destul de comun.

Primii doi ani, cât soția locuia cu copiii la Panciu, îi vizitam la 1-2 săptămâni.
Oficialitățile aveau "acces liber" la depozitul de vinuri din Panciu.
Soția, fiind specialistă în boli de femei, a fost și ea invitată, făcându-i-se cadou două canistre de câte 20 litri, pline cu vin. I s-a spus să revină de câte ori va avea nevoie.

Viața de familie

Eu locuiam în București, în apartamentul aproape nemobilat.
Cu reîntoarcerea soției, am aranjat apartamentul frumos, și familia s-a reunit.
Câștigam bine, dar mă feream să părem cheltuitori.
Începuseră cercetările cu veniturile ilicite.
Apartamentul era frumos mobilat.
Alimente aveam din abundență, obținute prin relații sau primite cadou.
Deseori, la sfârșitul săptămânii mergeam la socri. Uneori îi mai ajutam în gospodărie, și ne întorceam încărcați cu produse de la țară.
Copiii urmau școala din cartier, învățau bine și nu le lipsea nimic.
Încercam să-i atrag spre științele exacte, dându-le probleme distractive.
Ne străduiam să le spunem numai adevărul, dar ne feream să criticăm fățis regimul sau să spunem în fața lor bancuri anticomuniste.
Cu soția ne plimbam, ieșeam la spectacole, ne întâlneam cu prietenii și rudele, uneori plecam în excursie.
Duceam o existență modestă, dar îndestulată, cu o viață de familie armonioasă.
Ceea ce mă deranja era că nu mai credeam în comunism, simțeam că totul în jurul nostru se deteriorează, sufeream de metehnele regimului și mai ales de "fățărnicia" pe care trebuia s-o practic la toate nivelele.
Pe de altă parte, am reușit să ne construim insula noastră de fericire și profesional eram în ascensiune.

Respingerea dosarului pentru examen

În anul 1978, în timp ce eram în vizită la socri, am fost anunțat de către un coleg, să mă întorc de urgență pentru a-mi depune dosarul pentru examenul de avansare.
Eram mulțumit și simțeam că am intrat pe făgașul cel bun.

Spre stupefacția mea, dosarul a fost returnat cu specificația: "Nu are avizul Comitetului de Partid al Capitalei".

Am fost profund afectat. Am simțit ca și cum arătătoarele istoriei s-au întors cu vreo douăzeci de ani.
Profesorul, contrariat, s-a deplasat personal să vadă care e motivul respingerii.
I s-a spus că problema este originea economico-socială nesănătoasă, inclusiv fostul domiciliu obligatoriu.
Consideram că nu este numai o mare nedreptate pentru mine, ci o pierdere și pentru stat și societate, să demiți un clinician și cadru didactic cu o experiență de cinci ani.

Împreună cu soția, am hotărît să cerem părăsirea țării cu toată fa-milia. Dacă toată viața mea de până acum am încercat să mă integrez în orânduirea socială existentă, chiar cu prețul "fățărniciei" impuse majorității cetățenilor, pentru prima dată în viață, luând o atitudine fățișă împotriva politicii oficiale am avut o senzație de ușurare și eliberare.

Mi-am lepădat masca de om cu "trei fețe" și puteam să mă exprim mult mai liber.
Am rămas uimit de numărul mare de oameni din jurul meu care mi-au acordat sprijin moral, exprimat în mod variat prin: înțelegere tacită, simpatie, aprobare, sau chiar solidaritate. Nu era vorba numai de oameni în situația mea, ci despre mulți alții, despre care nici nu bănuiam că vor avea o asemenea reacție.
Am simțit o mare liniște sufletească și forțe nebănuite de luptă, pentru atingerea țelului propus.

Primele rezultate au fost că soției i s-a anulat detașarea, iar mie nu mi s-a plătit salariul, cerându-mi-se să-mi caut alt loc de muncă.
Am scris imediat un memoriu la secția Pașapoarte, cerând urgentarea părăsirii țării, familia rămânând fără mijloace de susținere.
Nu știu ce s-a întâmplat, dar foarte curând, casiera de la Rectorat mi-a telefonat, întrebându-mă dacă prefer să-mi facă stat de plată separat, sau să aștept să mi se achite datoria la salariul următor.

Am refuzat să-mi caut alt serviciu, așa că după un timp am primit o înștiințare că sunt detașat "în interes de serviciu" la Policlinica pentru Sportivi.

La Policlinica pentru sportivi

Pentru mine era un fel de stațiune de odihnă.
Activitatea medicală (pentru un clinician cu experiență de spital) era aproape nulă. Activitatea științifică și pedagogică erau inexistente.
Salariul era ceva mai mare ca la spital, în schimb nu se mai primeau surplusurile anterioare.

În timpul serviciului, aveam multe ore libere (din lipsă de pacienți), când citeam, învățam limbi străine, discutam cu colegii.

Se pare că era o instituție unde se puneau pe linie moartă, o serie de "indezirabili". În afară de mine, mai fusese transferată, deoarece făcuse și ea cerere de părăsire a țării, o specialistă în recuperare - din alt spital.
Mai era un medic mai în vârstă, foarte simpatic, anticomunist convins, fiu de fost ofițer superior din armata regală. Venea deseori în cabinetul meu și discutam îndelung. Fusese în vizită în R.D.G. și a ajuns la concluzia, că este vorba de acelaș "tembelism comunist" ca la noi.
Odată, întrebându-l ce părere are despre o problemă, mi-a răspuns ironic: "Eu nu gândesc, Partidul gândește pentru mine!".

Priveam pe geam spre curtea policlinicii, unde se făceau renovări, și în timp ce doi muncitori lucrau cu încetinitorul, fără tragere de inimă, iar alți trei îi priveau, colegul a remarcat cu sarcasm: "Păi de aia este frumos socialismul!".

• Banc:
  La o casă de nebuni, pacienții sunt rugați să ajute la descărcarea cărămizilor aflate într-un camion. Imediat se împart în două echipe: una care descarcă camionul și cealaltă care încarcă cărămizile în camion.
  - Opriți! Munca voastră nu are nici o eficiență! spune supraveghetorul.
  - Ce contează? Treaba să meargă! îi răspunde unul din pacienți.

Îmi completam veniturile, însoțind diferite echipe sportive (gimnastică, box) la antrenamente sau competiții, mai aveam câțiva pacienți particulari și am început să fac gărzi de noapte pe "Salvare".

Munca pe " Salvare "

"Salvarea" era un mijloc de transport al bolnavilor spre camera de gardă și nici măcar cel mai rapid.

La orele de vârf, putea să treacă vreme îndelungată până la sosirea "salvării", mai ales că o serie de cetățeni transmiteau "simptome" false, pentru a accelera venirea ei. Marea majoritate a ambulanțelor nu erau echipate cu utilaj modern pentru tratamente de urgență, și de fapt "Salvarea" devenise un mijloc "legal" de acordarea asistenței medicale la domciliu.

De la primele gărzi efectuate, mi-am dat seama că cetățenii erau foarte mulțumiți dacă îi examinam, le explicam despre ce este vorba, uneori le administram un mic tratament pe loc, scriam o rețetă și o mică scrisoare către medicul de familie. Aproape în toate cazurile, primeam "răsplata", însoțită de mulțumiri. Desigur, și șoferul care aștepta răbdător, își primea partea. Gărzile pe Salvare s-au dovedit mult mai "rentabile" decât gărzile la camera de gardă a spitalului.

În decurs de doi ani și trei luni, cât am mai rămas în țară după depunerea cererii de emigrare, am primit cinci răspunsuri negative la memoriile pe care le-am depus. La ultima audiența, mi s-a spus clar: "Nu vei primi aprobare pentru părăsirea țării, nici acum și nici peste cinci ani!"

Am aflat că autoritățile române, au transmis unui avocat american, care se ocupa, în mod voluntar, de cazuri ca ale mele, că de fapt "n-am înaintat cerere de plecare". După ce am reușit să transmit (printr-un turist) hârtiile cu cele cinci răspunsuri negative, la scurt timp am fost invitați să ne ridicăm pașapoartele.

Astfel, în anul 1980, a luat sfârșit perioada trăită in România Socialistă. În schimb, lămurirea cauzelor, a mecanismelor și consecințelor dezastrului economico-social a țării natale, au continuat și continuă să mă frământe până astăzi.

'Comentarii'

Evenimente istorice și politice

România condamnă invazia sovietică din Afganistan din 1979.

Probleme economice

Producția industrială a României a crescut de 100 de ori din 1950 până la mijlocul anilor șaptezeci, când economia începe să capoteze.
Neputându-se trece de la o producție extensivă la una intensivă, pentru prima dată în economie apare lipsa forței de muncă.
Din cauza productivității reduse, "desvoltarea industriei" necesită creșterea numărului muncitorilor industriali, în medie, cu 5% pe an.
Noii angajați provin, în majoritate, din rezerva de forță de muncă de la sate, care de-a-lungul anilor a scăzut drastic, la munca agricolă rămânând în special femeile și bătrânii. Cam 30% din muncitorii industriali sunt navetiști de la țară, bucurându-se și de deținerea lotului individual de către familie.
Mulți au un nivel de educație scăzut, absenteismul și alcoolismul fiind fenomene frecvente, ce influențează negativ productivitatea.
La aceasta se adaugă natalitatea scăzută, îmbătrânirea populației, emigrarea unor specialiști, risipirea forței de muncă printr-o proastă planificare și conducere. Producția autohtonă nu mai poate acoperi cu materii prime necesarul uriașelor uzine, construite la comanda gigantomanilor de la conducere.
Se importa petrol, gaze naturale, cocs, minereu de fier, curent electric, etc. Prețul petrolului crește pe piața internațională, în schimb scad prețurile oțelului și produselor petrochimice.
Cutremurul din 1977, anii secetoși, producția redusă din agricultură, neglijată timp de decenii (productivitatea la hectar fiind pe locul 20 în Europa), sunt factori suplimentari la generarea crizei.

▲ Începutul paginii.